Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Voroneţ

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

VORONEŢ. Satul datează ca branişte a mănăstirii Voroneţ din 1490, ctitorită, în 1488, de către Ştefan cel Mare, dar avea, în 1774 doar 8 familii de iobagi, cele ale emigranţilor transilvăneni Marian MORARIU, morar din Berghia (1763), Ioan MORARIU din St. George (1766), Matiaş, George şi Nichita UNGUREAN din Berghia (1764, 1773 şi, respectiv, 1763), Simeon UNGUREAN din Ardan (1773), Iosif UNGUREAN din Nuşfalău (1772) şi Ioan UNGUREAN din Berghia (1771).

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistra la Voroneţ „27 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 3 femei sărace, 18 ţărani şi 5 birnici, aceştia fiind Vasile, câmpulungean, Grigori BĂDĂLUŢĂ, Ion, ungurian, Mărian, ungurian, morar, şi Gafiţa cu holtei. / Rufeturile erau: popa Ion, Măriuţa, cumnata lui Vasile CÂMPULUNGEAN, Safta, babă săracă, Catrina, săracă, Toader sin Ifteni, ţăran, ţăranii săraci şi, cei mai mulţi, fără nume, sub binecuvântarea călugărească, Ion sin Vasile, Stafi, Toadir MĂRIAN, Gavril, Ion, Toadir, Grigore, Pavel, Toma, Costandin, Georgii, Arsene, Ursul, Vasile, Iftimi, precum şi săracele emigrante din Ardeal, Irina şi Gafiţa.

1775: În 1775, Voroneţul avea 9 familii de iobagi mănăstireşti, numărul familiilor ajungând la 44, în 1784.

1809: „Este ușor de presupus că o provincie ca Bucovina, ai cărei locuitori nu sunt foarte avansați în civilizație, nu ar trebuie să aibă aproape nici o fabrică; de fapt, nu vedem niciuna cât de cât importantă. Fabrica de ceramică din gresie din Voroneţ livrează comerțului un olărit apreciat”[2].

1843: Biserica mănăstirii Voroneţ, ctitorită, în 1488, de Ştefan cel Mare, avea, în 1843, 934 enoriaşi, din Voroneţ, Bucşoaia şi Frasin, paroh fiind Ioan KARLOWETZKI, în preajma mănăstirii funcţionând o şcoală trivială, menţionată de sursă şi în 1843. În 1876, biserica avea 371 enoriaşi doar în Voroneţ, preot cooperator fiind Georgie MÂNDRILĂ. În 1907, preot cooperator era Dionis ZURCAN, născut în 1871, preot din 1896, iar cantor, din 1899, Damian VACARIU, născut în 1874.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşti cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[3].

1890: În 1890, comuna Voroneţ avea 500 locuitori, primar fiind Dimitrie Gemănariu. Învăţător era Lazăr Florciuc, Isidor Zavadovschi era paroh, iar Damian Vacariu era cantor bisericesc.

1892: Din 1892, la Voroneţ funcţiona, în locul şcolii triviale de odinioară, o şcoală cu 2 clase[4].

Romstorfer: Voroneț

1892: Raportul anual, pagina 119 (Voroneţ). „Conservatorul Romstorfer a raportat despre restaurarea mănăstirii greco-orientale, acum biserică parohială, din Voroneţ, și despre ruinele din apropiere, destinate demolării, probabil rămășițe ale fostelor chilii ale mănăstirii“[5].

1901, Gustav Weigand: „Preotul Brăileanu mi-a făcut o întâmpinare foarte călduroasă și m-a călăuzit, a doua zi, dimineaţa, în trăsura lui, la Mănăstirea Humorului[6], la 6 km distanță, iar după-amiază, la Voroneţ, sat situat idilic într-o vale laterală a Moldovei, locul de origine al celebrului Codex Voroneţian, descoperit la Putna, de domnul Creţu, atunci când mănăstirea a fost secularizată, dar publicat de domnul Sbiera, împotriva voinței domnului Creţu. Fostele biserici mănăstirești din Mănăstirea Humorului și Voroneţ servesc, acum, ca biserici parohiale. Am petrecut noaptea în casa preotului din Bucşoaia[7], la vărsarea râului din Suha în Moldova. Bulgari nu locuiesc pe această vale, după cum s-ar putea presupune, în baza hărții etnografice Kieperts, dar huţuli, în Ostra, germani în Negrileasa (Schwarztal), iar celelalte comunități de pe valea Suhăi sunt românești sau amestecate cu huţuli, în Gemenea și Frasin”[8].

1904: „Până în sară, se mai poate vedea Voroneţul, care se ascunde în păretele de dealuri din stânga oraşului, unde ai zice că pădurile de brad copleşesc totul. Mă duce într-acolo nu un Onoiu dintr-o clasă unde „toţi sunt de mijloc”, ci fetiţa parohului Zavadovschi, care mă întovărăşeşte de la Gura-Humorului, vorbindu-mi pe drum de minunea săgeţilor care au arătat locul de clădire al Voroneţului şi de cântările de bucurie ale îngerilor din paltin. / Trăsura trece Gârla Morilor, care se strecură limpede pe prund, ea rătăceşte pe locuri bolovănoase, unde fiecare drumeţ are alt drum, înaintează în umbra codrului de brad şi trece, pe un podeţ, Moldova. / E aceeaşi apă vioaie, dar largă, senină, pe care o ştim din părţile sucevene ale Moldovei. Într-un freamăt măreţ, ea merge spre hotarul nostru, de care nu vrea să ştie, căutând departe Siretiul râpos cu apa gălbie, bătrân soţ pentru această mireasă tânără, cu sufletul limpede. Humorenii şi Voroneţenii culeg păstrăvi în ochiuri adânci de apă. / Mai departe e pârâul Voroneţului, care măcar acum, în vremea de revărsare a ploilor, nu e deloc un pârâiaş de dispreţuit, ci hrăneşte harnic Moldova, stăpâna sa. De aici, în drumuleţe cotite, se înşiră casele satului Voroneţ. Peste câteva podeţe de crengi, căptuşite cu ace de brad, se ajunge la mănăstire, în adâncul adâncurilor codrului, în valea cea mai tăinuită a văilor muntelui. Mănăstirea, astăzi biserică de mir ca şi cea de la Humor, se vede numai când ai ajuns lângă dânsa şi-ţi iese înainte părintele Zavadovschi, aşa de Român, cu tot numele său, aşa de gospodar, cu toată boala sa, care nu e mai bucuros de nimic decât să-ţi arate, în cele mai mici amănunte, biserica sa, pe care-a păzit-o, a curăţit-o şi apărat-o cincisprezece ani”[9].

1904: „Cronicarul Grigore Ureche zice că Ştefan cel Mare a zidit 44 de mănăstiri şi biserici. În mai toate aceste biserici se află zugrăvit şi portretul lui, şi anume pe păretele de ctitorie, din templul bisericilor sau în Evangheliile din vremea lui Ştefan cel Mare, care se păstrează, acolo, până în ziua de astăzi. / Pe păretele de dedicaţie, din templul bisericilor din Voroneţ, Bădeuţi şi din Pătrăuţi, toate în Bucovina, se află portretul lui Ştefan cel Mare, al Doamnei sale, Maria, al fiului lor, Bogdan, şi al fiicelor lor, şi anume la biserica din Pătrăuţi a două fiice. Ştefan cel Mare, de obicei în costum roşu, este mic la statură, cu faţa plină, fără barbă şi cu mustăţi, cu păr lung, blond şi cu capul cam plecat; ţine biserica respectivă, oferind-o lui Iisus Christos. / La aceste portrete găsim, însă inconvenientul că bisericile acestea au fost devastate, în mai multe rânduri, şi apoi, iar reînnoite. Arhitecţii austrieci au constatat că, în bisericile din Bucovina, se găsesc mai multe pături de zugrăveli, care provin de la reînnoiri. Portretul de la Voroneţ este din anul 1546, adică de pe când Ştefan cel Mare nu mai trăia. / Un criteriu sigur oferă, însă, portretele lui Ştefan cel Mare, ce le găsim pe mai multe obiecte de pe vremea lui, care nu au fost supuse unei înnoiri şi au rămas intacte, până în ziua de astăzi. Aceste obiecte sunt dverele sau perdelele de la uşile Împărăteşti ale catapetesmei bisericeşti, epitrafile şi evangheliere. / În tetraevanggelierul din biserica Gura Humorului, scris în 1487, pe epitrafilul din biserica de la Pătrăuţi, fără dată, şi pe dvera din mănăstirea Putna, din anul 1500, tustrele dăruite de însuşi Ştefan cel Mare, fiind în viaţă, se află portretul lui, care, în executare, se aseamănă mai mult cu portretul din biserica Voroneţului. Ştefan este mic la statură, cu faţa plină, fără barbă, cu mustăţi şi păr lung şi blond / Dionisie OLINESCU”[10].

1906: „Amintim încă faptul că şi vechile mănăstiri din ţară, precum biserica din Vatra Moldoviţei, Voroneţ şi Mănăstirea Humorului, care sunt zilnic vizitate de istoriografi şi artişti, se află într-o stare de tot neglijată. Fie-vă milă, domnilor deputaţi, de aceste monumente străvechi naţionale – martori încărunţiţi ai eroismului moldovenesc – şi urgentaţi grabnica lor restaurare la consistoriu, guvern şi parlament!”[11].

1907: În lista constituirii Comitetului electoral districtual Umor sunt menţionaţi, ca membri, noul preot expozit, Nicolae Ţurcan, şi noul primar, Gavril Zus, din Voroneţ[12].

1907: Din replica fostului paroh din Voroneţ, Isidor Zavadovschi, preot în Mănăstirea Homor, sunt de reţinut câteva citate, care ţin de prezentul de atunci al satului Voroneţ. „Postul din Voroneţ mi s-a încredinţat, la timpul său, de marele Arhiereu Silvestru, ca un deosebit post greu de păstorit. Şi, pe când antecesorii mei au răbdat acolo nu mai mult decât până la 3 ani, eu, cel păcătos, am păstorit aceea comună prin 16 ani. Este un argument mai presus de toate pentru dezinteresul şi neinvincibilul meu idealism că am resignat la toate beneficiile stării mele prin 16 ani! Eu cred că numai reproş nu mi-ar putea face opinia publică, dacă am ţinut în partea sărăcimii şi, la insistenţa sa pe lângă mine, am dezrobit-o de sub jugul puţinilor chiaburi din acel sat, ce erau pe aceea vreme. Ştiam prea bine că-mi voi atrage urgia lor. Dară, pe o parte, jugul greu ce-l purta sărăcimea, apoi ilegalităţile bogăţimii, ce erau pe atunci la ordinea zilei, m-au înduplecat să lupt, cu toată energia, în contra celor îngâmfaţi. / Izbânda a fost cu desăvîrşire a sărăcimii şi cei puternici au fost zdrobiţi, după cum au rămas şi până astăzi. Eu sigur doară nu am fost vinovat că plebiscitul l-a depus pe cunoscutul vornic Dumitru Gemenariu şi pe necunoscutul secretar comunal, fratele său, dl Costan Gemenariu, din slujbele lor, ce le ocupaseră ei până atunci, prin mulţi ani. Care a fost urmarea!? Un binecunoscut scriitor din Voroneţ a mânjit vreo nouă coli cu calomnii nemaipomenite asupra mea. Acest product al unui spirit tulburat de răchiu l-a predat, în două exemplare, în mîna prezidentului ţării şi a Prea Sfinţitului Arhiepiscop însuşi destituitul vornic Dumitru Gemenariu. Articolul prezent din „V . P.” prezintă numai un fragment din acel pamflet criminal nemaipomenit. / Amândouă exemplarele au fost pe loc intimate, de ambele autorităţi supreme, instanţelor prime, spre îndrumarea prealabilelor cercetări. Au început a călători voronicenii, citaţi cu droaia, la prefectura din Humor şi la protopresviterie. / Cercetarea a fost condusă, în căpitănie, de comisarul de atunci, dl Teofil Gramatovici, iar ca martori din comună au asistat, la toate, domnii Dumitru Cucu şi Damian Vacariu. Oamenii care au iscălit plângerea lui Costantin Gemenariu, care, cu câţiva ani înainte, a fost condemnat la temniţă pentru hulă asupra bisericii şi a slujitorilor ei (preotul în chestie a fost actualul paroh din Botuşana), au fost mituiţi cu fel de fel de juruinţi şi daruri. Toate cele scrise sunt, din fir în păr analizate, calomnii criminale. Şi de acestea le făureşte vestitul Costan Gemenariu arbitrar şi le şi iscălesc cu numele tuturor funţionarilor săteşti, aşa că ai crede a da în faţa unui protocol veritabil. / Când însă întrebi pe acei iscăliţi, încremeneşti, căci afli că ei nu ştiu de nemică. Aşa un caz l-am descoperit, în anul 1904, când domnia sa iscălise, pe o jalbă asupra mea (care zăceam atunci, fără speranţă, bolnav la pat), îndreptată către prezidentul ţării, pe vornicul Gavril Zuz, care nu ştia de nemică! / Actele cercetării au fost puse la dosar, fiind clar că toate sunt calomnii izvorâte din pizmă urâtă. Tot cu acel resultat s-au terminat cercetările protopresviteriei… / După cercetare, m-am înfăţişat la dl prefect Friedrich Roller, cu rugămintea să binevoiască a-mi permite efectuarea unui duplicat, spre al supune judecătoriei. Domnia sa mi-a refuzat, cu motivul că cercetarea avuse numai caracterul unei informaţiuni prealabile şi este, în stadiul în care se află, secret oficios. Dar, vor întreba mulţi din public, cum s-au adus în conex cele petrecute înainte de un deceniu, cu lupta electorală din acest an? / Din cuvintele articolului din „V. P.”, care urmează după al noauăle punct, şi anume: „Şi el nu se ruşinează a huli pe învăţătorul superior Medvighi, că ar jupi poporul. Ruşine să-i fie!”. / Ca o rază din spectrul infernal trece aici un nume pe dinaintea ochilor. Şi presupunem că de acest nume este legat şi făptuitorul acestor calomnii, scrise cu un cinism numai propriu unui semicult. În aceasta părere ne-ar întări şi faptul că domnul susnumit este cumnat cu dl Constantin Gemenariu, scriitorul pamfletului din anul 1898. O ! inimă înveninată!, conştiinţă amuţită sub povara patimei invidiei nesăţioase, care uiţi a-ţi completa raportul asupra unui preot (am greşit) popa păcătos! / Aici trebuiai să nu uiţi: 1). Că am luptat pentru înfiinţarea şcolii din Voroneţ, precum a luptat pretutindeni preoţimea calomniată de învăţători, pentru care a muncit şi le-a creat existenţe. / 2). Că am dat iniţiativa şi am eluptat hotărârea forurilor competente, de a ridica această expozitură la rangul de parohie. / 3). Că am dat impulsul şi am pregătit toate pentru zidirea unei case parohiale monumentale. / 4). Că am restaurat biserica din Voroneţ, acel monument vechi istoric, de artă şi eminent naţional, în direcţie absolut conservatoare (şi aici am avut o luptă crîncenă) pentru care lucru îmi datoreşte mie, păcătosului, şi astăzi înaltul regim suma de peste 2.000 coroane. / 5). Că am lucrat cu toată energia şi succesul dorit şi am luat în arendă, încă în anul 1893, de la fondul religionar, cu preţ foarte moderat, adică 24 coroane pentru hectar anual, pentru sărăcimea din Voroneţ complexul de 84 fălci, ce se numeşte „Codru”. Aceasta activitate păcătoasă este documentată cu date oficioase. / Aş putea induce multe păcate de ale popii Zavadovschi dară fie-vă destul! Mănăstirenii spună dacă au gust despre păcatul meu cel mai recent, ce l-am comis când am fost, marţi, la 28 mai 1907 stil nou, în direcţia bunurilor şi am exoperat pentru ei păscătoarea pentru aproape 600 oi în pădurile fondului”[13].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[14], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica ONICEAG (fără vârstă menţionată, în 1907) din Voroneţ.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Voroneţ, sat, districtul Gurahumora, aşezat pe pârâul cu acelaşi nume, la confluenţa sa cu râul Suceava. Suprafaţa: 42,61 kmp; populaţia: 491 locuitori români, de religie gr. ort. Printr-un drum comunal este legat atât cu drumul principal Gurahumora – Cîmpulung, cât şi cu staţia Gurahumora a liniei ferate Hatna-Câmpulung. Are o biserică, zidită la 1488, fosta mănăstire Voroneţ, având hramul „Sfântul Gheorghe”, şi o şcoală populară cu o clasă. Într-un hrisov, datând din 1435, se face menţiune de această comună (nu e sigur, pentru că Stan Bârlea de Voroneț[15] putea avea în alt loc baştina – n. n.). Populaţia, formată din locuitori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 41 hectare fânaţuri, 3 hectare grădini, 216 hectare imaşuri, 3.773 hectare păduri. Se găsesc 11 cai, 214 vile, 200 oi, 150 porci, 10 stupi. Voroneţ, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie specială Gurahumora, districtul Gurahumora. Are o casă şi 5 locuitori. Voroneţul, pârâu, afluent, pe dreapta, al Moldovei, ce-şi adună izvoarele de sub poalele Opcinei Voroneţ şi, primind pârâiaşele Slătioara, Brusturoasa şi Magherniţa, se varsă, după ce udă comuna Voroneţ, în Moldova, mai sus de orăşelul Gurahumora”[16].

1914-1918: „Infanteristul David Jucean, Voroneţ, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[17].

1949: Este numit, în Învăţământul elementar, ciclul I[18], „Negrilă Ioan, director la Şcoala elementară Voroneţ”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 242

[2] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 56, 1876 p. 51, 1907 p. 101

[5] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[6] La Mănăstirea Humorului, au cântat, ca şi pentru Alexandru Voievidca, Simion Buburuzan (Copchiliţo de pe coastă), şi Gheorghe Boca.

[7] La Bucşoaia, au cântat Domnica Grigoraş, de 55 ani (Frunză verde de-alunică), şi Nicolai a lui Petrea Flocea (41 ani).

[8] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[9] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 55

[10] Familia, Anul XL, Nr. 28, 11/24 iulie 1904

[11] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, p. 5

[12] Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul II, Cernăuţi, joi 28 martie stil nou 1907, p. 4

[13] Apărarea Naţională, Nr. 42 şi 43, Anul II, duminică 9 iunie stil nou 1907, pp. 2, 3

[14] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[15] „după moda apuseană, pe actul jurământului lui Ilie Vodă față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci cu un an înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău” – Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931, p. 39

[16] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 244

[17] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[18] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846