Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zahareşti

ZAHAREŞTI. Povestea începe în 3 iunie 1429, când feciorii lui Oană, vornic de Tulova, Lazăr, Stanciul şi Costea, primesc întăritură de la Alexandru cel Bun pentru „satele tatălui lor Stroinţii şi Zaharinţii la obărşia Şomuzului”. Oană sau Ivan vornic, ctitor de biserici şi al Mănăstirii Humorului, fusese unul dintre cei mai mari dregători domneşti, deţinând şi vornicia Sucevei, înainte de a fi avansat vornic de Tulova (Tolva, adică Vornicenii de azi, localitate importantă pe atunci), în locul lui Drăgoi Viteazul, întemeietorul Drăgoieştilor şi a multor sate munteneşti, care tocmai răposase.

1577: Peste vreun secol şi jumătate de tăcere, în cancelaria domnească se rosteşte doar numele Zahareştilor, care, în 6 aprilie 1577, sunt întăriţi vornicului Ion Hâra (ctitorul bisericii), care moare în mai puţin de un an, satul fiind moştenit, în părţi egale fetelor lui, Marica şi Aniţa.

1646: „Din anul 1646, Iulie 10, ne-a rămasu unu actu de împăcare, scris de însăși mâna Mitropolitului Varlaam, care act, fiind important din mai multe puncte de vedere , îl reproducemu aci, precum urmează[1]: „Varlaam, Arhiepiscop și mitropolitu Suceaskii, scriem și dăm știre, cu această scrisoarere a noastră, cum s-au pârât, de față înaintea Mărirei sale, lui vodă, Safta, femeia lui Dumintrașco Șeptelici, cu Ștefan Murguleț, ginerele lui Dumitrașco Șeptelici, pentru o parte de ocină, din sat din Zaharești, care parte a zis Safta, înaintea Mărirei sale, că a dat-o Dumitrașco Șeptelici, la boala lui, unei cucoane mai mici, ce-a făcut, mai apoi, cu dânsa, iară Zlata fata lui cea cu femeia cea dintâi, care este după Ștefan Murguleț, să n-aibă treabă într-acea parte de ocină, și a zis că are și martori, pe un preot, care a fost duhovnicul lui Dumitrașco, și pe alţi săteni, care au fost acolo, de s-au prilegit, Măria sa Vodă i-a trimis la noi, să-și aducă Safta acei martori, și duhovnicul acela, cum vor mărturisi ei cu sufletele sale, și a adus Safta duhovnicul și acei oameni, ce s-au prilegit acolo, înaintea noastră, de au mărturisit cum a fost dat Dumitrașco Șeptelici, la boala lui, acea parte de ocină acelei cucoane mai mici, ce a făcut-o cu femeia aceasta d-apoi cu Safta, și au fost făcut și zapis, iară dacă a poruncit de a venit și Zlata, fata cea mai mare, femeia lui Ștefan Murguleț, iară Dumitrașco a luat zapisul acela și l-a rupt, și a socotit să fie acea parte din Zaharești și pe aiurea pe unde vor fi ocine amândurora, să le țină frățește, într-aceasta, zicu, chip au mărturisit martorii, că a lăsat Dumitrașco cu limbă de moarte, văzând și Safta mărturisind acei matori așa, s-a tocmit cu surorile ce pe unde va fi și acea parte din Zaharești, să țină frățește Zlata și cu soră-sa, și și-au făcut zapis una alteia, zicu, ca să nu mai pârască, pentru aceea le-am făcut și noi, de la noi, această scrisoare a noastră, ca să nu mai scornească pâră sau să se mai pârască, ci să le fie lor această scrisoare de credință, de aceasta screm și dăm știre, pis u metropolie (scrisu în mitropolie) miasiul i (luna Iulie 10) vtt. 7154 / Az (eu) Varlaam metropolit”[2].

1667: Marica era căsătorită cu Gheorghe Cărcu, cu care avea trei băieţi, Gheorghe, Vasăle şi Costin Cărcu, moştenitori ai jumătăţii de sat, cuvenită părinţilor lor. În 12 aprilie 1667, Măricuţa, jupâneasa lui Cârcu cel Bătrân, fata lui Toader Murguleţ, şi cu copiii ei, Neculai Cârcu şi Nastasia, jupâneasa postelnicului Eni Ţica, se judecau cu Tudosie Dubău pentru părţi de moşie în Părhăuţi şi în Zahareşti.

1687: Aniţa era jupâneasa lui Grigoraş Şeptilici, boier mare şi cu moşii întinse, inclusiv în Horodniceni, Litenii Bucovinei şi în coasta Sucevei, iar copiii lor, Ion, Ilie şi Sandul Şeptilici, vor vinde o jumătate din partea de sat moştenită, în 1687, lui Tudosie Dubău.

1765: La Zahareşti, proprietate, din 5 august 1765, a fraţilor Sandul şi Gavril Miclescul, urmaşi, prin părintele lor, Gavril Miclescul, ai lui Tudosie Dubău, dar în veşnică dispută cu Petrea Cheşcu, care „le furase satul”, apoi, din 6 aprilie 1779, proprietate a boierului Lupu Kostaki (Conachi, în alte documente), vin mulţi emigranţi transilvăneni, urmaşii unora dintre aceşti purtând, astăzi, numele satului de origine şi nu cel al străbunului deja uitat: Simeon BURCIU (Rodna, 1768), Ilie TURCĂ (Bungard, 1738), Andrei BORŞAN (Ilva Mare, 1763), preotul Ilie POP (Bârgău, 1776), Pintilei TÂRNOVAN (Logig, 1777), Ioan NICĂ (Chintelec, 1776), Petru PUFRA (Rondola, 1774), Ştefan MOLDOVAN (Şieuţ, 1746), Vasile MOROŞAN (Borş, 1774), Gheorghe CHISTEA (Rodna, 1777), Dănilă COCA (Maier, 1767), Vaşcu RUSU (Băiţa, 1776), Ioan BLAGA (Băiţa, 1776), Ioan PINTIC (Pintic, 1777), Iacob BALAŞ (Topliţa, 1762), preotul Ion POPA (Zagra, 1777), Dumitru BÂRSA (Bârsău, 1776), diaconul Ioan DASCĂL (Ticuş, 1777), Simion BORDEAN (Ruşii de Sus, 1778), Petru CORDICAN (Ruşii de Sus, 1777), Lupu GHIRLEŞAN (Şărioara, 1778), Mariauţă SABU (Ghinda, 1778), Ursu MOLDOVAN (Chintelec, 1777), Vasile MOROŞAN (St. Martin, 1770), Toma CERGHIZAN (Cerghid, 1771), Ioan SUZ (Leschia, 1770), Octav MOLDOVAN (Cosma, 1777), Procopie MOLDOVAN (Secula, 1776), Ioan FILIP (Serghid, 1774), Ion DIAC (Mocin-Cluj, 1778), Lupu ARDELEAN (Ghiriş-Cluj, 1778).

1863: După cum povesteşte I.G. Sbiera, fratele său, Niculai, a fost numit preot, la Zahareşti, în 1863 şi, cum biserica satului însemna prima lui parohie, Niculai Sbiera, ulterior preot la Solca, apoi la Cernăuţi, s-a străduit, cu zel şi însufleţire, „să lumineze pre poporeni la toate prilejurile binevenite, precum asupra datorinţelor religioase şi morale, aşa şi asupra condiţiunilor unui trai bun şi cu ticnă aice, pe pământ. Pe timpurile acelea, referinţele (raporturile) cam triste, de odinioară, dintre foştii clăcaşi şi stăpânul moşiei nu erau încă pe deplin schimbate, şterse şi uitate; tot mai reînviau, din când în când, deşi acum sub alte forme… / Fratele meu căuta să împace şi să armonizeze interesele micului agricultor cu ale marelui proprietar, trăind în cea mai bună înţelegere cu ambele părţi”, Niculai Sbiera fiind cel care, prin exemplul personal, avea să-i înveţe pe zahareşteni cum să folosească gunoiul de grajd pentru fertilizarea arăturilor. Şi a izbutit abia după ce a cedat pământurile bune parohiale, la schimb cu nişte terenuri sterpe, dar care, îngrăşate cu gunoi, au dat, în acei ani, recolte mai bune şi decât cele de pe cele mai roditoare pământuri”.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[3].

1883: Şcoala din Zahareşti „se deschise, în anul 1883, cu o clasă. După ce s-a produs un număr oarecare de cărturari agricultori, s-a înfiinţat în sat, în anul 1896, şi un cabinet de lectură, sub numele de „Cloşca”, cooperând la aceasta cu îndemnuri şi fiul parohului (Niculai Sbiera), Ioniţă” [4].

1895: Zahareştii aveau, în 1895, când Daniel Werenka publică „Topographie der Bukowina”, 950 locuitori, păstoriţi de preotul Constantin Berariu, învăţător al satului fiind Vasile Sluşanschi, iar cantor, Leon Malcinschi. Primar al satului era Constantin Fărtăeş.

1904: „Sara spre Zahareşti, pe cărăruşi pline de lepădături, pe drumuri largi, pe cărări rupte, cleioase, prin hârtopuri în care pocnesc roatele. Dealuri se suie şi se coboară timp de peste un ceas în fiorul de frig al nopţii ce se apropie. De pe o culme se văd trei sate: Stupca, Stroieştii şi Zahareştii. La acesta din urmă se ajunge prin coclaurile unui drum săpat. În mijlocul unui sat românesc, o biserică, făcută de urmaşii lui Hâra, credinciosul boier din restriştea lui Petru Rareş. Unul dintre dânşii e chiar îngropat în bisericuţa pătrată, care poartă pe uşa săpată nedibaci două scuturi cu stemă boierească, un X şi ceva ca nişte foarfeci. O femeie cu picioarele goale, înfăşurată într-un mare cojoc, câţiva copii foarte sfioşi stau cu noi în biserica luminată slab de o făclie. / Oamenii mi se par mai îngroziţi decât la noi, muţi, înfricoşaţi de această cârmuire care nu-i iubeşte şi nu-i înţelege, de cârmuirea cea brutală, dispreţuitoare, a „neamurilor”, a „Nemţilor”. Satul e mai bun decât cele de mijloc de la noi, curţile nu sunt pietruite, nici îngrijite, casele nu stau în rând, ci între ele şerpuiesc drumuri noroioase. Şcoala e o baracă joasă, scundă, umedă, unde va fi dascăl cine ştie ce străin: polon, german, evreu, cine ştie ce Român smuls din neamul său”[5].

1905: În 1905, „au plecat în America o ceată de gospodari din satul Zahareşti… Cei mai mulţi şi-au găsit de lucru la tren, în târgul Montreal din Canada. Lucrează câte zece ceasuri pe zi… / Zahareştenii nu erau deprinşi cu lucrul aşa de greu şi mulţi s-au îmbolnăvit din pricina asta. Mai slab decât toţi era George a lui Toader Gramadă, care, poate din pricina lucrului celui greu, a gogit o bună bucată de vreme, până ce şi-a dat sufletul… / Un flăcău tot din Zahareşti, cu numele Alexandru Bandol, a picat, într-o Duminecă din toamna aceasta, de pe maşina trenului şi a fost sfâşiat în Bucăţi”[6].

1905: „Pe la sfârşitul lui August 1905 şi începutul lui Septembrie, Grigore Filimon a venit cu bicicleta sa la părintele Ioan Doroftei, de la Stroieşti, judeţul Suceava, plângându-se de dureri de cap şi de piept. De aici a plecat la părintele Eugen Sârbu, la Tişăuţi, unde i s-a făcut tot mai mare rău, încât, în cele din urmă, a trebuit să plece (să fie transportat) la spitalul de boli nervoase din Cernăuţi” (Dionisie Udişteanu), unde a şi murit.

1907: În Biroul comitetului districtual al Sucevei activa, ca secretar II, Eugen Turturean din Zaharești[7]. Postul de învățător, însă, nu era ocupat[8].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[9], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la zahareştenii Raveca TOMOIAGA (21 ani în 1908), Maria PUŞCAŞ (19 ani în 1908), Eugen AVRAM (învăţător superior, 40 ani în 1907) şi Natalia AVRAM (soţia învăţătorului, 36 ani în 1907).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zahareşti, comună rurală, districtul Suceava, aşezată la confluenţa celor două pâraie, afluente ale Hraniţei, Treparu şi Pripasna. Suprafaţa: 10,30 kmp; populaţia: 901 locuitori români, de religie gr. or. Prin drumuri de câmp este legata cu comunele învecinătoare, Stroeşti şi Liteni, precum şi cu drumul districtual Suceava-Gurahumora. Are o şcoală populară, cu o clasă (deci, doar vreo 30 şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Dumitru”, ce ţine de biserica filială din Liteni şi satul Buneşti. La 1542, boerul Nicoară Crovici, pârcălabul Hotinului, a zidit aci o biserică de piatră. La 1776, era proprietatea vornicului Costache Lupu. Populaţia, formată din locuitori originari, peste care a venit, mai târziu, o colonie de români transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 912 hectare pământ arabil, 118 hectare fânaţuri, 5 hectare 50 ari grădini, 35 hectare imaşuri, 1 hectar 50 ari heleşteie. Se găsesc 30 cai, 362 vite cornute, 678 oi, 185 porci şi 16 stupi. Zahareşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 3,62 kmp.; populaţia: 17 locuitori, dintre cari 9 izraeliţi şi 8 români greco-orientali. Depindea, odată, de comuna Zahareşti, cu care, la 1756, era în stăpânirea vornicului Costache Lupu”[10].

1910: În 1910, despre deja uitatul binefăcător al Bucovinei, a scris, cu durere şi revoltă, Ion Grămadă, zahareşteanul care avea să sfârşească drept Erou al Bucovinei şi să fie, ulterior, uitat, ca şi celălalt „martir uitat de neamul nostru, Grigore Filimon, înfiinţătorul băncilor rurale de la noi, din ţară. / Am mers la deal (prin cimitirul din Cernăuţi, în noaptea de Înviere, în căutarea mormântului lui Filimon), ne-am întors iarăşi la vale, cetind la zarea lumânărilor toate inscripţiile de pe cruci, şterse de ploi şi de soare, că doară vom da de numele Filimon, dar numai cu greu am aflat mormântul lui. / Doamne, ce mormânt! Aproape una cu pământul şi, deasupra, iarbă şi buruene dese, iar la cap o cruciţă de lemn, pe care cu greu puteai descifra inscripţia ruginită. Pumnul măcar are un monument, Filimon, însă, nimică! Şi doară s-au strâns bani în numele lui, s-au făcut colecte pentru o cruce… / Îndureraţi, am început cu toţii să plivim iarba, să smulgem buruenile una câte una şi, apoi, i-am înfipt şi lui lumânări în ţărâna mormântului, căci vezi, sărmane Filimon, tu n-ai neamuri pe aici, care să-şi aducă aminte de tine; tu ai fost un biet fecior de ţăran din ţinutul Sucevei şi, de aceea, „Domnii” au uitat astăzi de tine; tu de mic te-ai luptat cu nevoia şi cu sărăcia ca să ajungi, vreodată, la liman mai liniştit, dar nu ţi-a fost scris să-ţi vezi visul cu ochii, căci, din pricina durerilor şi sărăciei neamului nostru, ai uitat de sărăcia ta proprie şi ai alergat, zi şi noapte, flămând şi însetat, în trăsură şi cu bicicleta, din sat în sat, pe ploaie şi pe vânt, pe arşiţa dogoritoare a soarelui şi pe geruri cumplite, ca să faci bănci rurale, să scapi ţărănimea noastră din robia economică, până ce ai căzut înfrânt şi istovit de puteri. Prea a fost grea sarcina asta pentru tine! / Acum te-ai liniştit şi tu, cel vecinic neobosit, tu care n-ai ştiut ce-i odihna şi somnul, nici traiul cel bun şi ticnit; care ai tremurat, totdeauna, cu gândul la ziua de mâine şi n-ai avut parte de bucuriile din familie, căci familia ţi-a fost tot neamul nostru oropsit, pe care ai voit să-l ridici din nevoi. / Dormi liniştit, sărmane visător, măcar tinerimea de nu te-ar uita, cel puţin o dată pe an, ci să-ţi aprindă, din când în când, o candelă care să-ţi lumineze întunericul din cimitir”. / Parcă ar fi vorbit despre posteritatea sa Eroul Bucovinei, o posteritate la fel de vrăjmaşă şi de nerecunoscătoare, care avea să-l ignore, vreme de aproape un secol, pe Doctorul în Istorie şi pe marele scriitor bucovinean Ion Grămadă, cel născut la Zahareşti, în 3 ianuarie 1886, mort pentru Întregirea Neamului Românesc, la Cireşoaia, în 27 August 1917.

5/18 septembrie 1917: „Vrednic de însemnat este numele tânărului profesor şi publicist bucovinean Dimitrie Marmeliuc, sublocotenent în Armata Română. Abia ieşit din şcoala de ofiţeri de la Botoşani, pe care a terminat-o acum câteva luni, acest brav fiu al Bucovinei, care se află rănit într-un spital de lângă front, a fost decorat de M. S. Regele, cu mâna sa, cu ordinul Mihai Viteazul, pentru eroismul cu care a luptat în cumplita şi glorioasa zi de 6/19 august. Dimitrie Marmeliuc este fiu de ţăran român, din comuna Zahareşti, judeţul Suceava (din Liteni-Moara – n.n.). Păcat numai că poartă, la sfârşitul numelui, o coadă ruteană, după cum o fac, de altfel, o mulţime de români intelectuali din frumoasa noastră Bucovină, fără să-şi dea seama cât de supărător este acest lucru pentru oricare român adevărat, mai ales acum, în România Mare!”[11].

12/25 septembrie 1917: „Ion Grămadă, fiu de ţăran din satul bucovinean Zahareşti, ofiţer voluntar în Armata Română, scriitor de frunte şi bun cunoscător al trecutului neamului nostru, a murit moarte de erou pe Valea Trotuşului, luptând pentru realizarea idealului naţional. El a fost un bun profesor al liceului din Cernăuţi; vorbea frumos şi cu căldură; iubit şi mult apreciat de elevii săi; ca chip, avea o înfăţişare voinică şi frumoasă; stăpânit de o minte ageră şi aleasă. Se pregătea şi era aproape să ia doctoratul în litere la Viena (doctorat în litere şi filozofie, pe care îl luase în 16 iulie 1913 – n.n.), pentru care îşi avea preparată teza, tratând despre „Românii la asediul Vienii din anul 1683”. / În urma lui Ion Grămadă a rămas şi o lucrare de actualitate foarte importantă, pe care o scrise ca un document istoric, cu gândul ca s-o publice în mai multe limbi europene, şi în care înfăţişează, cu o extraordinară putere de evocare, toate nelegiuirile, toate sălbătăciile fără nume săvârşite de austrieci în Bucovina, cu date exacte şi controlate în mod foarte riguros. Ar fi bine ca această lucrare să nu rămână în părăsire şi să se publice, pe lângă româneşte, şi în limba franceză, fiind de mare folos pentru cauza noastră naţională (în realitate, lucrarea, premeditată drept „Cartea sângelui”, era doar începută, capitolul „Vremuri de bejenie” însemnând una dintre primele proze româneşti cu adevărat moderne; „Cartea sângelui”, cuprinzând toate prozele Eroului Bucovinei, Ion Grămadă, inclusiv „Vremuri de bejenie”, a văzut lumina tiparului în vara anului 2002, în 27 august, ziua în care a fost răpus, depunând-o pe mormântul lui din Suceava)”[12].

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Rezervistul Axinte Rusu, Zahareşti, Regimentul 22, rănit; Corporalul Vasile Salamach, Zahareşti, Regimentul 22, rănit”[13]; „Fruntaşul Dumitru Fartaiş, Zahareşti, Regimentul 22, prizonier”[14]; „Corporalul Ion Fărtăieş, Zahareşti, Regimentul 22, prizonier; Rezervistul Gavril Pinciuc, Zahareşti, Regimentul 22, prizonier”[15].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţământului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Ştefan Totoiescul la Zahareşti”[16].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Flontaş Vasile, seria 1938, media 7,50, numit în comuna Zahareşti, postul IV, jud. Suceava; Purja M. Ioan, seria 1938, media 7,50, numit în comuna Zahareşti, postul V, jud. Suceava”[17].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[18], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Larion Lazăr, de la Bosanci Nr. 1, la Zahareşti; Belţa Silvia, de la Dărmăneşti, la Zahareşti; Corduban Ecaterina, de la Dărmăneşti, la Zahareşti; Cojocaru Adrian, de la Zahareşti, la Sf. Ilie; Bartoş Ilie, de la Zahareşti, la Stupca”. „Bocăneţ Elisabeta, de la Zahareşti, la Suceava, Şc. nr. 3, post II, soţ învăţător”[19].