Dragusanul - Blog - Part 18

Ucigaşii ignoraţi ai lui Nicolae Iorga (IV)

 

 

 

 

„Societatea românească nu e, cele mai adesea, un sol spiritual, în care să încolţească şi să înflo­rească psihologia autentică a omagiului. Jumătate din ceea ce se scrie la noi e critică de toate felurile şi, mai ales, de felul cel mai rău: critică de negaţie, nu de valorificare. Românul nu s a născut poet, ci critic. Iar criticul acesta, când nu poate nega, se hotărăşte să linguşească. Cum zice Neculai Iorga însuşi: „în ţara unde combaterea înseamnă batjocura, fireşte că adeziunea nu poate fi decât linguşirea”. Între negaţie şi adulaţie, oscilează, ca o fatalitate, sportul literar al atâtora din publi­ciştii români. Dar în această ambianţă morală nu poate prospera ideea de omagiu. Căci omagiul adevărat e dezinteresare, rămânând totuşi o bucurie aşa de intensă, de luminoasă, aproape mistică, încât e ca o chestiune personală, vitală. Omagiul are, în acelaşi timp, ceva din bucuria în faţa unui răsărit de soare şi din bucuria unei izbânzi personale. Omagiul este el însuşi o valoare culturală şi după cum admiraţia conştientă, proporţională şi dezinteresată, înnobilează un om, omagiul autentic înnobilează o societate. Dar omagiul mai înseamnă ceva: el implică întreaga conştiinţă a greşelilor sau defectelor factorului cultural omagiat. Un om sau un produs cultural fără nici o scădere n-ar merita omagiul, fiindcă ar fi neuman, ar fi, în splendoarea sa hermetică, o expresie a morţii. Nu se înduioşează şi, cu atât mai puţin, nu se închină nimeni în faţa unei sfere sau a unei alte valori geometrice. Ceea ce dă căldura şi acea propulsiune de sublimare a operelor mari este mediul lor eroic uman, mediul de lupte interne şi de scăderi, din care s-a înălţat flacăra. Într-un peisagiu cât de înălţător, umbrele sunt tot aşa de necesare cât şi lumina. Mai mult încă: oricine are o ex­perienţă a vieţii şi a putut, măcar în rare momente, să se ridice la nuanţe de înţelepciune, ştie că dacă scăderile sunt necesare, ele sunt şi impersonale: defectele oamenilor sunt anonime, calităţile sunt personale. Defectele, suntem noi cu toţii, specia. Calităţile sunt salturile organice de perso­nalizare şi de învingere. În omagiu, ne bucurăm, religios şi cu elocvenţa de care suntem în stare, înaintea realizărilor pozitive şi, printr-o înţelegere rapidă şi o înclinare mută, lăsăm restul – nu­meros sau puţin numeros, dar întotdeauna fatal – pe seama vieţii şi a condiţiei umane, afară dacă acest rest nu ne este el însuşi scump, fiindcă a fost prezent în economia intimă a producerii operei. Să ai predilecţia de a diversifica cu lentile deformante ori de a scurma cu scalpelul criticii, în ceea ce formează neajunsurile unei activităţi? Sunt critici carie gustă bucuria de a schimonosi armonii naturale, pentru a avea prilejul să contemple numai caricaturi. Acestora le-a spus N. Iorga de de­mult: „unde se lucrează, e şi de măturat; sunt oameni care fac numai atât”. Sau: „cutare se miră că în codrii dumitale sunt mai multe vreascuri şi frunze moarte decât în livada lui”. Va fi scutit Neculai Iorga, în aceste momente de sărbătoare şi în ţara, în care, de obicei, se critică pentru a se distruge duşmanul ori concurentul sau se linguşeşte tiranul ori ceea ce pare aşa, de critica sterilă şi inoportună şi de adulaţia nu mai puţin sterilă? Va înţelege oricine că datoria lui e să desprindă, din această splendidă şi fastuoasă octavă de raze solare, care e opera profesorului şi apostolului Neculai Iorga, măcar o răsfrângere de lumină înlesnind contemplarea ei din partea celor mai umili decât dânsul?

 

 

Căci sufletul lui N. Iorga cine l-ar putea înţelege în întregul său? Într-o cugetare din timpul tinereţii, el a spus că a înţelege în totul o carte înseamnă aproape a putea şi să fi scris acea carte. Atunci, la fel am putea spune că a înţelege complect un om e aproape a fi capabil şi să… fii acel om! Dar cine ar putea fi Neculai Iorga? Cine l-ar putea reface în întregime, prin simpatie intelectuală, în el însuşi, pentru a-l studia şi a-l reda? Cine, pe întinsul României Mari, nu-şi simte lutul personal sau aerul de impietate numai gândind în sine o astfel de ipoteză? Pentru Neculai Iorga se vor face în viitor societăţi, care să-l studieze, aşa cum se face în Apus pentru oamenii mari şi complecşi. Altfel, şi până atunci, cine se va apropia de opera lui va fi ca trecătorul care se mulţumeşte să ia o floare dintr-o grădină întinsă de trandafiri sau un spic, un bob bun, dintr-o holdă nesfârşită de grâu.

 

 

Acum câteva decenii, la sfârşitul secolului trecut, era în România o pustietoare deprimare morală, cu totul de altă natură decât cea de azi. Depresiunea actuală are la bază cauze în primul rând economice şi politice. Atunci cauzele erau în legătură cu evoluţia culturii române şi a spiritului culturii europene. Era în vremea când Vlahuţă scria „Unde ne sunt visătorii?”, întrebându-se dacă e „melancolia secolului care moare” ori „doliul ce se exală de pe atâtea mari morminte sau altceva, pe care el nu-l ştia, însă producea acea impresie de parcă ar fi stat „să bată ceasul stingerii universale”. Ce se întâmplase? Spiritul culturii noastre intrase într-o fază de oboseală, pe deoparte, de negaţii fundamentale, la mulţi, pe de alta. Oboseala era firească, după epoca eroică a renaşterii noastre. Iar negaţiile erau în număr de patru: negaţia naţională, negaţia vieţii, negaţia religioasă şi negaţia morală. Socialismul, oricât de generos, care-şi făcuse apariţia, şi umanitarismul impropriu înţeles negau ideea etnică. Pesimismul eminescian, devenit o modă, aliindu-se cu oboseala societăţii noastre şi ignorând puternicul optimism practic şi social al poetului, care, dacă pentru marele său suflet chinuit, a avut accente de pesimism poetic, a fost însă un afirmator al vieţii pentru societate – a produs negaţia vieţii. Pozitivismul culturii europene din secolul al nouăsprezecelea, importat la noi, începuse să-şi producă roadele, încă mai de demult, fiind ajutat acum de socialism, producând astfel negaţia lui Dumnezeu. Iar negaţia morală venea de la sine nu atât afirmată, cât ca o stare de spirit, ceea ce e şi mai primejdios, în urma negaţiei vieţii şi a religiei. Era deci atunci la noi un monstru sufletesc cu patru capete, un dragon, pentru care trebuia un arhanghel să-l răpună. Acest arhanghel era aşteptat, cu elegie şi cu speranţă, de către cei mai sensibili:

 

 

 

„Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,

Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?

Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte…”.

 

 

 

Şi semănătorul, cruciatul chemat să lupte cu armele spiritului şi să schimbe atmosfera de depri­mare a culturii noastre, a venit. El a fost Neculai Iorga.

 

 

Împătritei negaţii de mai sus, N. Iorga i-a opus, cu toată forţa şi bogăţia personalităţii sale, o împătrită afirmaţie. În primul rând, afirmaţia realităţii naţionale. E oare nevoie să insistăm în acest sens? Dar nu respirăm cu toţii atmosfera naţionalistă, în înţelesul cel mai bun, creată înainte de toate de vraja inspiraţiei şi muncii sale?

 

 

După aceea, afirmaţia vieţii morale. Am spus „după aceea”, dar, de fapt, la Neculai Iorga, mai mult decât la oricine, nu se poate despărţi viziunea etnică de viziunea morală, în practica lu­crurilor. El n-a făcut acest lucru nici măcar teoretic, deşi se poate face. Pentru N. Iorga moralul e valoarea supremă a vieţii. A dovedit-o mai ales atunci când a subordonat esteticul moralului. O carte frumoasă, dar veninoasă, e pentru Neculai Iorga asemenea acelor plante de câmp, ale căror flori, oricât de frumoase, nu le apără de coasă. A scrie o carte e pentru el „a face actul social al frumuseţii şi înţelepciunii”. Un gând curat exprimat poetic e „ca o icoană îmbrăcată cu argint”. Orice carte trebuie să tindă a fi cât mai mult aşa. Care intelectual, isprăvit sufle­teşte, ar putea tăgădui această poziţie spirituală a lui Neculai Iorga? Un estetician pur şi exclusiv nu înţelege aceste lucruri şi din punctul său de vedere are dreptate. Atât că punctul său de vedere este esenţial fals: problema artei şi moralei nu se rezolvă în estetică, ci în filozofia culturii. Iar omul de cultură chemat să înalţe cultura românească, la sfârşitul secolului trecut, trebuia să aibă un orizont de ansamblu, iar nu viziunea unei parcele de realitate. Simpla critică estetică ar fi fost mai prejos de misiunea sa istorică: aceasta cerea cu necesitate o critică culturală. Dar atitudinea morală a lui Neculai Iorga nu s-ar putea nici măcar bănui, fără considerarea puterii sale de iubire umană. Aici e poate, dacă ne e îngăduit să o credem şi să o spunem, miezul misterios şi cheia construcţiei sale sufleteşti. Din nefericire însă greu vom înţelege noi, oamenii în genere, la care iubirea e o excepţie a vieţii noastre şi nu însăşi ţesătura ei, intensitatea şi natura iubirii lui N. Iorga. Ciudat şi preţios amestec natural de mesianism şi totuşi de adâncă umilinţă morală, de anonimat moral, această iubire e tot ce poate fi mai greu de înţeles de către cei mulţi şi care, de fapt, e domeniul cel mai necunoscut din sufletul lui Neculai Iorga, în România. Iar la această configuraţie ocultă, de o nobleţă nebănuită, a iubirii, Neculai Iorga adaogă puternicul său prag­matism moral. Sar putea face interesante asemănări, dar şi deosebiri esenţiale, între pragmatismul lui N. Iorga şi pragmatismul filozofic al lui James de pildă. Oricâte deosebiri ar fi, un lucru e comun însă: valorificarea faptei.  După Neculai Iorga, în viaţa oricărui om trebuie să existe o rentabilitate morală maximă, dacă ne putem exprima într-un stil pe care el nu l-ar admite. Neculai Iorga nu înţelege morala fără iubire şi nu înţelege iubirea fără fapte. Exemplul său – ininteligibil, atât ne depăşeşte – de muncă, e dat mai ales de această concepţie pragmatistă a iubirii, adăogată unui extraordinar echilibru intelectual şi vital. Când Neculai Iorga zice că trebuie să laşi mereu, până la sfârşitul vieţii, odihna ta tot pentru ziua de mâine sau că Adam a făcut bine păcătuind, dacă în rai nu era muncă, ori că trebuie să te înlănţui în viaţă bătându-ţi singur piroanele, se vede tocmai această concepţie voluntară şi lucrând totuşi ca sub comanda unui infinit moral, de voluptuoasă şi totuşi ascetică auto-răstignire activă. Neculai Iorga vrea o consumare continuă, o aprindere necurmată, pe drumul epic al vieţii, astfel încât, la moarte, să nu mai cobori aproape nimic în pământ! Spunea odată, în ultimii ani, Neculai Iorga: „eu vreau să zidesc. În fiece an, vreau să văd zid nou, n-am linişte până nu văd mistria mergând!”. Zicea la propriu, dar aceasta are şi un sens figurat impresionant:

 

 

 

„var şi cărămidă

că-i pustie multă

că-i lucrare lungă!”,

 

 

 

cum spune cântecul bătrânesc…

 

 

La afirmaţia morală, Neculai Iorga adaogă afirmaţia religioasă. Desigur, cine ar voi să asi­mileze în chip absolut religiozitatea sa cu dogmele şi canoanele oricăreia din religiile tradiţionale ar întâmpina dificultăţi tot atât de absolute. Dar nu aceasta ne interesează aici, ci suflul şi vi­ziunea sa religioasă. Pentru N. Iorga, religia trebuie să izvorască din inimă, Dumnezeu să fie văzut mai ales în natură, în realitatea generală, iar dovada religiozităţii să fie, şi aici, faptele bune. Neculai Iorga condamnă raţionalismul şi orice discuţie în religie, neavând încredere în puterea raţiunii când e vorba de metafizică. Pe Dumnezeu îl vede în lume, în toată măreţia lui, asemenea acelui erou al Iui Ibsen, care zicea că numai bolţile cerului sunt atât de mari încât să cuprindă minunea divinităţii. Iar faptele sunt cea mai potrivită rugăciune. Afară de aceasta, religia mai e necesară, pentru N. Iorga, din punct de vedere moral, după cum s-a putut vedea. Ca alinare în viaţă. Şi ca un chenar grav, misterios şi absolut, la imaginea lumii: „credinţa e podul de aur peste ne­mărginirea necunoscutului”.

 

 

În sfârşit, Neculai Iorga înlătură, cu un gest superb de moralist de rasă, pesimismul. Desigur, el are un anume pesimism relativ, inspirat de amărăciunile vieţii şi de mediocritatea morală a oame­nilor. Dar viaţa trebuie trăită, căci e datorie. Afară de aceasta, oricât de mare ar fi durerea şi de puţină bucuria pe lume, presupunând că ele s-ar putea măsura, bucuria are o valoare imensă, hotărâtă tocmai de imensitatea durerii: „dă-mi durere ca să învăţ a mă bucura”, spune, eliberat de povara durerii ce nu poate vedea dincolo de ea, Neculai Iorga!

 

 

Prin această împătrită afirmaţie, N. Iorga şi-a îndeplinit, şi-şi îndeplineşte, azi mai mult ca oricând, rolul său istoric unic în evoluţia societăţii româneşti. Prin afirmarea neostenită, apostolică şi, de atâtea ori, genială a acestor patru valori ale culturii, pe care le supra-ordonează tuturor celor­lalte elemente ale sufletului, izbutind să formeze cu timpul din ele o singură viziune complexă şi organică – „sămănătorul” aşteptat, care a înţeles nu numai să semene, ci să cultive mereu semănătura, aruncând necontenit seminţe noi, a făcut educaţia societăţii româneşti. Azi ne lipseşte încă mult. Dar ce s-a făcut e incomensurabil şi e opera aproape numai a lui Neculai Iorga.

 

 

Dar meritele atitudinii spirituale a Iui Neculai Iorga nu se opresc aici. Prin împătrita afirmaţie de valori, el a sintetizat şi a recomandat, cu puterea prestigioasă a personalităţii sale, o concepţie de cultură, care are însemnătate în ea însăşi – şi deci pretutindeni, nu numai la noi. După aceea, această concepţie de cultură se poate aplica în viaţa societăţii generale, dar ea se poate aplica şi în viaţa mai locală a şcolii, adică a educaţiei nu în sensul larg de mai sus, ci în sens mai restrâns şi mai propriu. Pentru educatori, fie că aceştia fac direct apostolat social, fie că aparţin şcolii, concepţia în chestiune le dă ceea ce se cheamă scopul educaţiei. Aşadar, scopul educaţiei va fi, după Neculai Iorga, primordial moral. Şcoala va fi în legătură cu viaţa, adică în legătură cu realitatea infinită şi sacră fiindcă e singura realitate. Iar pentru a fi în legătură cu viaţa, educaţia trebuie să fie esenţial morală şi, în acelaşi timp, spontană în spiritul ei şi practică în rezultate. În misiunea scolii, Neculai Iorga profesează un practicism salutar, pătruns de simţul omeniei, de religia celei mai nobile mora­lităţi. Dar aderenţele sale cu educaţia se văd nu numai din atitudinea faţă de viaţă sau concepţia despre cultură, ci, cel puţin tot atât, şi din mijloacele pe cari le-a întrebuinţat, timp de patru decenii, pentru răspândirea culturii, mijloace dintre care pe multe le-a recomandat chiar, în chip explicit, pentru procesul de răspândire a culturii în societate şi pentru educaţia în şcoală. Didactica lui N. Iorga e interesantă şi cu accente de iluminare şi generozitate de un patetism covârşitor. Aici nu poate fi vorba decât de schiţarea câtorva linii ale acestei didactici.

 

 

Neculai Iorga face parte din acea rară categorie de nobili răzvrătiţi, care se revoltă contra unui lucru fiindcă au întotdeauna ceva pozitiv de pus în loc. Iar una din răzvrătirile sale, încă din prima tinereţe, a fost provocată de adânca şi morala aversiune pentru tot ce e formă mai mult sau mai puţin goală, pentru tot ce e rigiditate şi uniformizare. Aceasta pentru că N. Iorga are un profund sentiment al organicului, al vieţii, pe care vrea s-o vadă şi să o simtă pulsând şi comunicând peste tot, prin ridicarea barierelor artificiale ce i se pun în cale, fie de tradiţie, fie de oameni fără gene­rozitate sau care au pierdut ori n-au avut niciodată viziunea realităţii vii. De aceea Neculai Iorga e nemilos faţă de tot ce se cheamă tiranizare a spiritului şi vieţii, de oriunde ar veni: programe, exa­mene, note, sisteme, disciplină înţepenită… Explicarea atitudinii sale faţă de sistemele de filozofie aici trebuie căutată, ca şi duritatea cu care tratează învăţământul secundar – şi mai ales liceul, căci liceul e şcoala tipică a formalismului, a lipsei de legătură cu viaţa, a „noii scolastici”. Această revoltă a lui Neculai Iorga, în numele moralei şi a sentimentului vieţii, e atât în domeniul educaţiei intelectuale, cât şi în acel al educaţiei morale şi fizice. El va scoate din programul şcolii tot ceea ce elevii nu pot înţelege; va cere, în educaţia morală, în locul disciplinei de înţepenire ori de fariseism de azi, o educaţie foarte serioasă dar liberă; şi va cere un nou regim pentru viaţa trupului în şcoală, căci aceasta trebuie să fie, ca la Eleni, sănătate şi frumuseţe. Atât de mare este necesitatea vieţii ne­falsificate la Neculai Iorga, încât, pentru explicarea acestui aspect al său – care e fundamental – ar trebui să se facă legătură cu spiritualitatea bergsoniană. Dacă pragmatismul ajută la lămurirea scopului lui N. Iorga. bergsonismul poate ajuta – şi rezultatele ar fi uneori surprinzătoare şi edifi­catoare – la lămurirea mijloacelor sale, a elanului şi ritmicii sale vitale, fără ca acestea să poată intra, natural,într-o formulă, aceasta contrazicând de altfel şi spiritul lui N. Iorga şi bergsonismul însuşi.

 

 

În locul metodelor şi spiritului de silnicire şi inutilizare a vieţii, care domină încă aşa de mult în şcoli, Neculai Iorga va cere o educaţie a vieţii pur şi simplu. O educaţie a vieţii atât în scop, cât şi în mijloace. În locul formelor abstracte, va cere lucruri, intuiţii. N. Iorga este un maestru al intuiţiei, dacă nu sub forma prezentării lucrurilor înseşi, căci aceasta nu se poate în istorie, dar sub forma, tot atât de pedagogică, a puterii de evocare. Cine-l întrece, şi în această direcţie, pe Neculai Iorga? Figurile îndepărtate ale trecutului nostru, de la voievozi, mitropoliţi, oşteni de frunte, şi până la micii neguţători, tipografi, ţărani şi „popi”, care, ca cei din Ardealul medieval, îşi păzeau turma de oi la propriu şi la figurat, trăiesc pentru noi în opera lui Neculai Iorga, care, din cauza aceasta, nu e în primul rând istoric, ci în primul rând educator. El ne-a creat încă o dată istoria. Dar „Oamenii care au fost”? De fapt, nu oameni care au fost, ci oamenii care sunt, atât de mult ei trăiesc încă în paginile lui Neculai Iorga, acele pagini înmuiate în poezie adâncă, înfiorare, filozofie, tristeţe şi totuşi optimism, linie aspră de cugetare şi horbotă poetică, asemenea unui basorelief graţios şi arhaic, pagini în care sunt animate, ca într-un panteon viu, figurile dispărute mai ales ale culturii noastre din urmă!

 

 

S-ar greşi însă dacă s-ar crede că Neculai Iorga se opreşte la intuiţia concretă, la intuiţia propriu zisă. El a întrebuinţat şi ceea ce se cheamă intuiţia intelectuală şi supra-intelectuală. Puterea de inspi­raţie, de ghicire a adevărului, a lui Neculai Iorga, acolo unde lucrurile şi documentele nu există sau în domeniul vieţii morale şi metafizice, nu e întrecută de nimeni în România. Mai ales intuiţia sa în domeniul moral-metafizic interesează educaţia. Căci N. Iorga, deşi a combătut adeseori misti­cismul şi filozofia, are un profund sentiment al misterului şi al înţelepciunii, ceea ce, de altfel, concordă cu toată formaţia sa sufletească. Neculai Iorga n-are nimic din neajunsul acelor bărbaţi de cultură, de aiurea şi de la noi, cărora le lipseşte etajul de sus, le lipseşte sensibilitatea metafizică, „priza” asupra lucrurilor care nu se pot şti, dar care trebuie totuşi ghicite, într-un fel, fiindcă de acolo ne tragem tot izvorul vieţii noastre, fără de care totul degenerează în cabotinism vital, oricât de mari ar fi inteligenţa sau rafinarea estetică, sau în deznădejde. Prin puterea sa de intuiţie abstractă, Neculai Iorga e în permanentă legătură cu tărâmurile neştiute şi infinite ale vieţii, pe care, chiar dacă nu le cunoaşte, dar le înţelege porunca misterioasa şi continua. Aceasta e ceea ce dă aerul major de transfigurare a vieţii lui Neculai Iorga, ceea ce îl ajută la rându-i să transfigureze viaţa altora, a societăţii şi şcolii, angajându-le pe drumul mobilării. N. Iorga ascultă necontenit marile, pe veci neînţelesele, dar efectivele porunci ale lumii de dincolo, de care ţine lumea de aici. De aceea viaţa lui Neculai Iorga e o oficiere neîntreruptă. De aceea e un educator permanent.

 

 

Dar Neculai Iorga orator? Transmiterea directă a cuvântului e mijlocul educativ, pe care l-a întrebuinţat cel mai des în viaţa sa. Chiar o mare parte din opera-i tipărită a fost, întâi, discurs sau conferinţă. Iar oratoria lui Neculai Iorga, pe lângă faptul că e o minune în ea însăşi, de aceea nu o analizăm, dar a izbutit să realizeze o minune şi alt sens: să facă dintr-un procedeu adânc compromis în ţara noastră, şi nu numai în ţara noastră, pentru opera de educaţie şi de răspândire a adevărului, un mijloc de autentică şi tulburătoare înnobilare a vieţii, redând astfel cuvântului, de care cei vechi legau virtuţi de vrajă şi de schimbare ori clădire a „lumilor din senin”, rostul şi puterea sa, pe care le-a avut în propaganda apostolilor, a tuturor religiilor şi în viaţa tuturor marilor idei morale.

 

 

Dar talentul satiric ori numai de umor, ori şi una şi alta, al lui Neculai Iorga? Talent pe care, iarăşi, l-a luat de la îndeletnicirile lui curente de răzbunare personală ori de simplă voluptate estetică, după cum e la noi, şi l-a subordonat servirii idealului moral. N. Iorga n-a întrebuinţat acest mijloc de educaţie – care e totuşi un mijloc însemnat de educaţie, oricât ar degenera – decât numai când a fost nevoie şi numai pentru rosturi educative. În atmosfera culturală cotidiană de la noi, în care mişună pamfletarii de toate calibrele şi de toate deficienţele morale, pilda lui Neculai Iorga, care e totuşi talentul cu cele mai multe resurse satirice, cele mai multe însă neutilizate, de la noi, e profund educativ şi e o indicaţie imperativă pentru orice scriitor de bune intenţii şi pentru oricine într-un cadru cât de modest, e chemat să facă educaţie.

 

 

Dar activitatea practică a lui Neculai Iorga? Căci el a găsit timp să ridice atâtea fundaţii şi să fie prezent, cu patronarea sau cu colaborarea directă, în atâtea întreprinderi gospodăreşti. Nu numai atât: chiar în şcoală, N. Iorga vrea ca elevul să aibă o activitate practică, ceea ce vine şi în sprijinul şcolii active. Aici e deci un alt principiu al didacticii sale, însemnat mai ales într-o ţară de oameni teoretici.

 

 

Cel mai mare mijloc de educaţie al lui Neculai Iorga este însă iubirea. Aceasta am văzut-o în scopul său, în concepţia de viaţă, şi o vedem acum în mijloacele sale, ceea ce-i verifică adâncimea în sufletul său. Iubirea e scop şi mijloc, este esenţa vieţii. E greu pentru recoltele noastre de levantini morali să înţeleagă aceasta, dar acesta e continentul moral nou, pe care Neculai Iorga îl aduce, înainte de toate, în viaţa noastră. Desigur, o iubire fără margini, dar o iubire implacabil disciplinată de comandamentele seriozităţii morale, mergând, dacă e nevoie, până la asprime. Nimeni în Ro­mânia n-a iubit şi nu iubeşte mai mult omul, copilul, ca Neculai Iorga. E ceva din Rousseau, dar în alt gen şi autonom şi mai ales fără anume erori ale acestuia. Dar mai ales fără nimic din libertinajul unor urmaşi, în pedagogie, ai lui Rousseau. N. Iorga înţelege iubire părintească, şi această expresie spune totul. Înainte de orice, prin iubire înţelege Neculai Iorga să se cucerească sufletele, să se propage adevărul, să se cucerească noul Ierusalim al vieţii morale. Iată cugetări de meditat: „Singura cetate, care nu se poate lua cu sila, e sufletul omului”. „Nu poţi lucra fierul până nu l-ai încălzit, şi sufletele oamenilor tot aşa de puţin”. „Precum trupului îi trebuie aer, aşa sufletului iubire, ca să răsufle: în mulţi sufletul moare pe încetul fiindcă n-o au”. „Ca să vezi că o nălucă nu e un adevăr, nu căuta s-o loveşti, ci caută s-o îmbrăţişezi”. „Se poate floare fără rod, dar nu rod fără floare”. Şi aceste exemple de cugetări s-ar putea înmulţi, căci gândul lui Neculai Iorga se îndreaptă des asupra realităţii iubirii. E însă o cugetare cu o imensă parte de adevăr, usturătoare, obsedantă, îndelung elocventă. Iat-o: „Pedagogia c surogatul ştiinţific al iubirii părinteşti către copii”! Conducătorii atelierelor ştiinţifice de azi, care fabrică pedagogi de serie, pedagogi înarmaţi cu teste şi instrumente de laborator, dar fără pic de iubire şi devotament, pedagogi de prezumţie şi de şomaj, ar trebui să ia aminte. Iar în general să se înţeleagă principala învăţătură ce se des­prinde sugestionant din activitatea şi ideile educative ale celui mai mare educator român, ale lui Neculai Iorga: pedagogia nu e atât o disciplină care se învaţă. Cine vrea să fie pedagog, trebuie să fie educator. Iar cine vrea să fie educator trebuie să-şi prefacă întâi sufletul.

 

 

Darul lui Neculai Iorga nu-l înţelege nimeni complect, iar noi cu atât mai puţin. Ceea ce am făcut a fost să ne luăm grăuntele bun, în felul nostru şi aşa cum am putut, de care aveam ne­voie. Mai ştim însă ceva: că acum începe epoca cea mai însemnată de realizare a doctrinei şi operei profesorului şi apostolului: Neculai Iorga e la cârma ţării. Aceste câteva cuvinte au prin ele înseşi o elocvenţă amplă, fiindcă în ele se îngână grav vocile istoriei însăşi, asemenea unor interioare sunete de clopote masive. Ceea ce ne interesează pe noi, unicul lucru, este posibilitatea care se deschide acum educatorului de mai multe decenii al societăţii româneşti, să ducă mai departe, în chipul cel mai efectiv, procesul de educare a societăţii noastre. În acest sens, considerăm momentul cu bu­curie adâncă, dar şi cu atenţie îngrijorată. Natural, indiferent de întâmplările politice, opera lui Neculai Iorga îşi va continua puterea-i educativă, aceasta va creşte chiar cu timpul. Dar nu se poate tăgădui că din locul pe care-l deţine azi, profesorul, care înţelege să facă educaţie acolo unde alţii făceau numai politică ori nici măcar politică, omul providenţial de cultură care nu poate să facă, prin însuşi sufletul său, altceva decât educaţie, într-un fel sau altul, poate acţiona pentru idealul său, care e idealul vieţii celei mai bune a noastră, în chipul cel mai rodnic. Totul e să în­tâmpine în societatea înconjurătoare acea atitudine pe care elevii o au în faţa profesorului bun. Iar acest lucru ne priveşte mai mult pe noi. Căci, după cum Neculai Iorga a declarat. Deunăzi, într-un oraş de provincie, într-o atmosferă de nesfârşită emoţie, pe care ne-o închipuim, orice s-ar întâmpla, mormântul său va fi întotdeauna acoperit cu flori! Dar examenul cel mare, aproape hotărâtor, fiindcă e vorba să folosim pentru noi posibilitatea providenţială de educare a societăţii româneşti, care ne-a fost acordată de istorie, îl dăm noi, cu toţii. De aceea, bine intenţionaţii, dar care n-au volnicia intelectuală să înţeleagă ideile omului pe care vor să-l servească, trebuie luminaţi. Dar mai ales trebuie să se facă inofensivi cei care vor să exploateze simbolul pentru scopuri exclusiv personale. Aceştia sunt asemenea profanatorilor de icoane, mai rău chiar, fiindcă sunt profanatori de idea­luri! Acum primejdia cea mai mare pentru doctrina apostolului nu sunt duşmanii, ci prietenii. Ne vine în minte un pasagiu, genial ca psihologie a oamenilor, ca pitoresc moral şi ca satiră implicată, din opera „Brand”, a lui Ibsen. Brand, eroul simbolic al lui Ibsen, supraomul nordic, reuşeşte, la un moment dat, să antreneze mulţimea după el şi să urce coasta unui munte, a unui gheţar, către culmile unde se găseşte „biserica de gheaţă” a idealului. Brand vorbeşte înflăcărat, iluminat, cu o aspră şi sublimă poezie, făgăduind oamenilor realizarea izbânzii depline a vieţii, fericirea cea mai înaltă, bucuriile de sus, de pe culme. Şi mulţimea începe să-l urmeze dusă, pe deoparte, de su­gestionare, căci oamenilor le place să se lase sugestionaţi, pe de alta, de faptul că înţeleg altfel cu­vintele profetului. Sub aceleaşi cuvinte, în locul noţiunilor lui Brand, ei pun noţiunile lor; în locul „fericirii”, „izbânzii”, aşa cum le concepe Brand, ei se gândesc la bucuriile şi realizările lor mediocre. Ei îşi închipuie, aşadar, că acolo sus îi aşteaptă o pâine mai bună, vite mai grase, familie mai cuminte, peşti mai numeroşi… Şi când sugestia începe să scadă şi când încep să înţeleagă nu adevărul, căci de aceasta nu sunt în stare, ci că n-a fost ce şi-au închipuit ei, când, mai ales, îi ajung din urmă magistratul şi protopopul, reprezentanţii moralei curente, încep să strige că au fost înşelaţi… Brand e bătut cu pietre, iar mulţimea se întoarce la cămin, fericită că revine la me­diocritatea sigură, şi grăbită să nu scape bancul de peşti cu care-i amăgise magistratul… Ibsen e tragic în acest pasagiu. Mulţimea şi eroul ar fi două specii diferite, incomunicabile, iar cei mai primejdioşi pentru erou sunt şireţii. Experienţa lui Brand nu trebuie însă să se repete nici măcar parţial la noi. Fiindcă între Neculai Iorga şi Brand e o deosebire: eroul român a lucrat asupra so­cietăţii sale de mai multe decenii şi, mai ales, a lucrat cu iubire. Eroul ibsenian e rece, şi, mai mult, el refuză poporului orice minune, când acesta i-o cere. Neculai Iorga a adăogat însă, la munca înde­lungată, la iubirea şi duioşia nesfârşită, pedagogia minunii, a exemplului minunii, pe care nici Dum­nezeu nu l-a desconsiderat ca mijloc de convingere a oamenilor, pe care trebuie să-i iubeşti, puţin sau chiar foarte mult, şi în mediocritatea lor de oameni. Într-o însemnare de demult, Neculai Iorga spune că „pentru ca să ţi se creadă adevărul cel nou, datorezi lumii minunea”. Dar această mi­nune el a dat-o: este minunea operei şi vieţii sale întregi. În faţa acesteia, noi, ceilalţi, pentru care au fost făcute toate jertfele, avem o datorie, una singură, dar imperioasă: să primim minunea, să căutăm să o înţelegem cât mai mult, să credem în ea!”[1].

 

 

[1] Băncilă, Vasile, Un educator: Neculai Iorga, în Gândirea, No. 6-7-8, iunie-august 1931, pp. 296-302

 


Nicolae IORGA: Gethsemani

 

 

Dormeau toţi ucenicii pe dealul dus în noapte.

Era târziu: din ceruri o linişte adâncă

Cădea pe lumi tăcute: doar jalnicele şoapte

De vânt ori glas de buhnă, plângând pe vârf de stâncă

 

Sfărmau tăcerea tristă şi-atât de fioroasă

Că fiul lui Iehova, ca marmura de tare,

Ne-nvinsul de durere, pleca faţa-i frumoasă

Şi, prins fără de veste de-a morţii-nfiorare,

 

Simţind cum plânge într-însul durerea omenească,

Căzu-n genunchi în ţărnă şi ruga lui fierbinte

Sună duios, în lacrimi: „De-i voia ta cerească,

De mine depărtează paharul greu, părinte!”.

 

Şi fii rigid ca fierul de-otel pentru durere,

Tăcută fie-ţi buza, când inima se frânge,

Călca-vei o clipeală superba ta tăcere,

În ţărână cădea-vei şi, ca Hristos vei plânge.

 

 

(Iorga, Nicolae, Poezii (1890-1893),

Bucureşti 1893, pp. 91, 92)

 


Nicolae IORGA: Prometeu

 

 

 

Prometeu, Titan sălbatec, suferinţa ta senină

Luminoasă străluceşte din anticele poveşti,

Şi pe stânca ta, în lanţuri, prada vulturilor eşti

Mai măreţ decât, sus, Zeus în splendoarea lui divină.

 

 

Treceau veacurile leneş peste barbara ta muncă,

Păsările din văzduhuri sfărâmau pieptul tău gol,

Tu, ca marmura de rece, peste-al vremilor nămol,

Înfrângeai tăcând pe-acela care trăsnetele-aruncă.

 

 

El s-a dus, pierind din ceruri cu frumoasa lui credinţă

Risipitu-s-au în neguri palizii nemuritori,

Tu cu jalea omenirii te înalţi mângâietor,

Revărsând ca un luceafăr raza ta de suferinţă.

 

 

Nu, n-ai plâns: la-a tale lacrimi fetele lui Ocean

N-au venit cântându-ţi imnuri şi în liniştea-ţi apari

Cea mai aprigă icoană de eroii legendari,

Mândru-nvingător de chinuri, neclintitule Titan.

 

 

Iorga, Nicolae, Poezii (1890-1893),

Bucureşti 1893, pp. 67, 68)

 


Nicolae IORGA: În Veneţia

 

Selena – ulei pe pânză, tablou de Radu BERCEA

 

 

Gondola-ncet se plimbă pe valurile verzi,

În umbra de palate, supt razele de lună:

În lumi fără de capăt îţi pare că te pierzi,

Departe, uriaşii de bronz pe turnuri sună.

 

 

Albastru-i cerul nopţii de stele ţintuit,

O dungă luminoasă de-argint pe-ntinsa mare

Întinde luna plină şi valu-i încreţit

De vântul ce-l atinge cu dulcea-i dezmierdare;

 

În umbră vâsla sună, pe ape lunecând,

Vâslaşul cântă leneş în falnica lui limbă,

Cupolele bătrâne s-arată rând pe rând

Colo pe mal. Gondola molatec, lin se plimbă.

 

Împrejmuit e cerul de cercuri, ce sclipesc:

Pe piazza di San-Marco sunt sute de fânare

Ce raza şi-o afundă în mare, arabesc

Splendid pe care-l mişcă încet o tremurare.

 

Şi-nalt spunând splendoarea apuselor poveşti,

Cernitul turn se-nalţă în noaptea cea senină

Domnind peste palate cu frunţi împărăteşti,

În lumi de feerie, supt ceruri de lumină.

 

 

Iorga, Nicolae, Poezii (1890-1893),

Bucureşti 1893, pp. 5, 6)

 


Ucigaşii ignoraţi ai lui Nicolae Iorga (III)

 

 

 

 

„În vremea când a apărut dl Iorga la Sămănătorul şi şi-a publicat lucrările de cercetare a nea­mului în timp şi în spaţiu, venind ca nişte întregiri la acţiunea sămănătoristă, pe atunci încă mai predomnea stilul maiorescian junimist. Stil prin tot al său academic, zgârcit la vorbă în aristocra­tismul lui, îndelung elaborat, care circumscria cugetării limite de netrecut decât sub pedeapsa de a cădea în lumea de toate zilele. A se fi lăsat fecundaţi de ea ar fi fost o profanare pentru aceşti cuge­tători de odaie închisă, doritori să rămână nişte Domni ai Sublimului în mijlocul societăţii ieşene semi-orientale, care le trezea amintirea işlicului şi halatului căzând trândav până în vârful imineilor. Dl Iorga vine ca un reformator al istoriei în convingerea că ea este o necontenită ciocnire de forţe în mişcare, şi, ca să surprindă vieţii durata istorica, istoricul trebuie să se umple mereu de trepidarea vieţii contemporane. Această reformă dinamică, introdusă de d-sa în istoriografia românească, stă în legătura cu intrarea vijelioasă a dlui Iorga în învălmăşagul vieţii care îl face să aducă scrisul mai aproape de toată lumea, să umanizeze stilul. Dl Iorga a făcut anacronic stilul maiorescian şi de mult scrisul epigonilor junimişti, al dlui Sextil Puşcariu de pildă, în ochii noştri este nu numai fără nici o însuşire literară, dar fără nici o vigoare, ministerial sau convenţional academic, de natură să nu răscolească nici străfunduri naţionale şi nici omeneşti.

 

 

Prefacerea aceasta s-a săvârşit prin trecerea de la cultul lui Maiorescu pentru abstracţiune la dl Iorga, care este un autor aplicat la plastic, vizibil, concret, înregistrabil prin control direct. Scrisul d-sale susţine şi realizează o fiinţă care întruneşte astfel de atribute. Nimic mai instructiv pentru această concepţie a dlui Iorga despre fiinţă ca aplicarea d-sale de a vedea neamul în tot cuprinsul ţării româneşti, de unde acele volume de călătorii în toate provinciile, şi Istoria Românilor prin călători, în care, atunci când lipseşte călătorul străin, i se substituie d-sa şi ne spune d-sa ce ar fi văzut la noi un astfel de călător. Dl Iorga este scriitor pe măsură ce se animează de fiinţa naţională, care-i dă forma ca şi artistului frumuseţea. În identitatea neamului de-a lungul istoriei şi întinderii ţării româneşti află d-sa identitatea sau necontrazicerea care stă la baza oricărui stil, oricărei vorbiri. Căci oricât ar fi negat principiul fiinţei în cultura modernă, tot la el revenim când vrem să înţelegem permanenţa manifestărilor omeneşti. Şi astfel se întâmplă că opera celor mai puţin dis­puşi să primească absolutul, se exprimă totuşi în virtutea fiinţei, căci dacă nefiinţa, neavând existenţă reală, nici nu poate să se numească decât ca o lipsă a adevărului sau a binelui, o vorbire se compune prin raport cu ce este şi o face să fie. Ceea ce negăm noi este acest raport, fie el la Dumnezeu sau la creatură, voind ca în identitatea noastră cu noi înşine să nu avem trebuinţă de un alt termen. Cu totul dimpotrivă, identitatea spirituală a cuiva, fiind o ieşire din sine însuşi către altcineva, prin aceasta ea presupune o legătură continuă a omului în afară de sine, care manifestările lui morale, intelectuale şi estetice le face să se ţină într-un tot unitar. Şi astfel, unitatea de stil a unui scriitor nu este altceva decât răsfrângerea estetică a întregii sale identităţi spirituale.

 

 

Printr-o lipsă care în primul rând este a epocii, lipsă reflectată în direcţiunea nouă junimistă, dl Iorga n-a accedat la lucrurile metafizice şi s-a mărginit la înfăţişările relative ale realului, n-a mers niciodată la esenţa lui, căci nu sunt două feluri de real, ci două moduri de a-l aprehenda. Acela, dar, al absolutului dl Iorga nu l-a avut cu toată presimţirea sa de o ordine care depăşeşte faptele particulare cu aspectele lor contingente, la a căror cunoaştere s-a oprit d-sa. Şi cu această presimţire, pe care, departe de a o înăbuşi, i-a dat glas ori de câte ori a crezut că îndărătul lucrurilor stă o taină, dl Iorga se alege la o parte de Maiorescu, a cărui influenţă în privinţa relativistă asupra tinereţii d-sale o destăinuieşte undeva. Tot la acea vârstă dl Iorga a participat la mişcarea socialistă ieşeană, nu ştim în ce măsură; dar destul că începuturile sale literare, îndeosebi articole de critică, se fac sub îndrumările junimiste şi socialiste, şi ele se resimt de lipsa unui corp care să susţină gândirea, sunt fatidice, uşuratice, fără nici o atmosferă românească. Nu este dl Iorga, care a devenit cel ştiut de noi toţi, găsindu-şi fiinţa în neamul în care să se încarneze scriitorul. Cu alte cuvinte scriitorul nu era real. Convertirea d-sale la realul naţional va hotărî şi judecata sa de critică literară asupra scriitorilor din epoca Sămănătorului. Ei vor fi cercetaţi în sinceritatea şi durabilitatea operei lor, nu după cât vor fi de naţionali, ci după cât de reali vor fi. Simboliştii, de pildă, sunt judecaţi negativ, nu pentru că n-ar fi naţionali, fiindcă şi ei scriu limba dlui O. Goga, dar pentru că nu au sinceri­tatea acestora, le lipseşte realul de susţinere. Şi astfel naţionalismul, dintr-o experienţă personală de convertire a tânărului socialist Iorga în casa lui Haşdeu, care-i dă moţul distinctiv al sectei la o parte de pe frunte, a crescut până la un principiu general de estetică.

 

 

Într-o conferinţă despre Eminescu, dl Iorga arată cum Eminescu, înaintea filologilor, a cu­noscut cărţile bisericeşti şi manuscriptele vechi: „El s-a cufundat în această limbă, i-a descoperi toate tainele: a fost astfel ucenicul râvnitor al tuturor scriitorilor pe care ni i-au lăsat veacurile cu mai puţin noroc decât al nostru”. Şi d-sa adaogă: „Limba aceasta nu era limba nelucrată a maselor populare, ci era, dimpotrivă, o limbă înfăţişând sinteza dintre graiul popular şi vechea literatură gre­cească”. Evoluţia urmată de Eminescu până atinge forma artistică desăvârşită, marcând în opera lui o altă epocă, nu poate să stea în legătură decât cu afundarea în vechea literatură, pe care ajunge să o asimileze ca fiind limba ei limba lui însuşi. Că limba nelucrată a literaturii poporale nu fusese destul pentru a da forma artistică aceea care a rămas până astăzi, o dovedesc înaintaşii lui Emi­nescu, un Alecsandri, cu totul lipsit de aderenţă la rădăcina cultă a limbii. A uita acest fapt formal şi calitatea dominantă de poet metafizic, înseamnă a nu înţelege pe Eminescu, care la gândurile sale avea nevoie de o limbă plimbată odată împrejurul speculării metafizice, şi limba aceea este prelucrarea în graiul nostru poporal a literaturii teologice greceşti. Înţelegerea aceasta justă a scăpat contemporanilor lui Eminescu, n-au avut-o nici cei cari l-au studiat în urmă; dar nu putea să scape dlui Iorga pentru că d-sa s-a simţit pe sine în evoluţia lui Eminescu, vreau să zic că, după cum Eminescu ajunge aici numai pe urma îndelungului contact cu textele vechi, tot astfel dl Iorga leapădă stilul spălăcit din tinereţea socialistă şi devine scriitorul autentic, devenind istoric, afundându-se în limba aceloraşi texte. Căci dacă între gândire şi stil trebuie să fie o perfectă concor­danţă, gândirea oricât de abstractă ar fi tot trebuie să se acorde în stilul unei culturi naţionale, adeverind prin aceasta viaţă organică proprie. Şi poate din lipsa unui astfel de acord deţinem sterilitatea atâtor studii filosofice de la noi. Cugetările dlui Iorga sunt cea mai desăvârşită operă a gândirii abstracte în cel mai curat stil românesc, sunt ca o prelungire a acelei vechi sinteze, şi cuvântul pe care-l poate suferi forma lor este acela de strălucire, cu care se încheie o faptă de artă. Cât de departe suntem de aceia care se plângeau că nu-şi pot exprima înălţimea gândurilor din cauza îngustimii limbii româneşti, şi cât de aproape de aceia care o îngustează pentru că gândurile lor sunt tot atât de puţin înalte ca şi ale celorlalţi.

 

 

Ne găsim cu dl Iorga în faţa expresiunii originale a limbii noastre, care trece printr-o gravă criză în urma invaziei neologice în scrierile literare. Cu toate că nu e locul să dezbatem aici pro­blema sub toate feţele, pentru a face înţeleasă şi preţuită originalitatea dlui Iorga, vom observa că, pe lângă stilul logic, limba noastră are stilul simbolic care-i creează însăşi originalitatea. În faţa stilului de preciziune logică, pierzându-se până la cronicari, aptitudinea simbolică a limbii este ne­preocupată de originea latină a graiului nostru, sustrasă influenţei franceze, şi care instinctiv se în­chide în partea neraţionabilă a limbii, învăluită în taină şi poezie, originalitatea expresivă a căr­ţilor bisericeşti, a lui Eminescu, Iorga şi a scriitorilor dintre cei mai autentici. Prin acest simbolism al ei, învăţăm că limba românească poate să fie gândită, dar nu raţionată. Dacă nu ar avea fondul ei naţional propriu, cu pornirea raţionalistă din ultimul veac, cu prestigiul junimist care prin Maiorescu a dus-o la logicizare, dar mai cu seamă prin sintaxa orăşenească decalchiată după cea fran­ceză şi cultivată de ziare, am ajunge să scriem o limbă care nu e de mirare s ă fie aşa de lesne înţe­leasă de unii străini ca Francezii. Şi să nu se creadă că am confunda stilul simbolic din Cugetările şi mare parte din scrierile dlui Iorga cu stilul poetic. Precum există un stil literar în scrieri fran­ceze care nu sunt literatură propriu-zisă, tot astfel trebuie să existe şi un stil literar românesc, inde­pendent de cel poetic, care să fie apt pentru orice cugetare şi fără a urma modelul logic francez, iar această aptitudine am văzut că limba românească o are în scriitorii noştri reprezentativi. Ea însă este ameninţată de pericolele semnalate în treacăt mai sus, şi au fost perioade zise literare în care stilul românesc a fost cu totul anulat în privinţa intelectuală. O astfel de perioadă a fost cea socialistă, iar după război, ceea ce s-a numit modernismul.

 

 

Însemnătatea dlui Iorga de la Sămănătorul n-ar fi măsurată în dreapta ei valoare dacă s-ar uita că d-sa vine îndată după Gherea, care putuse să fie la noi critic literar dintr-un imigrat, suflet rar şi ales, dar neştiutor de româneşte. Cazul lui Gherea a fost cu atât mai grav, cu cât a încurajat scrisul de la sfârşitul veacului trecut, care se scutea de orice calitate a limbii, în credinţa că o are pe aceea a ideilor. Se poate spune astăzi, în perspectiva vremii, că dl Iorga a salvat literele de la decăderea socialistă-poporanistă, redând limbii prestigiul şi strălucirea cu care ne-o transmisese scriitorii bisericeşti şi mireni. Fără îndoială că nici socialiştii şi nici moderniştii nu pot fi făcuţi răspun­zători că din cauza atitudinii lor n-au avut simţul limbii. Totul stă în legătură cu talentul, care, dacă nu ar fi hotărâtor în judecata literară, oricine care ar scrie în reviste ori în genere „literatură” ar fi numai prin aceasta şi scriitor român. Cum stau lucrurile în realitate? În afară de Eminescu, poeţii din vechea ţară sau cei din Ardeal, fie dl Goga sau dl Blaga, şi prozatorii care ne dau stilul genului, şi printre ei, din actuala generaţie, în primul rând dl Mateiu Ion Caragiale, unii ca cei ardeleni suferind într-o egală măsură înrâurirea literaturii poporale şi a celei bisericeşti, scriu o limbă care creează însuşi stilul românesc literar; iar între criticii din vremea d-sale, singur dl Iorga l-a avut în măsura lor. De aceea ni se pare că prin d-sa se pune problema stilisticei româneşti, pentru ceea ce ne place să fie originalitatea noastră şi pentru păstrarea criteriului de verificare a cui este şi a cui nu este scriitor în raportul cu talentul limbii, care a fost ca şi anulat în ultimul timp. Nici debitul de idei mai mult sau mai puţin născute printr-o coabitare cu originale străine, şi nici titulaturile generice de poeţi, critici sau pozatori nu vor scuti pe cineva de la cercetarea sa, sub acest raport, de îndată ce bate la poarta intrării în literatură. În virtutea democraţiei, socialiştii au condamnat la moarte stilul, ca o vechitură care împiedică egalizarea între oameni, şi astăzi un scriitor care deţine virtuţile limbii ca dl Iorga este pur şi simplu confundat în ma­sa tuturor celor cari scriu şi vorbesc. S-a mers până acolo de către socialişti-poporanişti că s-a îndreptăţit teoretic dispariţia stilului.

 

 

Părerea că stilul falsifică vorbirea naturală, lasă că nu se poate susţinea din cauză că nici vorbirea nu mai este naturală de îndată ce se exteriorizează în limbă, îmbrăcând expresiunea cultivată, un produs social, aşadar „artistic” sau artificial, dar această părere e nefundată şi din pricină că cine nu face înadins stil pentru stil va fi tot atât de natural în scris ca şi în vorbire, scrisul îi va reda vorbirea, bineînţeles vorbirea sa, căci doar de aceea stilul e omul, şi astfel între o pagină şi un fragment de discurs nu putem face deosebire la dl Iorga. Cât de natural, în înţelesul celor zise aici, este stilul dlui Iorga, acelaşi, fie că se îndreaptă către un public cultivat sau la popor, putem vedea prin comparare cu cei care într-un fel scriu la ziar şi într-altul în cărţi savante, adoptând după împrejurări maniere care sunt absenţa unităţii de stil personal. Am făcut aceste observări, de altminteri la mintea tuturora, spre a reieşi limpede că stilul românesc literar, fiindcă se înră­dăcinează în limba veche cultă şi în graiul poporal, nu e câtuşi de puţin artificial, o limbă scrisă, aparte de cea vorbită, care printr-o astfel de ruptură să aducă pe departe cu aceea care a dat loc la două limbi în literatura franceză după epoca romantică. La noi legătura viabilă cu poporul ne-a ferit de o astfel de scindare şi dacă s-a produs totuşi un stil neologic, el este semnul distinctiv al acelora care se lasă duşi pasiv de vorbirea zilnică orăşenească, sau de împrumuturile sub titlu de rafinare europeană, într-un cuvânt, arată o cultură neasimilată, fie la propriu, fie cu privire la fondul naţional străvechi. Unde sunteţi izbiţi de stilul neologic, aveţi în faţă o caricatură culturală de oricât de sus ar veni.

 

 

Spiritului creator al dlui Iorga i se opune raţionalizarea, pe care d-sa a combătut-o sub toate înfăţişările, prin care se strecoară în cultură. În Introducere sintetică la istoria literaturii româneşti, d-sa spune: „Câţi nu au vrut să disece pe Eminescu, să afle tainele lui; dar tainele acestea, el însuşi nu ar fi putut să le exprime; ele erau ceva formal din adâncimea subconştientului său şi în care se îngrămădise tot ce dăduseră atâtea generaţii. Căci noi purtăm în noi chemarea generaţiilor de la care venim, şi misterul acela poţi oare să-l explici şi să-l pui în formule raţionale?”. Încercarea de a explica pe Eminescu raţionalist datează şi a trecut la alţii de la Gherea, oameni care nu purtau „chemarea generaţiilor de la care venim”. Dl Iorga a dat principiile organice ale culturii româneşti, dar în acelaşi timp şi principii estetice de cea mai superioară calitate, a căror delicateţe imperioasă cu lucrurile gingaşe a marcat cu geniul criticii pe Sainte-Beuve. Cine va şti să apropie pe criticul francez de d-sa şi să compare critica d-sale cu a acelora dintre contemporanii săi aplicaţi silnic asupra autorilor şi sfârşind prin a forţa lucrurile, va recunoaşte că în dl Iorga am avut pe Sainte-Beuve al nostru. A raţionaliza duhul cuvântului, a interveni conştient în procese organice, precum e în ultimul timp pornirea de a defini „specificul românesc”, nu e altceva decât o apucătură de bar­barie, oameni care introduc la noi procedee ale popoarelor având îndărătul lor un trecut clasic şi fiind crescute de scolastică. Dascălul nostru a fost ca şi acolo tot biserica, dar câtă deosebire între o cultură şi alta, dacă le privim numai din punctul de vedere al formării chipului de a gândi: – acolo, dacă ideile se orânduiesc într-o ierarhie care le este prescrisă mai dinainte, în vederea în­lănţuirii lor silogistice şi definesc lucrurile plastic, vizual, şi-au ajuns chemarea şi fără a atinge o valoare lăuntrică; – aici mişcarea lor liberă, libertatea în care se desfăşură nestânjenite de silogistică, este chezăşia că spiritul s-a afundat până la realitatea vieţii sufleteşti, nu a rămas pe din­afară în concepţie, şi căldura comunicativă a vorbirii, împărtăşirea sinceră a fiinţei scriitorului sunt ca şi obligatorii sub prelucrarea spiritului platonician şi a sfinţilor părinţi ai bisericii, de a căror persistenţă vie în viaţa noastră culturală ne dă o idee îndestulătoare chiar şi numai o fugară pri­vire peste vechea Bibliografie românească. Nici un altul nu s-a făcut expresiunea mai potrivită a acestui fond propriu ca dl Iorga, care în oroarea instinctivă de orice fel de sistematizare silnică, în cultivarea a ceea ce vine spontan şi sugestiv reprezintă cea mai autentică tradiţie. Această potrivire a cugetării sale cu a vechiului nostru scris a fost şi o necesitate a cugetării istoriei noi, care s-a emancipat de retorismul clasic, de stilizarea literară.

 

 

Asemănările dintre istorie şi roman sunt folositoare mai mult pentru a da la iveală deosebirile lor esenţiale. Romancierul, care e omul înzestrat cu darul de a povesti istorii, nu ajunge la povestire decât întunecând memoria istoriilor trăite de el. De aceea se poate zice că, dacă romanul este totdeauna o istoric, istoria nu trebuie să fie niciodată un roman. Ceea ce au comun este facul­tatea memoriei, fantasia, şi dl Iorga ţine să distingă „fantasia literară care scoate opera din creierul artistului”, de „fantasia lui (a istoricului) care e fantasia reproductivă, creatoare şi ea în felul ei, căci din cenuşa ei învie o epocă moartă”. Dar în loc să se poarte ca memoria în trecut, fantasia se aplică la prezent, şi astfel înţelegem când spune dl Iorga în Două concepţii istorice: „Dar viaţa care se desfăşură e cel mai bun învăţător pentru a se putea desluşi viaţa a cărui desfăşurare s-a isprăvit”. Şi pragmatic d-sa îndrumează istoricul ca „în tradiţiile satelor să caute „acele cunoştinţe preala­bile care vor umplea lacuna considerabilă pe care o lasă în trecutul nostru izvoarele străine ale lumii civilizate”. Ţăranul ca document al trecutului prin mijlocirea fantasiei a fost consecinţa şi isto­rică şi literară cea mai fecundă în opera dlui Iorga; el i-a dat sensul plastic de fiinţă naţională. Iar romanele istorice ale dlui Mihail Sadoveanu n-ar fi luat naştere fără de ţărănismul sămănătorist, fără de fantazarea artistică deasupra satului actual, locul lor de plecare, şi mereu va rămânea pe­rechea Iorga-Sodoveanu, care face Sămănătorul. Această trebuinţă a istoricului de fantasie împreunată cu viziunea profetică a omului de acţiune este memoria sub toate înfăţişările ei, care la dl Iorga a întrunit România sub întreitul aspect, veche, actuală şi viitoare.

 

 

Istoria se mai apropie de roman prin nepreocuparea de frumuseţea stilului. Despre Tolstoi, care, cu Război si pace, este cât mai aproape cu putinţă de istorici, Melchior de Voguë ne informează că în original n-are deloc stil. Distingerea cucerită de curând dintre proza artistică sau frumoasă şi roman poate fi extinsă şi asupra istoriografiei noi, care ţine ca jertfirea stilului frumos să fie altfel decât istoria veche retorică. S-a spus de atâtea ori că dl Iorga „nu are stil”, ceea ce înseamnă că nu scrie aşa de strălucitor ca dl Sadoveanu sau ca Neculae Bălcescu, exemplarul de la noi al istoriei fermecătoare. Judecat însă sub aspectul obiectului său, dl Iorga nu numai că a curăţit istoria de retorismul romantic, dar adaptându-şi cugetarea la sinuozităţile vieţii, redând înfăţişările atât de variate ale oamenilor şi întâmplărilor cu convingerea că niciodată una nu se aseamănă alteia, d-sa a reformat concepţia scrisului în general şi şi-a extins influenţa peste câmpul istoriei.

 

 

După dl Iorga se scrie altfel,  altfel de cum se scria după junimişti. Dacă s-a pierdut din preciziunea de la suprafaţă a acestora, s-a câştigat în înavuţirea vocabularului. Căci nimeni, de la Eminescu, încoace, n-a avut o limbă mai bogată ca dl Iorga, din toate regiunile şi din toate timpurile, şi su­pusă celor mai variate flexiuni sintactice. Se vorbeşte de inovarea în limbă a dlui Tudor Arghezi. Adevărul este că dl Arghezi se foloseşte de revoluţia sintactică a dlui Iorga, acea topică liberă, care lasă cuvintele să cadă unde sfârşeşte gândul, nu unde ar duce regula canonizată.

 

 

Dar, pe lângă îmbogăţirea lexicală, dl Iorga a contribuit mult să facă scrisul mai omenesc, d-sa direct şi influenţând şi scriitorii. Iar această contribuţie este produsul concepţiei d-sale în ge­neral. Dl Iorga, care are simţul ontologic al întregului tot universal – după d-sa morala este „pentru a duce mai departe în menirea ei, desigur dumnezeiască, umanitatea însăşi”, nu putea să aibă despre om decât o vedere realistă căci d-sa este un metafizician instinctiv. Şi atunci, cunoaşterea trecutului omenesc trebuie să fie „nu în solemne figuri convenţionale ori în grupări estetice cu ati­tudinile eroice, ci în toată mărimea şi mişelia, în toată valoarea pozitivă şi în toate scăderile de slă­biciune ale lui”. Iar toată mărimea şi mişelia în care sunt zugrăviţi domnitori, oameni politici şi cărturari, formează însăşi concepţia creştină, pascalian-dostoewschiană, care, opunându-se celei olimpiane a lui Maiorescu, ne introduce în diversitatea celor două stiluri. Imaginea lui Maiorescu despre om, pe care a căutat continuu să o facă pe seama sa, netulburat de misterul metafizic şi nici străbătut de vreo dramă sufletească, un cuget curat care între fiinţe este dat numai prototipului îngeresc, această imagine se reflectează în moleşeala, lâncezirea din scrisul său, care urmărind omul ca echilibru în mişcare, îi contraface firea şi duce de-a dreptul la îndoială. Nu e, dar, de mirare că într-o intelectualitate impregnată de scepticismul lui Maiorescu, dl Iorga a apărut ca un revolu­ţionar, îndrăznind să răscolească adâncimi şi să se dedea la o puternică elocvenţă, căci dacă stilul său nu a fost retoric, totdeauna este elocvent”[1].

 

[1] Dragnea, Radu, Unitatea de stil, în Gândirea, No. 6-7-8, iunie-august 1931, pp. 261-265


Pagina 18 din 1,471« Prima...10...1617181920...304050...Ultima »