Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Voloca pe Derelui

VOLOCA PE DERELUI. În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă feciorilor săi, Constantin şi Săcuianul, „cumpărături din Voloca”, apoi satul ajunge în proprietatea mănăstirii Putna.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Voloca „53 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 dascăl, 1 jidov, 1 scutelnic şi 49 birnici, anume pe: Onofrei dulgher, Pătraş sin TOADER, Onofrei rusul, Anton zet MĂRIUŢII, Neculaiu sin OSTAFI, Ion PAVLIUK, Andrieş scripcar, Mateiu PAVLIUK, Vasile sin PAVLIUK, Georgi TOKAR, Vasile sin ego, Ion sin URSUL, Ursul TOKAR, Vasile BUZĂ, Ion sin GEORGIŢĂ, Nechita MITIAN, Neculaiu sin ego, HLOPINA, Ştefan bejenar, Toader sin VASILE, Ilaş brat ego, Costandin zet SIOMION, Vasile zet HECHITEI, Antohi HUBAR, Ion rotar, Ursul sin LUPAŞCO, Andronic MĂNĂILĂ, Grigoraş sin LUPAŞCO, Enache sin ONUL, Neculaiu sin LUPAŞCO, Andrieş PANTELEICIUK, Toader sin PANTELEICIUK, Andrieş nepot lui, Andrieş sin LUPAŞCO, Ion zet ANDRIEŞ, Ion sin MIHAIL, Simion zet LUPAŞCO, Andrei sin SIMION, Andrieş sin ONOFREIU, Onofreiu sin LUPAŞCO, Ion sin MATEIU, Mateiu, Vasile sin ego, Andrieş butnar, Ivan rus, Macsin vătăman, Ivanki rus, Vasile dulgher şi Simion HOLOVACI. / Rufeturile erau pentru jidovul orândar Leiba sin DAVID, pentru popa Neculaiu şi dascălul Toader şi pentru scutelnicul popii, Ion.

1774: Aflat pe malul stâng al Dereluiului, în dreptul Cuciurului Mare, satul Voloca avea, în 1774, 44 familii (2 popi, 62 ţărani, în 1775), numărul familiilor ajungând la 119, în 1784.

1820: Prin testamentul din 28 iunie 1820, Ilie Baloşescul lăsa soţiei sale, Măriuca, şi copiilor săi, Catrina, Ştefan şi Vasili, partea din moşia Voloca pe care o stăpânea, numită Marcova.

1829: Biserica Sfântului Nicolai din Voloca pe Derehlui a fost construită între anii 1829-1831 şi dotată cu un iconostas, în 1833, de Theodor CEPIŞCA. În 1843, biserica avea 2.207 enoriaşi, paroh fiind Ioan BALMOŞ. În 1876, cei 2.960 enoriaşi ortodocşi erau păstoriţi de parohul Cassian STRATULAT şi de preotul cooperator Nicolai FILIEVICI. În 1907, paroh era acelaşi Cassian STRATULAT, născut în 1836, preot din 1866, paroh din 1873, preot cooperator fiind George VELEHORSCHI, născut în 1876, preot din 1901, iar cantor, din 1903, Ilie POJOGA, născut în 1856.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[2].

1881: Din 1881, la Voloca pe Derehlui funcţiona o şcoală cu 6 clase[3].

1890: În 1890, satul Voloca pe Derelui avea 3.540 locuitori, primar fiind Ştefan Ungurean. Învăţători erau Teodor Vasilovici şi Eufrosina Simionovici, Casian Stratulat şi Ioan Ianovici erau parohi, iar cantor bisericesc era Nicolai Michitovici.

1895: O colectă, în folosul Societăţii „Şcoala română”, făcută, în 1895, de parohul Cassian STRATULAT, îi menţionează, printre binefăcătorii din Voloca pe Derehlui, pe preotul cooperator Ioan IANOVICI, pe primarul Nicolae ONUFREICIUC şi pe cantorul bisericesc Nicolae NICHITOVICI[4].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „În Ceahor[5], am găsit nu numai o primire foarte caldă, la protopopul Berariu, dar atât el, cât și fiul său, erau dornici să mă ajute în studiile mele. Așa că, în compania lor, am vizitat Molodia[6], sat mare, cu 7.000 de locuitori (5.000 de români, 1.000 germani, 1.000 de ruteni), în dimineața zilei următoare, și Voloca[7], după-amiază”[8].

1903: Banca populară raiffeisiană din Voloca pe Derelui a fost înfiinţată în 29 martie 1903, sub direcţiunea lui Casian Stratulat şi sub preşedinţia lui P. Choplina, vistiernic fiind Atanasie Dobîca.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Voloca pe Derehlui, comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe pârâul Derehlui şi lipită de partea de est a comunei rurale Cuciur Mare. Suprafaţa: 30,24 kmp; populaţia. 3.335 locuitori români, de religie gr. or. Este străbătută de drumul comunal Voloca-Corovia, care o pune în comunicaţie cu drumul principal Cernăuţi-Siret; prin partea sa de vest trece drumul districtual Cuciur Mare – Tărăşeni şi linia ferată Cernăuţi-Hliboca. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Această comună a fost întemeiată pe teritoriul comunei rurale Cuciur Mare, într-un cătun, numit Horodiştea, de unde apoi locuitorii s-au transferat, mai târziu, în cătunul Sălişte; ambele aceste cătune sunt, astăzi, unite cu vatra satului. La 1776, era în posesia mănăstirii Putna. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea de vite. Comuna posedă 1.297 hectare pământ arabil, 768 hectare fânaţuri,40 hectare grădini, 298 hectare imaşuri, 477 hectare păduri. Se găsesc 152 cai, 1.291 vite cornute, 720 porci şi 331 stupi de albine”[9].

1909: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioana a lui Vasile GURALIUC (18 ani în 1909) şi Sanda a lui Spiridon GURALIUC (17 ani în 1909) din Voloca.

1914: „Trupele Ruşilor, care au intrat fără împotrivirea grănicerilor noştri, retraşi la întărituri, în Noua Suliţă, întâia vitejie ce au isprăvit-o a fost că au dat foc la gară, poştă şi la mai multe case. Locuitorii din Boian începură, pe loc, să părăsească locuinţele, fugind spre Cernăuţi. / De la Cernăuţi, se vedea focul foarte bine. Cei slabi de înger – în Cernăuţi sunt foarte mulţi de aceştia – n-au dormit noaptea întreagă. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreg oraşul era în picioare. Neliniştea era cumplită, ea a devenit groază, când, aşa, cam pe la 9 ceasuri, dimineaţa, începură a sosi cele dintâi cârduri de trăsuri cu femei, copii şi ceva mâncare, care părăsiră Boianul, Mahalaua, Cotul Ostriţei şi Buda. / Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi. / Lumea din Cernăuţi îşi pierdu cumpătul”[11].

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Infanteristul Ieremiţă Todorean, Voloca, Regimentul 22, rănit”[12]; „Jacob a lui Dimitrie Onufreiciuc, din Voloca, născut în 1885, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, făcând parte din Regimentul 22, se afla pe frontul rusesc. În toamna anului 1914, a fost prins şi internat, în vremea din urmă, în Skotowate, judeţul Bachmut. Acolo să fi murit în iunie 1917, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Veronicei a lui Jacob Onufreiciuc, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”[13]; „Petru a lui Procopi Manoilă, născut în 1895, din Voloca, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, îăn Regimentul 41 şi a plecat cu dânsul la luptă. În octombrie 1915, a căzut, ca şi alţi locuitori din Voloca, prizonier. A fost dus în lagărul de prizonieri din Bahmut şi trimis ca lucrător într-o fabrică în Enakieva, guvernământul Ecaterinoslav. Acolo ar fi murit, în august 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Procopi Manoilă, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[14]; „Ioan a lui Gheorghe Ungurean, născut în Voloca, la 4 iunie 1881, chemat, în anul 1914, sub arme, a dispărut în luptele de pe frontul rusesc, care au avut loc în acelaşi an. Până în prezent, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Gheorghe Ungurean, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15].