Fuga de acasă (V)

La Cenaclul Umoriştilor Bucureşteni: primul în stânga – Aristotel Pârvulescu, iar în dreapta, în faţa mea, poetul şi actorul Ardadie Donos, ultimul interpret al Chiriţei

Exista, în Bucureşti, un cenaclu al umoriştilor, format mai ales din epigramişti, pe care îl frecventam, când aveam timp, fascinat fiind de epigramele medicului veterinar Nicolae Ghiţescu şi de incomparabilele aforisme ale lui Aristotel Pârvulescu, pe atunci procuror general al României sau cam aşa-ceva şi un om de mare calitate. Veneau la cenaclu mulţi domni în vârstă, toţi erudiţi şi cu antecedente în poezia cu forme fixe, rondele şi sonetele, în care nu străluceau, dar nici nu se făceau de râs. În viaţa mea, născocisem un singur catren epigramistic, în timpul unei confruntări verbale cu necioplitul contabil şef de la BJATM Suceava. În general nu mă prea împăcam cu astfel de specimene din tipologia vechililor contabili şi, pentru că alesesem libertatea de a putea pleca unde vreau şi când vreau, mă certam adesea cu Horodinciuc, din pricina plăcerii pe care şi-o rezerva prin a se face temut de oameni. Adora teroarea pe care o provoca ivirea sa neaşteptată, în halat albastru spălăcit, şi, o dată, intenţionat m-am prefăcut că nu-l văd, când a intrat în biroul coloanei auto, în care lucram cu Tavi Cova, iar când nu mai aveam cum să nu-l văd, nu m-am ridicat în picioare. Ofuscat, individul a început să ţipe la mine, iar calmul cu care îl priveam, parcă uşor amuzat, ba chiar zeflemist, l-a scos din minţi şi a început să răcnească:

– Taci? De ce taci?

Continuam să zâmbesc, iar prietenul meu Tavi, care presimţea pericolul acestui calm premeditat, a încercat să deturneze discuţia spre o chestiune profesională, dar Horodinciuc deja răgea repetat un „De ce taci?” atât de sonor, încât i-am răspuns calm, în versuri:

– Tu ţipi, eu tac căci nu-mi convine / să îţi răspund într-un altfel: / când un măgar rage la mine, / eu n-am de ce să rag la el…

Individul, să facă apoplexie, nu alta şi a ieşit disperat afară, iar când şi-a mai revenit, s-a îndreptat gârbovit spre vizuina puterii vremelniciei sale. Iubeam epigrama, dar nu îndrăzneam să mă aventurez în rigorile ei, care nu presupun doar îndemânare la versificare. Mult mai târziu, aveam să scriu că „poetul, ca sublim artist / cioplind ideea în cuvinte, / uşor ar fi epigramist, / îi trebuie doar nişte… minte”. Şi aveam dreptate: doar literatura pentru copii presupune mai multă spontaneitate şi mai mult talent decât epigrama, deşi de altă natură. Din păcate, tot felul de versificatori jalnici au făcut cariere cu „poezie pentru copii”, îndepărtându-i pe aceştia de frumuseţea reală a literaturii cu bicisnicele lor improvizaţii.

Deşi nu citisem nici o producţie umoristică la cenaclul din Bucureşti, epigramiştii m-au invitat să particip, cu poezie, la o serată la Academia „Ştefan Gheorghiu”, la care fuseseră invitaţi. Era, la parterul blocului turn de la intrare, un fel de sală de conferinţe, în care urma să ne producem, în faţa unui eminent public tânăr comunist din toată ţara, mai ales femei, care visau la prima şi singura aventură amoroasă, din afara căsniciei, a vieţii lor. Erau însetate să se depraveze măcar o dată, chestie pe care bietul de mine nici nu şi-o putea închipui, mai ales că Alexandru Clenciu mi-a prezentat galeria universitarilor, profesori de elită, cu nume grele în cultura română, pe care chiar eram bucuros să-i cunosc. Atât de blamată, şi poate că pe drept – dacă luăm în calcul producţia de serie, Academia „Ştefan Gheorghiu” beneficia de serviciile unei elite ştiinţifice care, deşi a cam păşit în veşnicie, încă multă vreme va marca încă viaţa academică românească.

Epigramiştii erau oameni bătrâni, care, după pensionare, se bucurau de boema vieţii de umorist. Aveau dueluri epigramistice de regulă regizate, cu excepţia celor dintre Alexandru Clenciu şi Nicolae Ghiţescu, Clenciu fiind avantajat şi de cealaltă „spadă” a sa, caricatura („desen cu însuşiri morale, / celebru nu de azi, de ieri, / prin care par spirituale / şi minţile de ingineri” – cum aveam să scriu atunci când am băgat de seamă că majoritatea caricaturiştilor sunt ingineri). În seara aceea, se întâmplase să deseneze Alexandru Clenciu pe prietenul lui, Nicolae Ghiţescu, în costum de medic, deci şi cu o bonetă albă care-i ascundea uriaşa chelie, dar călare pe un măgar cu aripi, pe şaua căruia scria „PEG ASIN”. Când portretul şarjat a fost gata, inclusiv printr-o admirabilă cromatică, Alexandru Clenciu l-a arătat celor vreo cinci sute de persoane din sală, apoi i l-a înmânat, ca pe o diplomă, lui Nicolae Ghiţescu, care rămăsese năucit de întâmplare, după ce-şi terminase recitalul de epigrame, fără să primească aplauzele cuvenite, din pricina lui Clenciu. Avea şi o figură de năuc şi de banal omul acela scânteietor, numit Nicolae Ghiţescu, şi se preta unui joc actoricesc, voit cabotin, care stârnea avalanşe cutremurătoare de râs. Să-l fi văzut dumneavoastră cu câtă umilinţă a luat caricatura, studiind-o uşor aplecat, aproape cu servilism aplecat (eu ştiam că născoceşte replica), apoi, arătând desenul publicului, s-a îndreptat şi a replicat, spre Clenciu, pe care îl fixa cu privirile, cu voce de tenor veritabil, dar cu o intonaţie cumva ţărănească, rudimentară:

– Caricatura cu măgarul / nu ţi-o mai dau, nici de mă rogi, / căci s-a văzut veterinarul / ducând… pe Clenciu de dârlogi!

Era preferatul meu Nicolae Ghiţescu. Scria, pe pildă, despre un bolnav: „Văzând că-i bate inima prea tare, / la policlinică s-a dus de-ndată, / iar doctorul i-a spus: Răbdare, / o facem noi să nu bai bată!”; de fiecare dată făcea haz şi de chelia lui poznaşă: „De-ar fi s-ajung un consacrat, / în bronz n-aş vrea să fiu turnat: / să stau în parc o veşnicie, / cu… găinaţul pe chelie!”.

Atmosfera era atât de vie, încât, după ce am spus două poezii, am adăugat, epigramistic, cu trimitere la vocaţia de autori de rondele şi sonete a epigramiştilor, primul meu catren gândit ca epigramă:

– Chiar de-aş trăi o veşnicie, / rămân acelaşi optimist: / De n-oi fi bun în poezie, / o să mă fac epigramist.

Nu ţin minte replica spontană a lui Alexandru Clenciu, care îmi spunea că, dacă tot am scris prima epigramă, dau semne că, în viitor, epigrama mă paşte. Avea dreptate cumva, şi am replicat, fără să notez undeva:

– Da, sunt mai prost, sunt de acord, / şi nu mai e nici un remediu, / plecând din codrii mei din nord, / m-am adaptat şi eu la mediu.

Până şi Clenciu m-a felicitat pentru spontaneitatea şi rapiditatea inspiratei replici, iar viitoarele activiste comuniste de partid, mai virtuoase decât călugăriţele virtuoase, deja au început să-mi trimită bileţele (moda fusese lansată de Adrian Păunescu, care primea sugestii pentru ordinea pieselor din spectacol, şi nu numai – desigur). Mi se întâmplă adesea să văd epigrama în minte, dacă păşesc trei-patru paşi. La Reghin, de pildă, unde, din 240 de epigramişti, primiseră premii doar cinci, din care trei din Moldova (Vasile Larco şi nu mai ştiu cine din Iaşi, şi eu din Suceava), unul din Timişoara (Bencei) şi unul din Bistriţa (debutant), Bencei începuse să se frăsuiască, vorba colindului, cu „Banatu-i fruncea”, fără să ţină cont de scorul de 3-1 pentru Moldova, aşa că m-am ridicat şi am completat;

– Banatu-i fruntea şi Ardealu-i cap, / aşa cum spune şi străveche slova, / dar îndoieli, de-acum, nu mai încap, / că mintea vine, totuşi, din… Moldova!

Ion Beldeanu şi Ion Drăguşanul

Întâmplarea râsului tonic şi sănătos de la „Ştefan Gheorghiu” a avut, pentru mine, consecinţe amuzante, pentru că am rămas acolo timp de o săptămână şi probabil că nu aş fi scăpat atât de uşor de impulsurile amoroase ale viitoarelor cadre de nădejde ale partidului, dacă, ieşind dintr-o cameră, ca să merg într-alta, nu aş fi dat nas în nas cu poetul Ion Beldeanu şi cu domnul Ion Nedelea, redactorul şef adjunct de la „Zori noi”, trimişi acolo de conducerea judeţului pentru o specializare port-universitară de un an. Domnul Nedelea avea nu mai ştiu ce treabă prin oraş, iar Beldeanu acceptase să mergem la o bere, la care râvneam de o săptămână (fetele comunismului pururi victorios îmi aduceau mâncare, ba şi câte un pahar cu vin, deşi nu suport vinul, dar categoric nu nici o bere). În drum, cum vedea un magazin de haine, Ion Beldeanu mă târa după el şi, după ce proba cârcotaş cinci-şase costume, mergeam mai departe. De dimineaţă, până pe la trei, după-amiază, Beldeanu probase vreo trei-patru sute de costume şi l-am întrebat însetat:

– Tu chiar vrei să-ţi cumperi un costum?

– Io-te fleoşc! N-am decât zece lei la mine…

– Şi-atunci de ce le probezi?

– Pentru că îmi place să văd cum mi-ar sta…

Asta a fost salvarea mea, pentru că, la primul magazin de haine din cale, am fugit puţin, am intrat şi i-am spus şefului de raion că urmează să se ivească un individ cu mustaţă şi cioc, care, de dimineaţă, a furat, împreună cu un complice cu maşină, 50 de costume. Şi m-am ascuns după un stelaj, pândind. Intră Beldeanu, mă caută din priviri şi, cum nu mă zăreşte, îi spune şefului de raion, cu tonul obişnuit de el în situaţiile în care vroia să pară popular:

– Ia ascultă, mă tovarăşe: coane, îmi arăţi şi mie nişte costume?

Responsabilul s-a uitat curmeziş spre mine, care deja ieşisem la iveală şi, arătând cu degetul spre poetul Sucevei, am strigat:

– Ăsta e! De dimineaţă, împreună cu complicele lui, a furat deja 50 de costume…

Omul a şuierat scurt şi s-au ivit doi vlăjgani şi vreo câteva vânzătoare, dar lepădând zâmbetul profesional. De vreo jumătate ce ceas îl prevenisem pe Ion că, dacă mă mai cară într-un singur magazin, aşa o să fac, dar nu m-a crezut, că doar eram şi suntem prieteni. Văzând pericolul unei nedorite chelfăneli, înainte de a se lămuri lucrurile, a luat-o la fugă spre Piaţa Amzei, iar eu şi comercianţii, după el. Era o căldură afurisită, amplificată de asfaltul Bucureştilor,  încât vânzătorii au renunţat, unul câte unul, la vânătoare, mai ales că din unitatea lor nu se furase nimic, iar eu l-am ajuns greu pe Beldeanu, abia în faţa chioşcului de covrigi calzi. Se oprise, aplecat, cu palmele sprijinite mai sus de genunchi, şi respira aglomerat, zâmbind:

– Mi-ai făcut-o!

– Doar ţi-am promis…

– Bine, bine, nu mă supăr; hai să luăm câte doi covrigi şi să mergem fiecare la treburile lui…

– Şi berea?

– Las-o-n plata Domnului, nu vezi că e cald!

Cumplit m-am supărat. Nu am zis nimic, ci doar i-am întors spatele şi am pornit hotărât spre o grădină de vară din apropiere, fără să privesc în urmă şi fără să ştiu că Ion, cu aţa cu covrigi în mână, mă urma, ronţăind din mers. Am avut noroc şi am găsit o masă liberă, de patru persoane, la care m-am aşezat, comandând patru halbe cu bere şi o dublă de rom, sub pretextul că-mi aştept nişte prieteni. Iar prietenii n-au întârziat: întâi l-am zări pe Sven, ataşatul cultural al Ambasadei Suediei, mare amator de poezie românească, pe care-l cunoscusem la întrunirile elitei bucureştene, organizate de actorul şi poetul Arcadie Donos, care se refugiase din Basarabia, împreună cu Colea Răutu, evenimente puse în scenă la Casa de cultură „Friedrich Schiller”, care instituţie culturală de prestigiu era condusă de soţia lui. Veneau la acele întruniri mulţi secretari de ambasade, venea Ion Larian Postolache, cu contesa lui italiană, veneau tot felul de vlăstare ale aristocraţiei de odinioară, care supravieţuiau cu demnitate în comunism, în frunte cu Alexandru Paleologu, venea regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, veneau mari consumatori de cultură, care îşi duraseră deja o reputaţie în acest domeniu. La prima mea participare, fără să cunosc participanţii, citisem un poem, „Cobzarul”, pe care îl închinasem memoriei poetului Dominic Stanca. Când să citesc un alt poem, s-a apropiat de mine o doamnă în vârstă, frumoasă şi elegantă, dar cu obrajii brăzdaţi de lacrimi şi, după ce mi s-a prezentat, m-a rugat să-i dăruiesc ei manuscrisul poemului dedicat soţului domniei sale, promiţându-mi o copie, pe care însă nu am mai primit-o, pentru că, a doua zi, Sorana Coroamă-Stanca pleca la Weimar, urmând să facă regia unui spectacol de operă după o piesă a lui Johann Wolfgang von Goethe. Mi-a trimis câteva ilustrate cu oraşul Weimar, pe care nota, pe scurt, informaţii despre spectacol şi premieră, dar nu ne-am mai întâlnit, pentru că, la fel de nepremeditat şi de neaşteptat ca şi fuga de acasă, avea să se producă şi întoarcerea fiului risipitor.

Cum aveam halbele abia sosite, am turnat într-una 50 grame de rom şi, pentru că Sven zâmbea intrigat, i-am pus şi lui, în halba oferită, acelaşi conţinut al carcaletelui „trăsnet”, cu care mă obişnuisem. Ciocnim, gustăm, şi iată-l pe Beldeanu, ronţăind covrigi. Se aşează, îi fac cunoştinţă cu consilierul cultural suedez şi bag de seamă că lasă covrigii, dar nici de halbă nu se atinge, ci îmi aruncă, arar, priviri furioase, aşa că nu m-am putut abţine:

– Bine, măi Ioane, mi-a tocat aiurea şase ceasuri din viaţă şi tot tu faci pe supăratul!?

Beldeanu, mâlc. Pagubă-n ciuperci: cu Sven puteam discuta la nesfârşit despre poezie şi sunt sigur că şi el scria versuri, deşi a ezitat, întotdeauna, să-mi răspundă cu da sau nu. În fine, când a venit ospătarul pentru o nouă comandă, de data asta plătită de Sven, suedezul a profitat de prilej pentru a merge la toaletă, iar Beldeau, rămas doar cu mine, a răbufnit:

– Bine, măi tovarăşe, să-mi faci tocmai mie una ca asta?

– Dar ce ţi-am făcut?

– Să mă compromiţi pe mine, un om în care partidul a investit încredere, punându-mă la cheremul unui spion imperialist!

– Ioane, dar e ataşat cultural: ne ştim de la manifestări culturale româneşti…

– Nu contează, e spion. Adio!

Şi dus a fost. Când s-a întors Sven, pe masă, în faţa scaunului poetului, rămăseseră doar doi covrigi fierţi, pe care Ion Beldeanu îi cumpărase pentru mine şi, pentru că deja se contaminaseră cu spionaj suedez („poate aveau şi vreun emiţător minuscul, care, la primă vedere, părea mac”, avea să-mi explice în seara aceleiaşi zile).

Când s-a înserat, pentru că ne întâlnisem şi cu Vasile Blendea, am mers la terasa Uniunii Scriitorilor, dar Sven nu a rămas mult, deşi avea, printre scriitori, o puzderie de prieteni. Când a sosit Eugen Jebeleanu şi s-a aşezat la masa numai lui rezervată, de la intrare, ospătăriţa a venit şi ne-a comunicat că Maestrul ne invită la masa domniei sale. Nu m-am ridicat, spunându-i lui Vasile că nu am ce căuta eu acolo, Jebeleanu având de discutat cu el, nu cu mine. Mi-a dat dreptate, a plecat, apoi a revenit:

– Hai şi tu, că Maestrul vrea să te cunoască!

Nu prea avea de ce, dar am mers, pentru că era o şansă unică pentru mine. Curând a sosit şi Ileana Mălănciou, şi fiica poetului, iar poetul Tudor George „Ahoe”, făcut binişor, ne-a făcut o mulţime de fotografii sau măcar asta era de presupus după bliţuri. Eugen Jebeleanu, care primise seturi întregi cu fotografii de scriitori de la Vasile Blendea, îi explica viziunea domnie sale asupra viitoarei „Istorii a literaturii române contemporane în imagini”, lucrare care nu ştiu să fi apărut, deşi Maestrul trudea cu pasiune, prin anii 1982-1983, la redactarea ei. Uneori, doar ca să nu mă simt ignorat, Eugen Jebeleanu îmi cerea câte o părere, pe care o şopteam timid, parcă scuzându-mă. Incredibili sunt oamenii cu adevărat mari; deja mă convinsesem: au o plăcere reală a socializării şi un respect faţă de omul cu care discută, care, pe atunci, mă uluia.

Când am plecat la toaletă, l-am văzut, la o masă din cale, pe Ion Beldeanu, aflat între poetul George Alboiu şi un om, cu chip de femeie bătrână, pe care nu-l ştiam. Beldeanu îmi zâmbea larg şi mucalit, semn că-i trecuse supărarea pe mine.

– Ce faci, coane, te-ai boierit? Stai numai cu şefimea? Ia loc, oleacă…

M-am aşezat, am dat noroc cu cei doi şi m-am prezentat, pentru că, deşi îl ştiam pe Alboiu, nu ne cunoscuserăm.

– Ioanid Romanescu, mi s-a prezentat cu voce obosită, bărbatul cu chip de femeie bătrână, privindu-mă cu ochi îngustaţi de oboseală şi, probabil, de suferinţă.

– Coane, trece direct şi maliţios la subiect Beldeanu. Văd că te învârţi numai în cercuri mari: ba spioni suedezi, ba spioni bolşevici. Uite care-i problema: prietenul nostru, Ioanid Romanescu, este pe cale de a-şi pierde vederea. Are nevoie de un reputat oculist. Nu ştii pe cineva?

Nu ştiam. Auzisem despre un mare oculist din Iaşi, Vancea – dacă nu mă înşel, dar la noi, la români, geniu să fii, dacă locuieşti în aceeaşi vatră cu poporeanul, doi bani nu faci. Am promis, totuşi, că o să dau câteva telefoane şi, în maximum jumătate de oră, vin şi le comunic răspunsul. Am fost inspirat şi l-am sunat pe Aristotel Pârvulescu, iar domnia sa, luat prin surprindere, m-a rugat să revin cu un telefon peste zece minute, când mi-a spus numele celui mai mare oculist al României, cu care deja vorbise, aşa că mi-a dat adresa şi numărul lui de telefon, urmând ca a doua zi să merg, cu Ioanid Romanescu, între orele 10-16, la un consult.

– O să vedeţi că îl cunoaşteţi, pentru că vine frecvent la „Friedrich Schiller”. Şi dânsul vă ştie, de asta trebuie să mergeţi şi dumneavoastră.

M-am întors, cu vestea bună, la cei trei, stabilind să-l aştept pe Ioanid Romanescu, după ora 9, a doua zi, în faţă la Casa Scânteii, colţ cu Restaurantul „Herăstrău”. Întotdeauna ajung, la o întâlnire, cu un sfert de oră mai devreme, pentru că ţin cont de ce-mi spusese tata: „Măi băiete, să nu întârzii niciodată, pentru că, dacă o faci, în primele cinci minute cel care te aşteaptă începe să se enerveze, în următoarele cinci, să-ţi inventarieze defectele, iar în ultimele cinci minute ale sfertului academic, să-ţi născocească defecte”.

Mă plimbam de vreun sfert de oră prin locul întâlnirii, când îl văd, venind grăbit, pe poetul Tudor George „Ahoe”, care, ştiindu-mă doar din vedere, m-a salutat printr-o înclinare a capului şi a început şi el să se plimbe. Cu o seară înainte, la terasă, era praf şi pulberi, şi iată-l, proaspăt, prezent la matinala întâlnire. Cine-ar fi crezut! Ne intersectăm, în plimbările noastre de aşteptare, şi uneori ne zâmbim, dacă nu cumva ne privim cu îngrijorare ceasurile. La două minute, amândoi ne consultăm ceasurile. Eu am „Pobeta” tatii, schimbată, înainte de a închide definitiv ochii, cu „Ruhla” de la mâna mea. „Ahoe” are un ceas de ultimă generaţie, cu cadran mare, aurit. La zece fix, intersectându-ne iar, liderul grupului zeflemiştilor de la Terasa Uniunii Scriitorilor mă întreabă:

– Nu vă supăraţi, dumneavoastră tot pe Ioanid Romanescu îl aşteptaţi?

– Tot.

– Tot cu problema ochilor?

– Tot.

– Şi la cine aţi rezolvat?

I-am spus numele somităţii ştiinţifice, la care apelase şi Tudor George „Ahoe”, pentru că se cunoşteau, ba chiar erau buni prieteni. Deja se ridicase mira şi ne-am înţeles din ochi să ne aşezăm la o masă a terasei Restaurantului „Herăstrău”, ca să nu ne scape eventuala ivire a lui Ioanid Romanescu, şi să ne dregem cu câte o bere. I-am propus uriaşului poet, la propriu, nu doar la figurat, să transformăm berea în carcalete „trăsnet” şi, deşi era consumator doar de vinuri bune, a acceptat, pentru că, în fond, amândoi aveam nevoie de câte o clătire cu „apă de gură”. Numai că berea cu rom i s-a părut de-a dreptul nobilă sau măcar interesantă şi incitantă, aşa că am continuat cu „trăsnet”, până la ora 12. Amândoi eram, totuşi, îngrijoraţi de soarta poetului Ioanid Romanescu: dacă o fi păţit ceva? Cine ştie pe unde e acum, când noi bem insensibili, doar ca să ne dregem. Ne ridicăm de la masă şi pornim, pedestru, spre Centru. Fără grabă, vorbind vrute şi nevrute. Când ne iese câte o terasă în cale, slabi de îngeri fiind, nu rezistăm ademenirii şi intrăm, dar, de data asta, cu gândul evlavios la sângele Domnului, nu ne mai atingem de trascăuri, ci doar de prea-sfântul vin. Şi sunt o puzderie de terase de la Casa Scânteii până pe Calea Victoriei, una mai senzuală şi mai atrăgătoare decât cealaltă, iar robii lui Dumnezeu, păcătoşii poeţi George şi Ion, nu numai că nu se împotrivesc, ci dau năvală păcătoasă ca păgânii greci, strigând: „Ahoe!”.

În sfârşit, destul de târzior în noapte, ajungem „acasă”, lângă gaşca urâţilor Pucă, Pâcă, Pan Izverna şi ceilalţi tovarăşi de boemă bucureşteană a masivului bărbat şi poet Tudor George. La o masă – stupoare – Ion Beldeanu, George Alboiu şi… Ioanid Romanescu. Îi priveam înspăimântat, pentru că simţeam, în umărul meu stâng, braţul musculos al lui „Ahoe” încordându-se, dar s-a întâmplat ceea ce nu mă aşteptam să se întâmple; Tudor George „Ahoe” s-a plecat uşor spre acea masă şi a şoptit, ca la spovedanie, cu glas suav, dintr-odată îndumnezeit:

– Halal, caracter!

Şi s-a îndreptat fericit spre masa de douăsprezece persoane a veselei lui cete, în care mi-a făcut loc „de-a dreapta Tatălui”.

– Ioane, nu ştiu ce scrii şi cum scrii, dar sunt sigur că o faci bine. Pentru că asemenea mie, fraierul, ai caracter, măi băiete!

Fuga de acasă (IV)

Cezar Baltag – foto: AgerPres

La vreo săptămână după marea întâlnire de la Clubul „Vulcan”, am dat curs invitaţiei lui Cezar Baltag de a-l vizita în redacţia revistei „Viaţa românească”, aflată, pe atunci, la parterul unei foste case boiereşti, pe o străduţă din stânga Ateneului Român. Cum urcai treptele şi intrai pe hol, aveai în faţă fostă cămăruţă a portarului, în care îşi aveau biroul George Pituţ şi Vasile Andru, apoi intrai în salonul de odinioară, despărţit în două prin pereţi de glasvand; în dreapta, cu birouri simetrice şi mult depărtate între ele, lucrau Cezar Baltag şi proaspătul lui fin, poetul maramureşean Petre Got. Cezar Baltag semăna mult cu fostul meu profesor de filozofie, Valerian Căldare: acelaşi ten arămiu, cu frunte frumos boltită şi încadrată de un păr negru, des şi ondulat precum cel al jamaicanilor. O tristeţe ca o paloare discretă îl însoţea, din februarie 1975, când fratele lui mai mic, Nicolae, născut în refugiul de la Dorohoi, s-a fost stins, la doar 35 de ani, de leucemie. Îl iubise mult pe acest frate nu doar de sânge, ci şi de vocaţie lirică şi literară, iar golul existenţial prăbuşise o falie dureroasă şi de nevindecat. Basarabean din părţile Hotinului fiind, născut în casa preotului din Mălineşti, în 26 iulie 1939, Cezar Baltag era un om tăcut, dar atent, cu o operă literară novatoare, care înfruntase cu succes proletcultismul, şi preocupat, până la fascinaţie, de filosofia culturii, domeniu din care traducea intens. Când îl vizitat eu, prin vara anului 1982, traducea, pentru revistă, „Ulysses”, de James Joyce, şi „Istoria religiilor”, de Mircea Eliade, textele de peste săptămână citindu-i-le, sâmbăta după-amiază, lui Petre Got, iar la rugămintea mea, acceptată cu bucurie, şi mie. Erau fascinante acele zile de lectură în trei, când vocea moale, aproape catifelată a poetului pe care îl veneram, se risipea prin încăpere şi când trăiam senzaţia răstignirii unui uriaş al trăirilor, „cu tălpile-n Casiopeea, cu fruntea în Săgetător”. Îl ascultasem, la „Vulcan”, citind poezie proprie, dar la întâlnirile acestea de sâmbăta refuza să ne citească poemele de peste săptămână, probabil dintr-o pudicitate excesivă a sufletului.

– Fleacuri, nu avem voie să întinăm templul paginilor acestora cu fleacurile mele…

Petre Got – foto: Referatele.com

Şi nu erau cu nimic mai prejos poemele lui Cezar Baltag nu doar faţă de operele pe care le traducea, ci şi faţă de orice altceva, pentru că însemnau o unicitate a trăirii, cu dureri şi tragisme ample şi irepetabile, care îi transformau inima şi mintea într-un templu, păstrat pur şi inaccesibil, ca să nu se simtă vreodată izgonit din el. Când ne asculta sau doar ne sorbea fascinaţia cu care trăisem lectura, îşi rezema bărbia în podul palmei drepte, rezemând cotul în podul palmei stângi, parcă fericit de derutele, adesea stângace, cu care noi descifram şi universul spiritual atât de străin nouă şi de neobişnuit al universului tipologic creionat de Joyce (George Arion îmi împrumutase „Oameni din Dublin” şi „Portret al artistului în tinereţe”, cărţi care mă intimidaseră prin aparentul de straniu) sau senzaţia alcătuirii şi nicidecum a premeditării de cărţi, pe care o întâlnisem la Lucian Blaga, toate cărţile lui Mircea Eliade fiind, de fapt, asamblări ale de eseuri şi studii, publicate anterior, iar de aici repetarea unor paragrafe, uneori chiar contradictorii, pentru că proveneau din epoci cognitive diferite. Observaţia aceasta l-a surprins pe Cezar Baltag şi i-a plăcut şi francheţea cu care spun tot ce gândesc, fără să iau în calcul eventualele riscuri ale unor enunţuri insuficient argumentate. Simţeam că fiecare frază a lui Mircea Eliade îl preocupa, iar pe om nu-l preocupă decât ceea ce cu adevărat iubeşte. Pe mine nu mă impresiona „Istoria religiilor” (există o variantă şi în fişele lui Nicolae Iorga pentru o istoria mondială a spiritualităţii), care, în fond, este cu mult sub valoarea celorlalte cărţi ale lui Eliade, deşi la fel de asamblate din eseuri separate, publicate la distanţe de timp, dar readuse într-un tot unitar, ceea ce avea să-l determine pe Eugen Coşeriu să susţină că Mircea Eliade nu este un filosof, pentru că nu a premeditat un sistem. Dar sistemul exista: oricare eseu, luat separat, o probează. Prin asamblare, distincţia dispare şi se conturează senzaţia absenţei sistemului. Nu ştiu dacă, prin vara anului 1982, îmi formulam la fel de limpede argumentele, dar pentru Cezar Baltag conta, pentru că dialogul profund nu confruntă doi oameni, ci se iscă şi continuă în interiorul tău, cu condiţia ca adevărul luat în discuţie cu un altul să fie existat în subconştientul tău ca o latenţă, cu capacitatea de a deveni activă.

Ioanichie Olteanu – foto: Observator Cultural

Pe când disputam noi astfel de teme, în birou a intrat un domn longilin, cu o mustaţă subţire şi discretă, care, când i-am fost prezentat, m-a poftit în biroul domniei sale, imediat după ce terminăm dezbaterea în curs. Era Ioanichie Olteanu, care, înainte de a fi ajuns redactor şef la „Viaţa românească” şi membru în conducerea Uniunii Scriitorilor, răspundea, pe vremea adolescenţei mele, de poşta redacţiei revistei „Tomis” din Constanţa. Îmi citise, de-a lungul anilor, multe tentative lirice şi îmi cunoştea bine eventuala evoluţie, care, se vede treaba, chiar exista. Ioanichie Olteanu, ca şi mine, fuma numai „Naţionale”, iar când nu se găseau, „Mărăşeşti” sau „Carpaţi”, dar niciodată cu filtru. Iar dacă Gheorghe Tomozei, pe care îl cunoscusem la „Flacăra”, persifla parvenitismul vremii cu o carte de vizită, pe care scria „Gheorghe Tomozei / fumător de Snagov”, Ioanichie Olteanu ignora total nimicniciile vremii, fiind preocupat doar de slujirea din răsputeri a culturii naţionale. Pentru el nu existau individualităţi, ci o breaslă, cu componente la fel de importante, oricât ar fi fost de inegale. Când am intrat în biroul lui, a scos pachetul de „Naţionale”, o coală albă şi un pix. A zâmbit frăţeşte, când a văzut pachetul meu de „Naţionale” şi a început să-mi dicteze o cerere, adresată Preşedintelui Scriitorilor din România, prin care solicitam un împrumut de 10.000 lei. Leafa mea pe şase luni! M-am oprit din scris, pentru că mă înspăimânta gândul posibilităţii returnării banilor, dar Ioanichie Olteanu a insistat să am încredere în el şi să scriu, până la capăt, tot ce-mi dictează. A sunat, apoi, undeva, a vorbit cu o doamnă şi, revenind la masă a apostilat astfel cererea mea: „Se va acorda din fondul de ajutorare a tinerilor scriitori”. A semnat şi mi-a zis să merg, peste vreo patru zile, la casieria Uniunii Scriitorilor, să-mi ridic banii.

Mă golisem de cuvinte, îmi tremurau buzele şi mă chinuiau câteva lacrimi, care se vroiau slobozite, dar le-am reţinut, sub stânca izvorului lor, cu forţa. Redactorul şef al revistei „Viaţa românească” a zâmbit înduioşat, apoi, căutând prin fişet, a scos câteva numere de revistă şi mi le-a dăruit:

– Pariez că n-ai ştiut că ai publicat poeme şi în viaţa românească. Doamna cu care am vorbit adineauri o să-ţi dea şi drepturile de autor pentru poemele acestea…

Tată de sânge să-mi fi fost, Ioanichie Olteanu nu-mi putea dărui ceva mai copleşitor. Nu scriu „domnul” Ioanichie Olteanu, pentru că scriitorii sunt mai presus de atât; poate că înfăţişări ale dumnezeirii, poate că îngeri păzitori care vin să-ţi arate calea, poate că mai tainic şi mai important decât atât.

În ziua în care trebuia să merg la casieria Uniunii Scriitorilor, mă sufoca conştiinţa nimicniciei. Nu cunoşteam clădirea, ci doar terasa din spate, unde mergeam adesea cu Vasile Blendea şi mai rar cu Val Lefescu, care prefera „Grădiniţa”. Când am intrat sub uriaşa cupolă, cu candelabre masive, îmi venea să o iau la fugă. Ştiam, de la Ioanichie Olteanu, că, undeva, în dreapta, voi găsi casieria, dar nu puteam face un pas, de teamă să nu atrag atenţia cuiva şi să fiu gonit până în capătul lumii. Intrasem într-un templu, în care încă nu mă simţeam îndreptăţit să păşesc şi parcă lungul şir de ţărani ai neamului meu lunecaseră povară peste umerii mei.

– Căutaţi ceva?

D. R. Popescu – foto: Ferenc Csomafáy

S-a rupt ceva în mine, şi am răspuns, gâtuit, fără să întorc ochii, pentru că recunoscusem vocea blândă şi plină de omenesc a Preşedintelui D. R. Popescu.

– Casieria, am bâiguit pierdut.

– Da, dar casiera e la bancă şi vine abia peste o oră…

Ce bine, mi-am spus în gând. Ies şi nu mă mai întorc. Dar n-a fost chip, pentru că D. R. Popescu mi-a cerut, cu aceeaşi incomparabilă blândeţe:

– Poftiţi în biroul meu. Trece timpul mai uşor…

– N-aş vrea să abuzez…

– Dar nu e nici un abuz. E o plăcere.

L-am urmat şi, când a deschis o uşă de palat, cu două canaturi, pe stânga culoarului şi aproape faţă în faţă cu cea care ducea la birouri şi casierie, iar am avut ezitări. Înăuntru, la un birou discret, se afla un birou mai mic, la care lucra un domn îmbrăcat bizar, cu haine prea colorate şi cu pantaloni trei-sferturi, care-i lăsau gleznele, înfăşurate în ciorapi şi mai coloraţi.

– Traian Iancu, Preşedintele Fondului Literar!, mi l-a prezentat D. R. Popescu.

– Dumneavoastră trebuie să fiţi Ion Drăguşanul… Mă bucur, pentru că atâtea mi-au povestit despre dumneavoastră şi Ioanichie Olteanu, şi D. R. Popescu, încât chiar eram curios să vă cunosc…

Nu credeam că D. R. Popescu mă mai ştia, pentru că trecuseră vreo patru ani din clipa în care îmi înmânase Diploma „Nicolae Labiş”. Era unul dintre puţinii oameni de cultură care contau şi în ochii lui Nicolae Ceauşescu şi care avea atâta putere, deşi puterea nu-l interesa, încât nu o folosea decât pentru binele obştii scriitoriceşti. Eu nu însemnam nimic, doar o biată frunză rătăcită pe o apă tulbure şi grăbită, dar iată că eram întâmpinat, într-o lume la care nici nu visam, ca un adevărat frate. Gustam din cafea picuri mici, ca să-mi ascund fâsticeala, şi mă simţeam precum iobagul adolescent Taras Şevcenko în atelierul pictorului Vasiliy Shiriaev, primul în care intrase magnificul viitor poet baladist şi pictor ucrainean. Din fericire, casiera s-a întors mai repede şi cum Preşedintele lăsase, probabil, vorbă să fie sunat, D. R. Popescu m-a condus personal până la ghişeul cu grilaj al casieriei, deşi insistam că „mă descurc”, apoi mi-a strâns mâna şi mi-a urat succes. Era atât de nobil şi de sfânt acest om, care studiase medicina, dar şi-a găsit calea şi locul inconfundabil în dramaturgia şi în proza românească, încât am privit, multă vreme, uşa pe care a dispărut şi urmele nevăzute de până acolo, urme pe care le-am pus, spre păstrare, în sufletul meu ca pe nişte sfinte relicve. Nu speram să-l mai întâlnesc vreodată, iar în ianuarie 1990, când haita mediocrităţilor s-a năpustit asupra umbrei sale, încercând să o sfâşie, am scris unul dintre cele mai dure articole împotriva acestei haite, pe care cred că l-am publicat în „Glasul Bucovinei” al lui Emil Iamandi şi Mihai Tandru. Probabil că ziarul i-a fost trimis de Marcel Mureşeanu, care-i rămăsese fidel prieten, aşa că, într-o toamnă a anilor 2000, pe când mă aflam pe la Siret, cu prilejul manifestări „Octombrie de Bucovina”, m-a sunat Rodica Dominte şi mi-a spus că a trimis după mine o maşină, la rugămintea lui D. R. Popescu, care se afla la Mănăstirea Humorului, împreună cu ceilalţi componenţi ai juriului de la „Voroneţiana”, regizorii Geo Saizescu şi Tudor Mărăscu.

Când am ajuns la pensiunea din Mănăstirea Humorului, în care juriul lua masa, D. R. Popescu s-a ridicat în picioare şi mi-a ieşit în întâmpinare. Eram la fel de copleşit ca în vara anului 1982, când mi-a spus:

– Vă mulţumesc. Articolul dumneavoastră a fost singurul care mi-a dat putere de viaţă. Dacă nu ajungea la mine, nu ştiu cum aş fi putut trece peste clipele acelea tenebroase…

Ne-am aşezat, cu câte o cafea în faţă, şi am stat la taifas vreo două ceasuri. Lângă mine şedea Geo Saizescu, iar lângă D. R. Popescu, Tudor Mărăscu. Era fericit că nu l-am dezamăgit şi că, în două rânduri, întrezărise în mine corect ceea ce urma să fiu. În primul rând, om. Nici cu cărţile pe care le-am scris n-am dat cu bolta în baltă, dar principalul sens al împlinirii mele, spre care încă mai păşeam şi pe atunci, era statul de om. OM, scris AUM, a fost cel mai vechi nume al dumnezeirii, fiinţele umane, deci create de OM, se numeau seminţii. Mult mai târziu, „după chipul şi asemănarea”, semenii pământeşti s-au numit oameni. Iar D. R. Popescu a însemnat şi înseamnă pentru mine OM. Mai mult decât model de conduită, mai mult decât spirit: o identitatea dumnezeiască.