1890: Adrian Forgaci: Cozminul

Prin pădurea-ntunecată

Trece vremea înapoi

Şi aievea şi deodată

Iese Ştefan din zăvoi.

Ştefan Vodă Bun şi Mare

Înainte-şi face zor

Pe un negru şoim călare

Şi cu ochi întrebător:

„Unde-i oastea mea cea veche?

Unde-s vechii mei haiduci,

Ţurca trasă pe-o ureche,

Ochii fulgeri prin răscruci?

Unde-o inimă fierbinte,

Unde braţe de eroi,

Vremea trece înainte,

Numai voi daţi înapoi?”.

Şi pădurea se-nfioară.

Şi stejarii-s amorţiţi,

Numai vântul se strecoară

Pe sub cracii adormiţi.

Şi din fund de câmp cu soare,

Plin de taină şi mister,

Iată glasuri de popoare,

Ce se urcă-ncet spre cer:

„Înapoi noi, Ştefan dragă,

Noi, ce-am dus amar şi chin,

Doar am scoate-o ţară-ntreagă

De sub pumnul cel străin?

Noi, ce-am mai rămas cu sacul

Sărăciţi, cu piepţii goi?

Nu, căci, Ştefane, săracul

Nu dă astăzi înapoi!”.

Înainte! Înainte!

Geme sufletu-n popor,

Înainte! Înainte!

Sună glasul codrilor.

Înainte ! Glasul creşte,

Creşte-n munţi şi în câmpii,

Iar Cozminul surd vuieşte:

„Înainte, măi copii!”.

Înainte, deci, cu toţii

Şi cu sfântul Dumnezeu!

Ce-au fost moşii sunt nepoţii,

Şi nepoţii cresc mereu.

Astăzi n-avem legioane,

Voievozi şi nici Traiani,

Numai zece milioane

De Români Dacoromâni.

Dar trăim cu viaţa-n mână,

Căci suntem de viaţă plini,

Şi o inimă română

E ca şapte de străini.

Ştefane, să fii cu bine,

Plină-i vremea de eroi!

Treacă vremea peste tine:

Peste vremi vom trece noi![1].

[1] Loghin, Constantin, Scriitori Bucovineni, Bucureşti, 1924, pp. 75-77