Fuga de acasă (IV)

Cezar Baltag – foto: AgerPres

La vreo săptămână după marea întâlnire de la Clubul „Vulcan”, am dat curs invitaţiei lui Cezar Baltag de a-l vizita în redacţia revistei „Viaţa românească”, aflată, pe atunci, la parterul unei foste case boiereşti, pe o străduţă din stânga Ateneului Român. Cum urcai treptele şi intrai pe hol, aveai în faţă fostă cămăruţă a portarului, în care îşi aveau biroul George Pituţ şi Vasile Andru, apoi intrai în salonul de odinioară, despărţit în două prin pereţi de glasvand; în dreapta, cu birouri simetrice şi mult depărtate între ele, lucrau Cezar Baltag şi proaspătul lui fin, poetul maramureşean Petre Got. Cezar Baltag semăna mult cu fostul meu profesor de filozofie, Valerian Căldare: acelaşi ten arămiu, cu frunte frumos boltită şi încadrată de un păr negru, des şi ondulat precum cel al jamaicanilor. O tristeţe ca o paloare discretă îl însoţea, din februarie 1975, când fratele lui mai mic, Nicolae, născut în refugiul de la Dorohoi, s-a fost stins, la doar 35 de ani, de leucemie. Îl iubise mult pe acest frate nu doar de sânge, ci şi de vocaţie lirică şi literară, iar golul existenţial prăbuşise o falie dureroasă şi de nevindecat. Basarabean din părţile Hotinului fiind, născut în casa preotului din Mălineşti, în 26 iulie 1939, Cezar Baltag era un om tăcut, dar atent, cu o operă literară novatoare, care înfruntase cu succes proletcultismul, şi preocupat, până la fascinaţie, de filosofia culturii, domeniu din care traducea intens. Când îl vizitat eu, prin vara anului 1982, traducea, pentru revistă, „Ulysses”, de James Joyce, şi „Istoria religiilor”, de Mircea Eliade, textele de peste săptămână citindu-i-le, sâmbăta după-amiază, lui Petre Got, iar la rugămintea mea, acceptată cu bucurie, şi mie. Erau fascinante acele zile de lectură în trei, când vocea moale, aproape catifelată a poetului pe care îl veneram, se risipea prin încăpere şi când trăiam senzaţia răstignirii unui uriaş al trăirilor, „cu tălpile-n Casiopeea, cu fruntea în Săgetător”. Îl ascultasem, la „Vulcan”, citind poezie proprie, dar la întâlnirile acestea de sâmbăta refuza să ne citească poemele de peste săptămână, probabil dintr-o pudicitate excesivă a sufletului.

– Fleacuri, nu avem voie să întinăm templul paginilor acestora cu fleacurile mele…

Petre Got – foto: Referatele.com

Şi nu erau cu nimic mai prejos poemele lui Cezar Baltag nu doar faţă de operele pe care le traducea, ci şi faţă de orice altceva, pentru că însemnau o unicitate a trăirii, cu dureri şi tragisme ample şi irepetabile, care îi transformau inima şi mintea într-un templu, păstrat pur şi inaccesibil, ca să nu se simtă vreodată izgonit din el. Când ne asculta sau doar ne sorbea fascinaţia cu care trăisem lectura, îşi rezema bărbia în podul palmei drepte, rezemând cotul în podul palmei stângi, parcă fericit de derutele, adesea stângace, cu care noi descifram şi universul spiritual atât de străin nouă şi de neobişnuit al universului tipologic creionat de Joyce (George Arion îmi împrumutase „Oameni din Dublin” şi „Portret al artistului în tinereţe”, cărţi care mă intimidaseră prin aparentul de straniu) sau senzaţia alcătuirii şi nicidecum a premeditării de cărţi, pe care o întâlnisem la Lucian Blaga, toate cărţile lui Mircea Eliade fiind, de fapt, asamblări ale de eseuri şi studii, publicate anterior, iar de aici repetarea unor paragrafe, uneori chiar contradictorii, pentru că proveneau din epoci cognitive diferite. Observaţia aceasta l-a surprins pe Cezar Baltag şi i-a plăcut şi francheţea cu care spun tot ce gândesc, fără să iau în calcul eventualele riscuri ale unor enunţuri insuficient argumentate. Simţeam că fiecare frază a lui Mircea Eliade îl preocupa, iar pe om nu-l preocupă decât ceea ce cu adevărat iubeşte. Pe mine nu mă impresiona „Istoria religiilor” (există o variantă şi în fişele lui Nicolae Iorga pentru o istoria mondială a spiritualităţii), care, în fond, este cu mult sub valoarea celorlalte cărţi ale lui Eliade, deşi la fel de asamblate din eseuri separate, publicate la distanţe de timp, dar readuse într-un tot unitar, ceea ce avea să-l determine pe Eugen Coşeriu să susţină că Mircea Eliade nu este un filosof, pentru că nu a premeditat un sistem. Dar sistemul exista: oricare eseu, luat separat, o probează. Prin asamblare, distincţia dispare şi se conturează senzaţia absenţei sistemului. Nu ştiu dacă, prin vara anului 1982, îmi formulam la fel de limpede argumentele, dar pentru Cezar Baltag conta, pentru că dialogul profund nu confruntă doi oameni, ci se iscă şi continuă în interiorul tău, cu condiţia ca adevărul luat în discuţie cu un altul să fie existat în subconştientul tău ca o latenţă, cu capacitatea de a deveni activă.

Ioanichie Olteanu – foto: Observator Cultural

Pe când disputam noi astfel de teme, în birou a intrat un domn longilin, cu o mustaţă subţire şi discretă, care, când i-am fost prezentat, m-a poftit în biroul domniei sale, imediat după ce terminăm dezbaterea în curs. Era Ioanichie Olteanu, care, înainte de a fi ajuns redactor şef la „Viaţa românească” şi membru în conducerea Uniunii Scriitorilor, răspundea, pe vremea adolescenţei mele, de poşta redacţiei revistei „Tomis” din Constanţa. Îmi citise, de-a lungul anilor, multe tentative lirice şi îmi cunoştea bine eventuala evoluţie, care, se vede treaba, chiar exista. Ioanichie Olteanu, ca şi mine, fuma numai „Naţionale”, iar când nu se găseau, „Mărăşeşti” sau „Carpaţi”, dar niciodată cu filtru. Iar dacă Gheorghe Tomozei, pe care îl cunoscusem la „Flacăra”, persifla parvenitismul vremii cu o carte de vizită, pe care scria „Gheorghe Tomozei / fumător de Snagov”, Ioanichie Olteanu ignora total nimicniciile vremii, fiind preocupat doar de slujirea din răsputeri a culturii naţionale. Pentru el nu existau individualităţi, ci o breaslă, cu componente la fel de importante, oricât ar fi fost de inegale. Când am intrat în biroul lui, a scos pachetul de „Naţionale”, o coală albă şi un pix. A zâmbit frăţeşte, când a văzut pachetul meu de „Naţionale” şi a început să-mi dicteze o cerere, adresată Preşedintelui Scriitorilor din România, prin care solicitam un împrumut de 10.000 lei. Leafa mea pe şase luni! M-am oprit din scris, pentru că mă înspăimânta gândul posibilităţii returnării banilor, dar Ioanichie Olteanu a insistat să am încredere în el şi să scriu, până la capăt, tot ce-mi dictează. A sunat, apoi, undeva, a vorbit cu o doamnă şi, revenind la masă a apostilat astfel cererea mea: „Se va acorda din fondul de ajutorare a tinerilor scriitori”. A semnat şi mi-a zis să merg, peste vreo patru zile, la casieria Uniunii Scriitorilor, să-mi ridic banii.

Mă golisem de cuvinte, îmi tremurau buzele şi mă chinuiau câteva lacrimi, care se vroiau slobozite, dar le-am reţinut, sub stânca izvorului lor, cu forţa. Redactorul şef al revistei „Viaţa românească” a zâmbit înduioşat, apoi, căutând prin fişet, a scos câteva numere de revistă şi mi le-a dăruit:

– Pariez că n-ai ştiut că ai publicat poeme şi în viaţa românească. Doamna cu care am vorbit adineauri o să-ţi dea şi drepturile de autor pentru poemele acestea…

Tată de sânge să-mi fi fost, Ioanichie Olteanu nu-mi putea dărui ceva mai copleşitor. Nu scriu „domnul” Ioanichie Olteanu, pentru că scriitorii sunt mai presus de atât; poate că înfăţişări ale dumnezeirii, poate că îngeri păzitori care vin să-ţi arate calea, poate că mai tainic şi mai important decât atât.

În ziua în care trebuia să merg la casieria Uniunii Scriitorilor, mă sufoca conştiinţa nimicniciei. Nu cunoşteam clădirea, ci doar terasa din spate, unde mergeam adesea cu Vasile Blendea şi mai rar cu Val Lefescu, care prefera „Grădiniţa”. Când am intrat sub uriaşa cupolă, cu candelabre masive, îmi venea să o iau la fugă. Ştiam, de la Ioanichie Olteanu, că, undeva, în dreapta, voi găsi casieria, dar nu puteam face un pas, de teamă să nu atrag atenţia cuiva şi să fiu gonit până în capătul lumii. Intrasem într-un templu, în care încă nu mă simţeam îndreptăţit să păşesc şi parcă lungul şir de ţărani ai neamului meu lunecaseră povară peste umerii mei.

– Căutaţi ceva?

D. R. Popescu – foto: Ferenc Csomafáy

S-a rupt ceva în mine, şi am răspuns, gâtuit, fără să întorc ochii, pentru că recunoscusem vocea blândă şi plină de omenesc a Preşedintelui D. R. Popescu.

– Casieria, am bâiguit pierdut.

– Da, dar casiera e la bancă şi vine abia peste o oră…

Ce bine, mi-am spus în gând. Ies şi nu mă mai întorc. Dar n-a fost chip, pentru că D. R. Popescu mi-a cerut, cu aceeaşi incomparabilă blândeţe:

– Poftiţi în biroul meu. Trece timpul mai uşor…

– N-aş vrea să abuzez…

– Dar nu e nici un abuz. E o plăcere.

L-am urmat şi, când a deschis o uşă de palat, cu două canaturi, pe stânga culoarului şi aproape faţă în faţă cu cea care ducea la birouri şi casierie, iar am avut ezitări. Înăuntru, la un birou discret, se afla un birou mai mic, la care lucra un domn îmbrăcat bizar, cu haine prea colorate şi cu pantaloni trei-sferturi, care-i lăsau gleznele, înfăşurate în ciorapi şi mai coloraţi.

– Traian Iancu, Preşedintele Fondului Literar!, mi l-a prezentat D. R. Popescu.

– Dumneavoastră trebuie să fiţi Ion Drăguşanul… Mă bucur, pentru că atâtea mi-au povestit despre dumneavoastră şi Ioanichie Olteanu, şi D. R. Popescu, încât chiar eram curios să vă cunosc…

Nu credeam că D. R. Popescu mă mai ştia, pentru că trecuseră vreo patru ani din clipa în care îmi înmânase Diploma „Nicolae Labiş”. Era unul dintre puţinii oameni de cultură care contau şi în ochii lui Nicolae Ceauşescu şi care avea atâta putere, deşi puterea nu-l interesa, încât nu o folosea decât pentru binele obştii scriitoriceşti. Eu nu însemnam nimic, doar o biată frunză rătăcită pe o apă tulbure şi grăbită, dar iată că eram întâmpinat, într-o lume la care nici nu visam, ca un adevărat frate. Gustam din cafea picuri mici, ca să-mi ascund fâsticeala, şi mă simţeam precum iobagul adolescent Taras Şevcenko în atelierul pictorului Vasiliy Shiriaev, primul în care intrase magnificul viitor poet baladist şi pictor ucrainean. Din fericire, casiera s-a întors mai repede şi cum Preşedintele lăsase, probabil, vorbă să fie sunat, D. R. Popescu m-a condus personal până la ghişeul cu grilaj al casieriei, deşi insistam că „mă descurc”, apoi mi-a strâns mâna şi mi-a urat succes. Era atât de nobil şi de sfânt acest om, care studiase medicina, dar şi-a găsit calea şi locul inconfundabil în dramaturgia şi în proza românească, încât am privit, multă vreme, uşa pe care a dispărut şi urmele nevăzute de până acolo, urme pe care le-am pus, spre păstrare, în sufletul meu ca pe nişte sfinte relicve. Nu speram să-l mai întâlnesc vreodată, iar în ianuarie 1990, când haita mediocrităţilor s-a năpustit asupra umbrei sale, încercând să o sfâşie, am scris unul dintre cele mai dure articole împotriva acestei haite, pe care cred că l-am publicat în „Glasul Bucovinei” al lui Emil Iamandi şi Mihai Tandru. Probabil că ziarul i-a fost trimis de Marcel Mureşeanu, care-i rămăsese fidel prieten, aşa că, într-o toamnă a anilor 2000, pe când mă aflam pe la Siret, cu prilejul manifestări „Octombrie de Bucovina”, m-a sunat Rodica Dominte şi mi-a spus că a trimis după mine o maşină, la rugămintea lui D. R. Popescu, care se afla la Mănăstirea Humorului, împreună cu ceilalţi componenţi ai juriului de la „Voroneţiana”, regizorii Geo Saizescu şi Tudor Mărăscu.

Când am ajuns la pensiunea din Mănăstirea Humorului, în care juriul lua masa, D. R. Popescu s-a ridicat în picioare şi mi-a ieşit în întâmpinare. Eram la fel de copleşit ca în vara anului 1982, când mi-a spus:

– Vă mulţumesc. Articolul dumneavoastră a fost singurul care mi-a dat putere de viaţă. Dacă nu ajungea la mine, nu ştiu cum aş fi putut trece peste clipele acelea tenebroase…

Ne-am aşezat, cu câte o cafea în faţă, şi am stat la taifas vreo două ceasuri. Lângă mine şedea Geo Saizescu, iar lângă D. R. Popescu, Tudor Mărăscu. Era fericit că nu l-am dezamăgit şi că, în două rânduri, întrezărise în mine corect ceea ce urma să fiu. În primul rând, om. Nici cu cărţile pe care le-am scris n-am dat cu bolta în baltă, dar principalul sens al împlinirii mele, spre care încă mai păşeam şi pe atunci, era statul de om. OM, scris AUM, a fost cel mai vechi nume al dumnezeirii, fiinţele umane, deci create de OM, se numeau seminţii. Mult mai târziu, „după chipul şi asemănarea”, semenii pământeşti s-au numit oameni. Iar D. R. Popescu a însemnat şi înseamnă pentru mine OM. Mai mult decât model de conduită, mai mult decât spirit: o identitatea dumnezeiască.