copilul care am fost cândva (I)

Sigiliul bisericii din Plopeni

Dacă rătăcesc cu gândul spre copilul care am fost cândva, trăiesc senzaţia aventurării într-o pustietate de dincolo de zidurile de cărţi, cu care am încercat să mă aflu şi să mă durez în anii din urmă. Urc un drumeag, care însoţeşte malurile unei văi nesfârşite, şi păşesc printr-o preistorie pietrificată, în care mi-a fost dat să desluşesc lumina zilei. O pădurice de sălcii, arini şi răchite, doldora de fânaţuri înflorite, scurtează orizontul cu brutalitate, la fel ca dealul Dobroaiei, care, întotdeauna mi s-a părut a fi născocit drept soclu, dacă nu cumva chiar altar pentru răsăritul Soarelui. Dincolo de pădurice, în curtea unei gospodării bine închegate, un copil învaţă să meargă, încleştându-şi mâinile în părul mătăsos al unui dulău ciobănesc, căruia stăpânii i-au zis Hurmuz, apoi, pentru că fărâma de om care am fost cândva nu-i putea zice decât Muzu, Muzu i-a rămas numele.

Încerc să înţeleg cum am izbutit să evadez din preistorie şi să hălăduiesc de-a lungul şi de-a latul veacurilor, mă strădui să văd în copilul acele aura poeziei – har şi blestem de care am tot avut parte în viaţă – şi nu văd nimic altceva decât o cuminţenie naivă, clipă de clipă modelată de întâmplări şi de personaje ale preistoriei fără de sfârşit a satului românesc. Îl aud pe tata cântând din trişcă şi retrăiesc aievea întoarcerea acasă, cocoţat pe drugul unui car cu fân, într-un sfârşit de vară tivit cu pulberea stelelor, şi parcă simt în palme fructele pârguite, pe care le desprindeam din crengile pe care degetele omeneşti nu le pot atinge de obicei, dar care vibrau vesele deasupra fânului din car şi deasupra cerului înstelat, din care culegeam, ca într-o taină încă netrăite, cele mai frumoase şi mai zemoase stele. Din când în când, în vreme ce tata cânta din trişcă, desfăceam câte o stea cu buzele şi mă înfruptam din veşnicie, în vreme ce tata domina pământ şi cer, dobândind aura tremurătoare a reîntâlnirii cu strămoşii. Îl vedeam cum urcă în văzduh şi cum se prinde în horă, în jurul focurilor sacre, împrăştiind cărbunii dintr-o zare în cealaltă. Şi mă dureau frunzele, şi mă usturau culorile culese de frunze din focurile străbunilor, pentru a saluta miracolul dintre pământ şi cer, înainte de a se întoarce în pământ, duse cât mai departe de respiraţia vijelioasă a dumnezeirii.

Cu palmele sub ceafă, întins, lângă drug, deasupra fânului proaspăt cosit, priveam cerul pe care horeau strămoşii, străduindu-mă să înţeleg cum ar fi, dacă eu nu aş fi. În fiecare vară, după aceea, pentru că mi se punea pătuţul în ogradă, priveam cu nesaţ cerul înstelat, iar sufletul şi imaginaţia mi se brumau cu inefabil, cu o stare ciudată, pe care obişnuim să o numim poezie. Dar nu ştiam nimic despre poezie, pe atunci, şi nici nu auzisem vreuna, fiind prea ocupat cu priceperea rosturilor vieţii ţărăneşti, aceleaşi de la începutul lumii şi la fel de ostenitoare şi, totodată, de reconfortante. Într-un sat nu există decât satul dintr-un hotar în celălalt. Ce se întâmplă aiurea nu contează şi nu interesează. Iar un copil trebuie să înveţe de mic cum să are, să semene, să prăşească, să cosească, să adune recoltele, să modeleze lemnul, să pună şi să închege stâlpii pentru casă, să-şi facă singur toate cele necesare vieţii, ca să nu fie vreodată nevoit să cumpere. Aveam, în cămara podului, un banc de tâmplărie, cu toate uneltele atârnând de cuiele bătute în pereţi, şi eram pus, adesea, să geluiesc scânduri, chestie care îmi plăcea nespus, pentru că auzeam cum cântă lemnul armoniile culese, de-a lungul vieţii de copac verde, din muzica stelelor din cer. Când geluieşti o scândură, nu faci decât să dai sloboadă cântecului pentru întoarcerea lui în stele şi mult mai departe, în zâmbetul curat şi plin de prospeţime al dumnezeirii.

După ce dulăul nostru, Muzu, m-a învăţat să merg – parcă îl văd cum îngenunchea lângă mine, după fiecare cădere, ca să-l pot apuca de coamă şi să mă ridice în picioare –, am descoperit vietăţile noastre. În curţile ţărăneşti nu trăiesc animale, ci vietăţi, care te ajută, dar pe care trebuie să le îngrijeşti şi să le iubeşti, pentru că fac parte din familie. Răsfăţaţi erau cei doi boi, Gică şi Marinică, primul porumb, celălalt bălţat, primul adesea impulsiv, celălalt blajin şi iubitor, care aduceau în casă o grămadă de bani, ba din arat, ba din transporturi grele la depozitele gării din Burdujeni sau la moară, ba din călcatul lutului din care urma să se facă chirpici pentru fiecare nouă casă din sat.

Claca de chirpici însemna un ritual fantastic, care dura trei zile, începând de joi şi până în pragul duminicii. Joi, dimineaţa, se adunau într-un loc curat, aflat sub buza râpei celei mari a Mereniului, toţi bărbaţii satului, fiecare cu câte un hârleţ, şi doar cei mai bătrâni cu câte un târnăcop, şi aşteptau lăutarii, pentru care se pregăteau laiţe învelite în macaturi şi o măsuţă cu de-ale gurii. Când veneau lăutarii şi cinsteau întru trăinicia viitorului locaş, bărbaţii, care deja primiseră cânte un păhăruţ, ca să mai prindă puteri, feciorul care urma să se însoare, în toamnă, alegea locul şi săpa prima brazdă, iar lăutarii slobozeau măiastră cântare. Îndată i se alăturau mirelui patru fârtaţi, care săpau adânc în jurul brazdei de temelie şi, pe măsură ce săpătura se lărgea, intrau la muncă alţi tineri, apoi şi bărbaţii. Abia atunci când groapa era suficient de mare intrau şi bătrânii, care rostuiau, cu târnăcoapele, baza gropii, izbind, printre brazde, ici şi acolo, unde credeau de cuviinţă. Apoi se învelea săpătura cu un strat gros de paie uscate şi se turna deasupra apă din pârâu, adusă cu găleţile de băieţii mai răsăriţi, care, cu povară sau fără, tot într-o goană o ţineau. Iar când săpătura era suficient de muiată, tata îşi aducea boii, înjugaţi şi cu canafi roşii în coarne, şi pornea, cu pantalonii suflecaţi, să dea roată gropii, în sensul invers al rotirii Soarelui, deşi, acoperită de paiele aurii, groapa de temelie a unei viitoare case părea un soare pământesc menit săvârşirii de miracole cereşti. Din când în când, tata cerea să se mai toarne apă din pârâu ba ici, ba colo, şi mergea mai departe, urmat de Gică şi Marinică, boii lui credincioşi, care nu fuseseră loviţi vreodată cu biciul şi care îl urmau într-o ciudată tovărăşie. Până în seară, lutul era gata şi se acoperea iarăşi cu paie.

A doua zi, vineri, odată cu crăpatul zorilor, tata mergea, singur, doar cu boişorii lui, la groapa de temelie a unei noi case şi, până se adunau femeile, cu formele de chirpici, şi lăutarii, lutul era numai bun de lucru. Formele erau făcute din două scânduri, despărţite în două compartimente egale prin două capete de scândură şi fixate între două lătunoaie de salcâm, care serveau şi ca mânere. La groapă, bătrânii, cu furci şi sape, rostuiau lutul, îndepărtând pământul de prisos, apoi încărcau tărgile, pe care le apucau tinerii vânjoşi şi le duceau în fugă, avertizând „Vine! Vine!”, spre câmpul larg, pe care se desfăşuraseră femeile cu formele. Descărcau tărgile, aplecându-le într-o parte, din fugă şi reveneau să prindă rând la groapă, frământând pământul sub tălpi, în timpul aşteptării, pe ritmul melodiilor lăutăreşti.

Femeile puneau lutul în forme cu mâinile, îl călcau cu picioarele, ca să nu rămână goluri, îl netezeau îndesat cu palmele şi, după ce îl stropeau cu apa dintr-o găleată, în care muiau mănunchiuri de crengi de arin, ridicau forma şi o aşezau alături, stropind-o, iarăşi, cu apa desprinsă din frunzele crengilor de arin. Şi parcă vedeai cu ochii cum creşte, pe întinsul câmp din valea chirpicilor, un oraş ciudat de construcţii dreptunghiulare egale, un fel de Babilon în miniatură. Căci aşa spusese părintele Predeanu, la o predică de duminică, despre Babilon, că arăta, înainte de a se face turnul, aidoma unui câmp cu chirpici.

Între timp, tata îşi spăla temeinic boii şi-i slobozea, la păscut, pe dealurile din preajmă, iar la casa părinţilor viitorului mire se băteau pari în pământul livezii, care să susţină plăcile din scânduri negeluite ale meselor şi laviţelor. Vecinele şi rudele aduceau găini, pe care trebuia să le taie un fecior neînceput, care nu cunoscuse încă femeia, sau la nevoie, un copil mai inimos, şi se pregăteau bucatele, sub îndrumarea celor mai pricepute bătrâne ale satului. În oale dădeau un în clocot lin ciorbele de potroace cu tăiţei, sarmalele dolofane şi fripturile de pui la capac, în vreme ce cuptorul nu mai prididea cu coptul pâinii şi al cozonacilor. Că acuşi pică clăcaşii, şi nimeni n-ar fi acceptat să cuteze să-şi facă neamul de râs.

Spre seară, după ce chirpicii fuseseră acoperiţi cu câte un strat de pleavă de grâu, ca să nu-i muşte soarele sau vreo ploaie de vară, oamenii se spălau, pe îndelete, în pârâu, apoi plecau pe la casele lor, ca să se schimbe în haine sărbătoreşti. Lăutarii mai cântau, o vreme, lângă chirpici, înserării, apoi, când socoteau ei că a venit clipa, porneau agale spre casa de petrecere a clăcaşilor, cântând, pe cale, doar melodiile care prindeau în Mereni, mai ales variantele cântecului „Pădure, verde pădure”, care devenise, prin adopţie, un fel de imn al obştii. Pe drum, îi ajungea lumea din urmă, aşa că pe poarta gospodăriei părinţilor viitorului mire intra un adevărat alai de nuntă, pus pe şotii şi pe dans, iar strigăturile înţepau doar rubedeniile viitoarei mirese, care nu participau, după obicei, la clacă, poate şi datorită rolului de zână, de prinţesă din poveşti, pe care urma să-l interpreteze viitoarea mireasă, pentru care se dura o casă ca în poveşti. Iar masa de după clacă era aidoma unei nunţi, de la care numai mireasa şi socrii mici lipseau, deşi, acolo, la petrecerea clăcaşilor, deja se stabileau zilele când bărbaţii satului, pricepuţi în meşteşuguri, vor veni să înalţe casa, fixând tălpile, stâlpii, grinzile şi căpriorii, iar deasupra, steagul pomului verde, împodobit cu panglici colorate din pânză sau din hârtie şi câteva bomboane învelite în staniol.

O casă nouă se dura în maximum două săptămâni, prin truda întregii obşti, iar meşterul cel mare, ba năzdrăvanul Mitruţă Şutac, ba tata, ba vreun alt sătean, înrudit mai de aproape cu beneficiarul, cobora de pe streaşina din draniţă steagul casei, pe care ni-l oferea pradă nouă, copiilor. Şi nu ştiu din ce pricină eu am tot ezitat să gust din bomboanele pomului casei, chiar şi atunci când îl cobora tata, trăind senzaţia unui sacrilegiu, pe care l-aş comite, dacă aş muşca din fructele arborelui sacru, dăruit pământului de Sfântul Cer.

Şi mai exista o clacă, prin care satul mi se dezvăluia în adevărata lui splendoare, claca drumului de primăvară, care avea drept ţintă drumul din lungul satului, dar şi drumurile noi, care se croiau spre pământurile din Cioate, de la Grădinaru sau din Putreda. Pe vremea aceea, satul îşi îngrijea singur drumurile. Bărbaţii cu car sau cu teleguţe mergeau la prundurile apei Sucevei şi încărcau pietriş, iar femeile şi copii curăţau şanţurile, îndreptându-le, şi măturau panta de până în gard. Când venea prundişul, care se răsturna în movile, femeile şi copiii îl împrăştiau cu lopata, iar câte un bătrân priceput îl fixa cu maiul – o buturugă, cu doi drugi de salcâm drept mânere, cerând să se mai pună, în anumite locuri, câte o lopată-două de prundiş. La drumurile noi, din ţarină, lucrul începea cu maiurile, care bătătoreau bine pământul pe care urma să se aştearnă prundişul. Nu se săpau şanţuri, pentru că drumul, fiind îngust, trebuia să permită ieşirea din calea carului încărcat a celui fără de povară.

Bunica Firuţa avea încă patru fete de măritat, aşa că, după strângerea roadelor, urma să aibă mereu casa plină, pentru că vor veni flăcăii la fete, să-şi încerce norocul şi să intre în rând cu lumea. Pentru Aneta, Costică Paiu, poreclit Tusana, deja durase casă, pe care o înfrumuseţase cu fresce florale sau peisagistice vestita Areta din Suceava. O bătrână grasă şi astmatică, care vâjâia inspiraţia şi respiraţia, dar care fuma, în continuare ca un turc. Era din Mereni, dar plecase şi devenise artist reputat. Ca să te împlineşti, înţelegeam eu, trebuie să pleci. Şi mai era o casă, în capătul Palaghenilor, durată pentru Olimpia, de către Costel Ivan de pe Cracul cel Mare, tânărul care cânta la armonică de parcă ar tot fi visat cu ochii deschişi.

Nu mai era mult până la strânsul recoltelor, tata deja căra, cu carul cu boi, sfecla altora la depozitele gării din Burdujeni. La ultimul transport, m-a luat şi pe mine cu el. Pe peronul gării, am văzut două şiruri de ceferişti în aşteptare, apoi un tren, cu doar trei vagoane, a oprit pe linia întâi şi din primul vagon au coborât nişte domni de oraş.

– Cine-s domnii?, am întrebat, după ce tata se îmbrăţişase cu unul dintre ei, care-l recunoscuse în mulţimea ocazională.

– Comandantul meu din armată, Emil Bodnaraş. Iar cel din frunte e tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej… Acela înalt şi frumos e Ioan Gheorghe Maurer, iar cel mic şi chel, Chivu Stoica…

O singură dată am auzit acele nume şi habar nu am de ce mi-au stăruit în memorie. Domnii au trecut printre cele două şiruri de ceferişti, salutându-le, apoi, însoţiţi de aceştia, au urcat în câteva maşini şi camioane, care aşteptau în spatele gării. Noi am urcat în car şi am luat-o prin lunca Sucevei, pe drumeagul sufocat de stuf şi păpuriş, urcând dealul abrupt al bisericii Sfântului Dumitru, în jurul căreia erau îngăduite pentru popas carele şi căruţele ţăranilor. Tata a scos boii din jug şi i-a legat în jurul coşului carului, plin, pe jumătate, cu fân proaspăt cosit, apoi ne-am strecurat pe drumul strâmt de lângă cârciuma pieţii, „Mestecăniş”, dar căreia ţăranii îi ziceau „La Zoiosu”, spre locul viran din centrul Sucevei, de lângă cârciuma lui Werenka, deja pregătit pentru construcţii noi. Se adunase multă lume, dar a mai durat ceva până ce au sosit, pe jos, însoţiţi de Ene Ţurcanu şi încadraţi de ceferişti, domnii pe care-i văzusem la gară. Ioan Gheorghe Maurer a intrat în mulţime, strângând mâinile bătătorite şi îmbrăţişând copiii şi ţăranii. Aveam să-l reîntâlnesc, peste zeci de ani, în sala teatrului din Sibiu, dar nu am simţit nevoia să-i povestesc despre îmbrăţişarea de odinioară. Poate din dezamăgire, poate din ruşine.

De la o tribună improvizată au vorbit ceilalţi domni, unul câte unul, despre victoria împotriva imperialismului, şi doar Emil Bodnaraş a spus ceva şi pe înţelesul meu, despre asanarea luncii Sucevei şi construirea, în locul mlaştinilor şi a stufărişului, a zonei industriale a Sucevei. Mai târziu, când Chivu Stoica a zis nu ştiu ce despre colectivizare, tata s-a posomorât şi, scrâşnind o înjurătură, m-a prins de mână şi m-a scos din mulţime. Ne-am dus la „La Zoiosu” şi am mâncat, pentru prima dată în viaţă, trei mici. Tata s-a răcorit cu o bere, iar eu cu un sifon cu sirop de zmeură. Nici din sifon nu mai gustasem până atunci şi nici Suceava nu o mai văzusem până atunci. Nu cred că mi-a plăcut.

Pe drumul întoarcerii acasă, tata a cântat, întruna, din trişcă. Era pentru prima dată când cântecele mi se păreau pline de scrâşnete. Un fel de înjurături şi de pumni încleştaţi, ridicaţi spre cer. În zilele următoare, şi-a vândut boii, dar, după vreo săptămână, ca să nu-şi piardă rostul, a cumpărat o altă pereche de boi, înalţi şi porumbi, pe sub burţile cărora puteam trece, fără să mă plec, din fugă. Erau blânzi şi ascultători, aşa că îi puteam duce singur la adăpat în pârâu. Slobozi. Le vorbeam, ciripeam cuvinte şi eram fericit, gândind că, nu peste multă vreme, aceştia vor fi mândreţea mea de boi. Şi ai tatii, desigur, dar ai mei, pentru că au deja înţelepciunea de a mă recunoaşte de stăpân.

Într-o seară, mergeam, cu tata, la fratele lui, Petrache, să-mi cunosc verişorii, pe Mihai şi Marcela. În dreptul magazinului sătesc, ne-am oprit, iar tata a intrat să-şi cumpere ţigări. Mă jucam cu troscotul, care exercita asupra mea o continuă fascinaţie, de codru privit din cer. Pe drumul Dobroaiei se apropia, păşind ostenit, un bărbat drapat într-o lungă manta neagră din piele. Era înarmat până-n dinţi, iar în casa de lângă magazinul sătesc se dăduse alarma. O femeie bătrână, despletită şi desculţă, a ieşit în drum şi a grăbit împleticit spre bărbatul cu manta de piele, icnind, la fiecare pas, câte un „Nuuu!” disperat de vietate înjunghiată, dar băiatul nici măcar nu a privit-o. Nici măcar atunci când bătrâna a încercat să-l îmbrăţişeze, prelingându-se, chinuitor de încet, spre poalele mantalei, până în troscotul drumului, unde a rămas chircită şi icnind spasmodic: „Băieţii, mei! Copiii mei!”. Ajuns în faţa casei, omul cu manta neagră a zis, gros şi răguşit, printre dinţi:

– Ieşi, afară, jigodie comunistă!

Uşa s-a deschis încet, scrâşnind adânc, de parcă s-ar fi clătinat universul. Nu l-am văzut bine pe cel din cadrul uşii, pentru că s-au năpustit pocnete înspăimântătoare peste lume, iar bărbatul cu manta neagră s-a prăbuşit în troscotul de lângă picioarele mele, slobozind un pârâiaş vâscos de sânge ca vişina coaptă, din calea căruia mi-am ferit picioarele desculţe. Peste pragul casei se prăbuşise celălalt bărbat, într-o poziţie ciudată, cu trupul răsucit şi cu faţa îndreptată răutăcios spre drum. Cred că încă nu împlinisem patru anişori, când am fost singurul martor al acestui dublu asasinat politic, şi eram curios dacă sângele celui din prag se va uni cu sângele celui din troscotul de la poartă. Nu ştiam că erau fraţi, dar vroiam să văd dacă sângele li se va împreuna.

De prin casele din preajmă şi din magazinul sătesc oamenii au prins să se prelingă tiptil, ca umbrele, fremătând de teamă. Bătrâna despletită se ridicase şi privea zvâcnit când într-o parte, când în alta, când spre cer, frângându-şi mâinile. Încă murmura „Copiii, mei! Băieţii mei”, dar o făcea într-un scâncet abia auzit, deşi îmi închipui că scâncetul exploda asurzitor în adâncul bietului ei suflet.

– Fraţii Miherea!… S-au ucis între ei…

Nu am auzit mai multe, pentru că tata m-a smuls din mulţimea care încercuise locul în care un copil privea şiroirea sângelui prin troscot. Mă luase pe umăr, ca să ajungem mai repede acasă, întrebându-mă ce-am văzut, iar eu i-am povestit totul, chiar şi despre legănarea înviorată a troscotului, la udarea cu sânge. Deodată, tata m-a întors, m-a ridicat de subsuori, ca să mă poată privi în ochi, şi m-a întrebat îngrijorat:

– Şi nu ţi-a fost frică?

Nu mai ştiu dacă a râs sau nu, atunci când i-am răspuns cu sinceră naivitate:

– Dar ce-i aia, frică?

Sigiliul roşu al Plopenilor

a şaptea condamnare la viaţă

Încă îmi mai aduc aminte: mi se urâse să tot odihnesc în lumină şi am încercat o nouă evadare. A şaptea. Ştiam că, dacă mă desprind scânteie din întregul în care odihneam, voi risca o nouă condamnare la viaţă, în cine ştie care galaxie, dar nu mai rezistam. Să rămâi în lumină este ca şi cum nici măcar nu ai exista. Trebuie să te desprinzi, cu speranţa că vei aprinde o stea pe cer, ca să te întregeşti în propria ta lumină, în lumina care te defineşte şi îţi dă contur. Cu toate relele şi suferinţele care apasă asupra acestei identităţi vremelnice de stea sau de făptură care se caută pe sine. Ştiam că voi pierde, în vremelnicie, conştiinţa de sine a luminii, dar nu-mi mai păsa, sub povara cosmică a odihnei fără de sfârşit, din care am decis să mă desprind neodihnă. Aidoma unei scântei ruptă din para focului şi dusă de boare spre locul arid al stingerii definitive sau, dimpotrivă, spre cel al ierburilor uscate din mărăciniş, în care se poate săvârşi o nouă vâlvătaie.

Întemniţarea într-un trup al vremelniciei se numeşte naştere sau ursire, pentru că, simultan, ţi se dăruiesc cele trei ursitoare, trecutul, prezentul şi viitorul, trei poveri astrale, pe care trebuie să le duci sisific împreună, apăsat când de una, când de cealaltă, când de toate trei împreună. Atunci, în clipa ursirii, trebuie să ţii ochii închişi, ca să nu uiţi totul şi, la nevoie, să poţi trece dintr-o ursire în cealaltă, fără a urma ordinea firească, statornicită de soartă. Pentru că soarta nu-i decât o dogmă, iar eu, abia evadat din dogmatismul luminii, nu prea aveam chef să-l înlocuiesc cu un altul, deşi urma să mă supun logicii mentale ale noi vremelnicii, în care urma să ispăşesc o nouă condamnare la viaţă pentru delictul evadării din armonia universală, cu care, nu ştiu din ce pricină, nu mă împac în nici un chip. Memoria universală trebui fixată bine în subconştient, ca să o poţi accesa, la nevoie, prin visuri sau prin izbucniri artistice, adică prin răzvrătirile vremelniciei, numite îndeobşte creaţie. Dar nu am răgazul să o fac, pentru că, pe neaşteptate, pe ochiul meu intuitiv se aşterne o respiraţie caldă, iar două buze fremătătoare depun, cu inconştienţă, stigmatul unui sărut, care acoperă pentru totdeauna puterea de comunicare şi de făptuire a ochiului intuitiv. Încerc să mă apăr şi, când deschid ochii, cu gândul să îndepărtez şi să şterg sărutul, îmi văd mânuţele ciudate, altfel decât cele avute în alte vremelnicii. Apoi zăresc un chip duios de femeie tânără, o femeie frumoasă, cu păr arămiu, cu ochi albaştri, cu fruntea minunat boltită şi cu buze cărnoase, îndemânatic arcuite într-un zâmbet, şi rămân fascinat, cu ochii deschişi, în vreme ce ochiul meu intuitiv se închide, pentru toată durata vremelniciei, aidoma unei găuri negre din univers.

Dincolo de chipul tinerei femei, geamul înzăpezit până la jumătate al unei ferestruici dezvăluie un viscol nervos, zguduind şi zdrenţuind albele cearşafuri cereşti ale ninsorii, de parcă tainele dumnezeieşti ar îndrăzni o risipă de taine, cu care să-ţi mângâie şi să-ţi vindece sufletul, povestindu-ţi misterios despre măreţie şi provocându-ţi imaginaţia întru alegerea căii de după răscruci şi de după fântânile cărora le-au fost încredinţate spre veghe acele atât de des întâlnite răscruci. Ninge atât de copleşitor încât o linişte de început de lume îmi umple trupul, sufletul şi respiraţia.

– Deci aşa: astăzi, 25 ianuarie 1955, la ora şapte, dimineaţa, s-a născut… Ce nume îi dai băieţelului?

Întorc ochii şi zăresc o femeie înspicată, îmbrăcată în albastru şters, care notează ceva într-o condică.

– Ioan, şoptesc buzele care îşi aştern, iarăşi, respiraţia pe ochiul meu intuitiv.

– Ioan… fiul lui Ilie şi Viorica Gâză, domiciliaţi în satul Mereni, comuna Salcea, judeţul Suceava…

– Ioan, adică ştiutorul de cer, murmură femeia tânără şi frumoasă, căreia îi fuse ursit să-mi dăruiască trupul în care să ispăşesc condamnarea la viaţă.

E un trup bun, în care mă simt confortabil şi care suportă cu stoicism înfăşurările şi legările fedeleş, menite să-i protejeze proaspăta fragilitate. Simt că trupuşorul acesta, care mi-a fost încredinţat, ar avea nevoie de mobilitate, de o eliberare, de care mă bucur teribil, atunci când e slobozit din chingi şi se apropie de el un preot bărbos, cu odăjdii împărăteşti, ca să-l stigmatizeze cu cruciuliţe de mir, pe frunte şi pe încheieturi, şi cu câteva rugăciuni bolborosite cu gândul aiurea, dar după cum cere datina.

– Hm, Ioan!… Ca sfântul Ioan Botezătorul!, zice aproape înciudat preotul şi-mi stropeşte trupuşorul cu agheasmă rece, de parcă ar bate în el cuie de gheaţă.

Femeia tânără priveşte des pe ferestruica înzăpezită, timp de trei nopţi şi tot atâtea zile, lăcrimând uneori, în vreme ce o stranie îngrijorare îi înceţoşează privirile. A patra zi, însă, viscolul, pierdut, peste noapte, dincolo de zări, făcu loc unui cer nefiresc de albastru, pe care luneca, aidoma unei lebede de aur, soarele biruinţei, iar dincolo de ferestruică se zări o sanie cu doi cai, care fluturau mândri din salbele cu clopoţei şi tălănci, menite să alunge lupii din căile primejduite. Un tropot sacadat de cizme, dincolo de uşă, apoi în încăpere năvăli un bărbat tânăr, cu părul ca pana corbului şi cu faţa ca zăpada de afară.

– Tata!, se bucură femeia tânără. Ilie, vino să-ţi vezi băieţelul!

Ne zâmbim unul altuia, aşa cum aveam să o facem mereu, în timpul care ne-a mai rămas de trăit împreună, apoi trupul înfăşat şi legat fedeleş este înfăşurat într-o învelitoare maro, călduroasă şi pufoasă, numită bertă. Iar pe faţă i se pune trupului un tulpan, ca să nu-i vatăme ochişorii strălucirea omătului.

Troienele iernii, aşa cum avea să se întâmple în toţi anii copilăriei care avea să urmeze, crescuseră până la streşini, încât nu se mai vedeau gardurile şi copacii de prin grădini, care întindeau spre cer, aidoma unor naufragiaţi, degetele noduroase ale crengilor din vârf. Zăream iarna printr-o fantă a tulpanului care îmi acoperea faţa şi o priveam încântat, cu o stare a sufletului care nu avea să se mai potolească vreodată, când, pe neaşteptate, tata opri caii, îi întinse hăţurile mamei, apoi aruncă în omăt mantaua răzăşească cu platcă şi se îndreptă grăbit spre cârciuma evreiască, de pe locul actualului Cămin Cultural, în faţa căreia patru feciori de pe Cracul cel Mare se străduiau să-i biruie, în crâncenă încleştare, pe alţi trei, de pe Cracul cel Mic.

– Ce-i cu voi, măi derbedeilor?!, scrâşni şi se năpusti asupra lor, doborându-i în albul imaculat al troianului pe toţi şapte.

Mama împietrise de îngrijorare, iar eu, deşi nu înţelegeam mare lucru din întâmplare, am băgat de seamă că tata e stângaci şi tare îmi doream să-i seamăn în viitor, ceea ce, din păcate, nu s-a şi întâmplat. Întors la sanie, a scuturat mantaua, şi-a pus-o pe umeri şi a dat bice cailor.

– Şi doar mi-ai promis că nu ai să te mai baţi vreodată!, i-a zis mama, mai mult ca rugăminte, decât ca reproş.

– Dar nu m-am bătut, ci i-am potolit. N-ai văzut: derbedeii se băteau între ei…

Până acasă, n-au mai vorbit şi nici nu s-a întâmplat nimic. În casă era cald, iar o babă ştirbă trebăluia grăbită cu un sul de lână roşie, din care a ales două şuviţe, pe care mi le-a legat la încheieturile mânuţelor. Apoi luă din vatră doi tăciuni, pe care-i stinse într-un hârb, petrecându-mi aburul fumuros pe la nări şi bolborosind vorbe numai de ea ştiute.

– Lasă-l, mătuşă Porcira, nu-l mai chinui cu leacurile băbeşti! Că doar e zdrăvănel şi nu suferă de nimic!, o îndemnă tata, dar baba nu cedă aşa uşor.

– Nu că ar fi bolând, da’ trebuie apărat de deochiuri şi de năpastele celui rău!

Fumul aburos mă făcu să tuşesc.

– Iaca, iese răul!, triumfă mătuşa Porcira.

De pacostea ei vrăjitorească m-au scăpat, însă, alte vecine, care veneau cu rodiile, punând pe masă sticle cu ulei, pungi cu făină, zahăr, orez, prune uscate şi grămăjoare de fructe aburinde. Mama, bucuroasă, m-a slobozit din faşe, aşa că am putut să mă lăfăi în voie, zâmbindu-le binevoitor izbăvitoarelor de ocazie.

– Ptiu, ce frumos e!, scuipă spre mine Valeria Muraru.

– Ptiu, dar cât e de deştept!, adăugă Aneta Climencu.

– Ptiu, dar e mai neastâmpărat ca taică-su!, continuă Catinca Paiu.

Şi, tot aşa, stropindu-mă cu scuipat mai dihai decât preotul din Salcea cu agheasmă, femeile satului Mereni au venit să mă vadă, umplând masa cu daruri, iar tata le cinstea pe fiecare cu rachiu de cel bun, pe care, după cum aveam să aflu de la acele femei, îl făcea în cazanul lui şi al fratelui său, Gheorghe, care-i obţinuse şi autorizaţia de cazan comunal.

– Rachiu de cinci ani, îngropat în butoi de 50 de litri şi ţinut special pentru astfel de prilejuri!, se fuduli tata, întinzând, pentru a nu ştiu câta oară, tăblia de tinichea înfrumuseţată cu abţibilduri, pe care odihneau vremelnic păhăruţele pline ochi.

În curând, prin mulţimea femeilor se strecură o bătrânică straşnic de frumoasă, care-mi puse mâna pe frunte şi şopti o rugăciune. Pe dosul palmei avea o umflătură molatecă, rotundă şi cât o nucă de mare.

– Hai, vino să te strâng în braţe, puiul mămuţicăi!, îmi zâmbi şi mă înşfăcă ager, iar eu, încă fascinat de frumuseţea ei desăvârşită, am vrut să-i fur nuca de pe dosul palmei, stârnind hohotele privitorilor.

– Simte glasul sângelui, Adelo! Nu de pomană îi eşti bunică!, glăsui printre gingiile iritate mătuşa Porcira, iar bunica din partea tatii se stropşi amuzant:

– Eu, bunică? Eu sunt mămuţica Adela, Porciro şi aşa voi rămâne de-a pururi: mă-mu-ţi-ca!..

Lângă ea, discretă, înaltă şi la fel de frumoasă, bunica din partea mamei, Firuţa Bursuc, şedea în cumpănă, cu îndoială şi speranţă într-un amestec ciudat pe faţă:

– Cuscră Adela, mi se pare mie sau feciorul ista chiar seamănă cu Titulescu?

– Cu cine?

– Fratele meu, colonelul-procuror Zamfir Bolohan, a visat, în tranşeele din Tatra, că în neamul nostru se va ivi cineva important, care va semăna la chip cu Titulescu?

Mămuţica şi-a ieşit din fire:

– Şi de ce, mă rog, să semene cu Titulescu ăla şi nu cu Ilie Adeli, care îi este tată? Adică băiatul meu, Ilie, nu-i frumos şi deştept, ca fiu-său să apuce pe căi greşite şi să semene cu altul?

Dar nici bunica Firuţa nu se lăsă, cu una, cu două;

– Ia, dă-mi-l şi mie, să-l văd dacă este cel din prorocire sau un nepot ca oricare altul!

Mă examină atent, din creştet până în tălpi, deşi pe Titulescu nu-l văzuse, fără să ştie ce hram poartă, decât ca portret, într-o fotografie de pe biroul fratelui ei. Aşa că nu avea cum şi ce compara. Şi totuşi, continuă stăruitoare să mă cerceteze, mă întoarse cu faţa în jos, sprijinindu-mi burtica în podul palmei, apoi mă ridică până în tavan, ţinându-mă de subsiori, după care parcă mă aruncă în braţele mămuţicăi, în ciuda faptului că părea mulţumită de concluziile la care a ajuns:

– Da, el e. El ne va vesti!

Şi plecă, fără să-i pese de ce vor spune sau gândi celelalte femei.

Cum sărbătorile de iarnă trecuseră şi alt prilej de a cinsti un păhărel nu se mai ivea pe mândra uliţă a Merenilor, ţărani şi ţărănci se înşiruiau, câtu-i ziua până-n noapte, să mă vadă, iar tăblia de tinichea a tatii începuse să se ciobească, pentru că oamenii închinau în sănătatea mea din tot sufletul şi cu multă convingere. Dintre toţi, mie mi-au ajuns primii la suflet o codană nemaipomenită, Natalica Bîrzu, care venea, în fiecare seară să toarcă sau să coase împreună cu mama, şi un bărbăţel cu chipul brăzdat de încreţituri şi cu ţeasta netedă şi fără un fir de păr, care avea o voce de tenor veritabil şi care n-ar fi putut trăi fără cântec şi fără glume presurate în jur precum seminţele de grâu în dimineaţa zilei de Sfântul Vasile. Omuleţul acesta, de-o hărnicie neasemuită şi priceput în toate meşteşugurile necesare în sat, se numea Mitruţă Şutac şi avea doi fecioraşi logodiţi cu cartea, Ionică şi Stelucă, din Ionică, profesor universitar mai târziu, urmând să se desprindă Victor Şutac, pasionatul de astronomie, care avea să-i consacre Sucevei statutul pasiunii lui. Bădiţa Mitruţă era însurat cu o verişoară a mamei, Maria, una dintre cele mai frumoase femei din câte au existat pe aceste meleaguri şi de o bunătate lesne de încadrat în ceea ce numim sfinţenie.

În mod simbolic, dar din dorinţa de a încununa dragostea păhărelnică pe care merenarii, indiferent se sex, păreau să mi-o poate, tata a stabilit să ţină cumătria de sărbătoarea celor 40 de păhărele, pe care orice bărbat care-şi merită statutul trebuie să le dea duşcă, într-o singură seară, în memoria celor 40 de sfinţi martiri armeni, deşi botezul s-a făcut ceva mai devreme, spre altarul bisericii din Plopeni purtându-mă Petrică şi Maria Murguleţ – sora cea mare a mamei şi bărbatul ei, naşa mea fiind la fel de frumoasă şi de caldă la suflet ca şi Maria Şutac. Maria, Maria… Începusem să intru la griji, cugetând la însemnătatea prenumelor, dar nu am avut vreme să-mi duc dezbaterea intimă până la capăt, pentru că preotul, pe neaşteptate furios, îl întrebă, de trei ori, pe naşul Petrică dacă se leapădă de satana, apoi, tot de trei ori, dacă-l primeşte pe Hristos, şi, între timp, mă înşfăcă, fără să asculte răspunsurile, şi mă scufundă brutal într-o apă rece şi ostilă, care-mi făcu pielea de găină. Nu-mi plăcuse stropitul cu apă rece, pe care-l făcuse preotul din Salcea, la maternitate, iar scufundările în cristelniţa bisericii din Plopeni mi s-au părut curată tortură. Ţipam disperat, iar părinţii mei naturali, ca şi cei spirituali, naşii, se prăpădeau de râs, mai ales după ce şugubăţul Petrică Murguleţ, ascultându-mi atent disperarea, proclamă:

– Iluţă, cântăreţ din el nu ai să poţi face; şi nici popă. E afon de pe-acuma…

Noroc de naşa Maria, care mă şterse iute cu un ştergar de in, punându-mi sângele în mişcare, apoi mă înfăşă temeinic şi, în setea şi foamea mea de căldură, pentru prima şi ultima dată mi-a plăcut cetluirea cu pături şi feşe.

Cumătriile, deşi reprezentau o îndeletnicire petrecăreaţă pur femeiască, în cazul învremelnicirii mele a abandonat îndătinatul, mai ales că primarul Mihalache şi şeful postului de miliţieni, plutonierul Tomescu, anunţaseră, din vreme, „o descindere la faţa locului”, pentru a se încredinţa de calitatea spirtoaselor fabricate de fraţii Ilie şi Gheorghe Adeli şi dacă numitele trascăuri nu dăunează grav sănătăţii noului cetăţean al comunei Salcea, proaspăt botezatul Ioan Gâză. În plus, cum ar fi putut lipsi de la petrecerea dată în cinstea mea fraţii şi surorile tatii şi ai mamei, cu partenerii lor de viaţă, mai ales că mătuşa Maria, sora mai mare a tatii, se măritase, la Lisaura, cu Vasile Chibici şi ar fi însemnat curată nechibzuinţă să treacă apa Sucevei fără protecţia sigură a lui bădia Vasile? Oricum, primii au ajuns naşii de cununie ai părinţilor mei, Nicuţă – diminutiv de la Ioan, căruia, deci, îi moşteneam prenumele – şi Leonora Gâză, o femei superbă, cu înfăţişare şi gesturi de doamnă, pe care o plăcusem de la prima vedere. Apoi au venit, în grup compact, Petrache şi Viorica Gâză, Gheorghe şi Maria Gâză, Eugenia şi Ghiţă Colomiciuc, Emilian şi Clara Bursuc, Mihai şi Virginia Bursuc, precum şi surorile nemăritate încă Ileana Gâză, Aneta, Olimpia, Ileana şi Stela Bursuc. Bunicele, Adela şi Firuţa, ocupau locul de cinste, disputându-şi întâietatea de a mă ţine în braţe, când în încăpere s-a ivit, cântând la o armonică rusească, un flăcău din Palagheni, Costel Ivan, care nu avea ochi decât pentru sora mamei, Olimpia, iar după el, îmboldiţi de primar şi de şeful de post, trompetistul Stoica, de pe Cracul cel Mic, un viorist şi un tobar din Salcea. Ditamai taraful, chiar dacă improvizat, dar cu instrumentişti care prindeau melodiile din mers, iar când primeau câte un nou păhărel cu rachiu, cântau cu atâta patimă, încât şi morţii din cimitir, vorba lui Gheorghe Pascal, se ridicau şi veneau la gard, să asculte o jele, să ceară câte o ţigară şi să capete, eventual, câte un păhăruţ de cinste, pentru că plopanarii şi merenarii, chiar şi în mormânt, nu preţuiesc nimic mai mult decât cinstea.

Mai departe nu-mi prea amintesc bine ce s-a întâmplat, pentru că mătuşa Porcira, vecina noastră, îmi duse la buze păhăruţul ei cu rachiu de prune îndulcit, justificându-se în faţa celor două bunici:

– Să guste, doar… Să nu moară de poftă!…

Nu ştiu dacă m-am strâmbat sau nu, dar când am ţuguiat buzele spre pahar, primarul Mihalache a aplaudat, decretând cât se poate de oficial:

– Straşnic cetăţean a dobândit, astăzi, comuna Salcea!…