Răbojul însângerat (II)

Răbojul timpului rămăsese, însângerat, lângă cenuşa inutilă a rugului; şiroirile de sânge dispăruseră, de parcă sângele viu s-ar fi întors în canelura anului 1434, în care începuse, iar, să pulseze viu şi nevătămat. Un călugăr l-a ridicat şi a vrut să-l sfarme cu barda, dar tăişul s-a rupt în aşchii roşii, care au curs în iarbă, fără să îl vatăme, şi au fost înghiţite cu lăcomie de pământ.

– Piei, diavole!, bolborosi călugărul, izbind cu rămăşiţele bărzii în răboj, dar şi ce-a mai rămas din unealtă s-a înroşit, dărâmându-şi fier-berea în gura însetată a pământului, şi tot fără a pârjoli iarba.

Mitropolitul ţării, care zărise şi săvârşirea acestei noi vrăji diavoleşti, porunci să i se aducă lui răbojul; îl stropi cu agheasmă şi cu rugăciuni, dar nimic nu se schimbă: sângele viu pulsa şi mai viu, ca o mustrare sau ca o avertizare. Şi-atunci ierarhii s-au sfătuit între ei, hotărând să ducă răbojul timpului la mitropolie, pentru a-l supune sfintei exorcizări în altarul dumnezeirii. Iar în faţa altarului bisericii de mir a Mirăuţilor, cea dintâi mitropolie a Moldovei, şase călugări tari la cuget au fost puşi de strajă, cu poruncă straşnică de a nu-şi desprinde ochii de pe toiag.

– Nu-i nevoie de străji, Preafericite Părinte! Răbojul timpului va rămâne printre noi, ca să ne apere, până ce ne vom lepăda şi de el!, oftă Bogdan, căpetenia gărzilor domneşti şi frate lui Iliaş Vodă, care-i recunoscuse descendenţa din Alexandru cel Bun printr-un hrisov.

Mitropolitul scrută cu atenţie faţa şi ochii oşteanului şi înţelese:

– Deci l-ai însoţit pe Măria Sa Alexandru la cei doisprezece stâlpi. Ai văzut şi tu sau doar ai fost martor?

– Nu mi se cuvine să văd, am fost doar martor. În câteva rânduri am stat veghe tatălui meu şi de fiecare dată am adormit dincolo de stâlpi, unde mi s-au arătat puţine semne: şarpele cerului, lance a Rarăului, şi am auzit strigătul de şoim.

Bogdan înţelesese, sus, lângă templul din munţii lui Căliman, că mari nenorociri vor lovi stirpea lui Alexandru Vodă, dar nu ca blestem, ci ca ispăşire a vinovăţiei abandonării vegherii şi a rătăcirii turmei pe căile altora, noile credinţe ale lumii apropiate, creştinismul catolic şi ortodox, stârpind strămoşii neamurilor vechi, abandonând stâlpii identităţii şi înrobind neamurile unei alte vechimi mitice, în care stâlpii au fost înlocuiţi cu propovăduitorii.

Noua religie a existat dintotdeauna şi a fost hărăzită tuturor oamenilor de Trimisul Iisus. Dar, pe temeliile Miresei – Biserica, şi ale Mirelui – Trimisul, s-au durat vremelnicii ostile şi Mirelui, şi Miresei. Trimisului i s-a spus, în limbi diferite, Hristos şi Mesia, pe parcă ar fi fost vorba de alte identităţi, iar Biserica s-a rupt, după nevoile deşertăciunii deşertăciunilor omeneşti, în imperiul catolic, adică universal, şi imperiul ortodox, cel adevărat.

Alexandru cel Bun ezitase între a legitima catolicismul sau ortodoxia, iar turma, rătăcită de Marele Păstor, născocise eresuri noi pe seama amintirii tot mai firave a vechilor arcane – taine ale vechimii, care au lăsat urme adânci în lexicul limbilor de mai târziu, arcana însemnând în latină, dar şi în engleza de peste veacuri, taină. Doar neamul eresurilor păstrate, neamul nostru, avea să facă să dăinuie ritualul primăvăratec al Slujirii Naşterii Venerei, Sfânta Vineri, care stă în faţa tronului ceresc şi se roagă cu lacrimi de sânge pentru iertarea păcatelor noastre; de aceea, spuneau cei vechi, este de preferat să-l superi pe Dumnezeu, care iartă întotdeauna, decât să o nemulţumeşti pe Sfânta Vineri.

În popor, s-a tot spus că stârpirea celor care descind din Alexandru s-ar datora păcatelor lui de muieratic neastâmpărat, care umpluse Moldova cu feciori din flori, apoi adunase, la Curtea Domnească din Suceava, pe toţi aceşti fii şi pe mamele lor, de parcă ar fi întemeiat un harem păcătos. Numai că primele două neveste ale lui Vodă, prinţesa lituaniană Ryngalla şi nobila polono-maghiară Margareta, nu i-au dăruit copii. Abia Neacşa sau Ana, cum i s-a mai spus, i-a născut, în ziua de Sfântul Ilie a anului 1409, un fecioraş zdravăn şi sănătos, pe care l-au închinat patronului zilei, prin taina botezului, numindu-l Iliaş.

Alexandru a avut mulţi copii, cu iubitele lui moldovence. Neacşa sau Ana i-a mai dăruit o fată, Vasilisa, adică Regina, care se va mărita cu Vlad Dracul, un fecior, Roman, care a murit tânăr, şi încă o fată, Anastasia.

Stanca l-a născut pe Ştefan, iar Mărina, fata lui Miron, pe nefericitul Petru. Şi mai era Bogdan din Borzeşti, pe care Iliaş îl recunoştea de frate, încă din primul an al domniei sale.

Răbojul timpului, care odihnea liniştit în faţa altarului bisericii de mir a Moldovei, pulsând din picătura de sânge viu, dispăru de sub ochii călugărilor priveghetori exact în clipa în care Iliaş Vodă, intrând în biserică, ceru ungerea cu mir şi a fratelui său vitreg, Ştefan, fiul Stancăi, pe care îl asocie la domnie. Dispariţia răbojului a nedumerit pe toată lumea, pentru că ţara părea să se îndrepte spre tihnă, bunăstare şi pace, precum în vremurile bune ale părintelui celor doi domni, Alexandru. Urmau nenorociri nebănuite?

Din nefericire, în noaptea de 31 august, răbojul timpului odihnea, din nou, şiroit de sânge, dar şi cu picătura sângelui viu pulsând în crestăturile anilor din urmă, dar şi în canelura anului în curs, în faţa altarului bisericii Mirăuţi. În zori, când l-au descoperit călugării, panica s-a întins prin târg ca o pâclă, iar spre miezul zilei, când a fost scos din râul Suceava trupul neînsufleţit al Stancăi, mama lui Ştefan Vodă, unele voci au început să-l acuze, cu fereală, pe Iliaş Vodă, singurul interesat ca urzitoarea Stanca să plece în neant, ca să nu mai aprindă jarul invidiei şi al discordiei în sufletul fiului ei, abia asociat la domnie.

– Răbojul însângerat vesteşte mari vărsări de sânge, spuse Ştefan, când auzi despre moartea mamei sale. Dacă rămân în Moldova, va curge sângele meu… Trebuie să-mi iau lumea în cap şi să mă întorc abia atunci când voi fi vrednic să slobod sângele altora…

Odată cu lăsarea înserării, tânărul voievod încălecă şi dispăru pe şleaul moşiei Bosancilor, apoi, ocolind Baia, călări spre Milcov. Spera să capete protecţia lui Alexandru Aldea, domnitorul Valahiei, pentru că uciderea fratelui de către frate se făcea, cu îndârjire, şi între urmaşii lui Mircea cel Bătrân.

Au urmat ani sângeroşi, dar răbojul nu a mai părăsit altarul Mirăuţilor decât de două ori, în zile însemnate pentru rosturile lui neînţelese, prima dată în noaptea de 14 decembrie 1431, iar a doua oară, în dimineaţa zilei de 2 iulie 1438, când, la Geoagiu, în Ardeal, şi, apoi, la Borzeşti, în Moldova, s-a născut câte un pruncuţ, în jurul căruia s-au adunat ursitoarele, sub privegherea păstorului rămas fără turmă, Io Sova.

Şi au glăsuit ursitoarele aceiaşi cale, lângă leagănele celor două mlădiţe omeneşti:

– Să fie iute amarnic, încât să se bată cu treizeci de oameni deodată, fără să se teamă c-a fi bătut: să fie om mare şi vestit în toată lumea, şi multe fapte bune să facă, şi pe mulţi duşmani să-i prăpădească!…

Apoi i-a încredinţat fiecărui fecioraş câte un arhanghel cu sabie de foc, drept călăuză, drept păzitor şi drept însoţitor în lupte.

Bătrânul Io Sova, care ştia că nenumitele ursitoare, care decid destinul oamenilor, sunt trecutul, prezentul şi viitorul, şopti un cântec trist, care doar strigă, pe care îl învăţaseră şi noii păstori ai turmelor omeneşti:

– Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi

        facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii

                                          vesteşte ştiinţă.

Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror

                               glasuri să nu se audă.

În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la

                  marginile lumii cuvintele lor.

În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca

                 un mire ce iese din cămara sa.

Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă

                                                  drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui,

    şi oprirea lui până la marginea cerului;

                     şi nu este cine să se ascundă

                                        de căldura lui…

Când sfârşi, rămase îngândurat, revărsând pulsul cercului albastru dintre sprâncene asupra fiecărui prunc în parte, apoi rosti ca pentru sine, ca frântură din ursirea de care a avut parte şi el, în vremile în care i s-a petrecut naşterea:

– Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul, focul, vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare… De aceea Dumnezeu şi-a făcut sălaşul în Soare.

Apoi se întoarse în sine şi dispăru, fără să se mai ivească în calea unui pământean până în revărsatul zorilor zilei de vineri, 16 octombrie 1451.

Între timp, urmaşii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai lui Alexandru cel Bun se omorau între ei; nu doar verişor cu verişor, ci şi frate cu frate, învrăjbiţi între ei de deşertăciunile vremelniciei. Stâlpii neamului s-au învelit în piatră, pentru a veghea asupra celor trei ceruri lunare, lăsând urmaşilor cerul pământesc, zăgăzuit, nu doar spre luare aminte, de orizontul de neatins al celor trei ceruri de deasupra, spre care nimeni nu mai putea răzbi. Pământenii nu mai urcau pe munte decât cu treburi păstoreşti şi pentru târguri de fete. Din nuntirea cosmică, aidoma unor cioburi dintr-un vas în care încăpuse totul, au mai rămas doar câteva târguri de fete, retezând definitiv şi adânc rădăcinile.

În valea luminoasă, căreia celţii i-au zis, cândva, pe limba lor, Moldova, românii ucideau români, pentru că nu doar feciorii din flori ai lui Alexandru cel Bun se urau de moarte, ci şi boierii cei mari şi mici, şi răzeşii, toţi împărţindu-se în tabere nu atât din simpatie pentru vreun hoţ de scaun domnesc, cât pentru oportunitatea de a-şi nimici megieşii, cu care se aflau în pâră pe la trecătoarele domnii. Ţara era atât de săracă, încât şi nobilii, şi mercenarii poloni sau unguri refuzau să-şi primejduiască vieţile într-un ţinut din care nu puteau lua nimic. Până şi Nicolae Iorga avea să recunoască, peste veacuri, că „sărăcia noastră nu ispitea pe puternicii şi bogaţii poloni, pe oamenii de rând, care-şi vindeau pe bani priceperea războinică şi vitejia”.

Fraţii, până de curând asociaţi la domnie, Iliaş şi Ştefan, s-au bătut între ei, cu mari vărsări de sânge pentru moldoveni, în şapte rânduri, în doar trei ani de zile, până ce, prin mijlocirea craiului polonilor, se împăcară între ei, împărţind ţara Moldovei în două, după ce, în 8 martie 1437, într-o joi, Iliaş, care redase Pocuţia polonilor, fără să i se fi plătit Moldovei împrumutul de 1.000 de ruble, pentru care Alexandru cel Bun o primise drept gaj, a fost înfrânt şi pentru a şaptea oară.

După alţi şapte ani de aparentă pace, dar şi de ură mocnită între cei doi fraţi, înainte de Rusaliile anului 1444, Ştefan l-a prins pe Iliaş, la Vaslui, şi, după moda grecească, i-a ars ochii cu fier înroşit. Fiul lui Iliaş, Roman, care se născuse în 1427, „neputând răbda atâta nedumnezeire a unchiului său, s-au vorovit cu o seamă din curtea domnească şi au prins pe unchiul său, pe Ştefan Vodă, şi i-au tăiat capul. Fiul lui Ştefan, Petru, fugi în Ardeal, ca să nu fie şi el ucis”. Roman avea, atunci, în 1448, doar 21 de ani. În august, după ce domnise în Valahia timp de o lună, venise la el, în Suceava, fiul lui Vlad Dracul, Vlad, căruia avea să i se spună peste vremuri, Ţepeş sau Dracula. Numai că, în anul următor, fiul lui Ştefan, Petru, aflat în Ardeal, dărui ceta-tea Chilia ungurilor şi, pentru ca darul să devină efectiv, prin voinţa unui voievod înscăunat şi nu doar a unei pretendent, ungurii l-au ajutat să cuprindă ţara. Roman Vodă, care se înrudea, prin mamă, cu Craiul Poloniei, i-a cerut acestuia să mijlocească împăcarea cu Petru, ca să gospodărească Moldova împreună. Polonii lui Roman Vodă al II-lea au adunat ceva oşti înzăuate de prin Przemisł, Lvov şi din Podolia, ca să lupte cu ungurii lui Petru Vodă, dar, între timp, Petru izbuti să-l otrăvească pe vărul său, dar fără să se poată bucura de roadele fratricidului, pentru că muri şi el, nu mult după aceea.

Scaunul domniei a fost imediat ocupat de Alexandru, fiul târziu al lui Iliaş Vodă şi al soaţei sale Marinka, născut în 1438, dar cum noul voie-vod nu avea decât zece anişori, până la împlinirea vârstei de cincisprezece ani, trebuia să fie repre-zentat şi povăţuit de către un epitrop, ales de mama lui, mătuşa craiului polon August Cazimir, şi acceptat de boierii cei mari ai ţării. Fu numit marele logofăt Costea Vrană, care, şi datorită unei pricini personale de răzbunare, avea să se dovedească un bun apărător al copilului cu coroană domnească.

Între timp, Vlad, fiul lui Dracul, plecă din Suceava, ca să-şi vadă mătuşa, Doamna Oltea, la Borzeşti. Unchiul lui, Bogdan, era plecat, de ceva vreme, cu treburi prin Ardeal, dar fu bine primit de către sora tatălui său, Oltea, Doamna lui Bogdan, şi îşi cunoscu acolo verişorii.

În poarta conacului din Borzeşti, Vlad, al cărui nume înseamnă, în limbile slave, stăpânitor, proprietar de pământuri, deci un sinonim pentru latinul majores terrae, la care făceau referire atât de des ierarhii catolici ai vremii, fu oprit, într-o seară, de un bătrân împovărat de veşnicie, care-i vorbi ca într-o vrajă:

– Mergi în munţi, să vezi şi să iei parte la vânătoarea regală! În tăcere mergi, căci Şarpele e după calea înfrântă. Mergi, stăpâne, cu isteţime mergi, dar ia-l cu tine şi pe verişorul tău, Ştefan, ca să ucidă ursul cu mâinile goale!…

– Cum adică: Ştefan e doar un ţânc! Abia a împlinit zece anişori…

– Du-l, să ucidă ursul şi să vadă! Rarăul veghează. Cerul îngăduie unire, ocrotind fapta ta adunată… Aşează bine fapta ta nouă, prevăzător hotărăşte prielnic, împreună cu dreptate apărând! Cu dreptate mergeţi, să fiţi împreună strigăt de şoim puternic, folositor curat!…

Cu uimire ascultă tânărul Vlad vorbele acelea stranii, pe care doar sufletul părea că le înţelege, apoi îşi auzi buzele şoptind, parcă fără voia minţii lui, ca o revărsare de simţiri străvechi în izvorul proaspăt al altor vremuri:

– Murmurarea ta să slujească!…

– Curăţă drumul, de pe înălţimi loveşte şi netezeşte gloria drumului tău! Biruitor în drumul tău, de bună voie să stai în luptă, triumfător să slujeşti calea…

– Era vorba de o vânătoare… Care luptă?

– Alege să lupţi! Alege lupta cu puterea curajului! Strălucitor să biruieşti. Vei sta în luptă, căci lupta va fi drumul strigătului tău! Şi-atunci, cu iubire vei fi împodobit, slăvit! Fii statornic sau distrugerea curând în valuri pe tine doar te va nenoroci! Neînfrânat strigă neînfrânarea ta! Fii viteaz în luptă, Vlade, înfruntă năvălirea întunericului! Lovitura ta să ardă spre a birui! Frica făptuieşte groaza blestemului, strălucire aduce alianţa…

Groaza blestemului… Vlad văzu aievea ceea ce nu văzuse: trupul decapitat la Bălteni al tatălui său, iar la Târgovişte, trupul schingiuit şi batjocorit al lui Mircea, dragul lui frate mai mare. Viteazul Mircea, învingătorul turcilor la ei acasă, în Balcani…

– În timpul acesta, fiul domnului Ţării Româneşti s-a dus la seniorul de Wavrin şi, după ce l-a salutat, i-a spus, printr-un tălmaci, că avea de gând să pornească o ispravă împotriva turcilor şi că, dacă i-ar făgădui să nu-l dea pe faţă, el îi va dezvălui taina sa. Lucru pe care i l-a făgăduit, cu jurământ seniorul de Wavrin, de bunăvoie. Şi, atunci, tălmaciul, învăţat de fiul domnului Ţării Româneşti, zise aşa: „Tatăl meu a trimis să mă cheme şi mi-a spus că, dacă nu îl voi răzbuna împotriva subaşiului acestei cetăţi a Giurgiului, mă reneagă şi nu mă mai socoate ca fiul său. Căci el este acela care l-a trădat şi care, cu salvconductul sultanului, l-a făcut să meargă la acel sultan şi, apoi, l-a dus pri­zonier în castelul din Gallipoli, unde l-a ţinut, multă vreme, cu amân-două picioa­rele ferecate în lanţuri. Dar s-au întors lucrurile, astfel că el şi turcii lui s-au predat tatălui meu, cu condiţia cruţării vieţii şi a lucrurilor lor şi să fie trecuţi nevătămaţi în ţara Bulgariei. Şi eu mă voi duce, cu două mii de români, la două leghe de aici, să trec râul pe acolo, şi le voi întinde curse pe drum şi, astfel, când vor crede că se îndreaptă spre Nicopole, eu voi fi înaintea lor şi îi voi ucide pe toţi”.

– La acestea, seniorul de Wavrin nu a răspuns nici un cuvânt, nici că e rău, nici că e bine. Şi a plecat Mircea, acel fiu al domnului Ţării Româneşti, ca să se ducă să-şi îndeplinească isprava. Şi, până în două sau trei ore, după aceea, cardinalul trimise seniorului de Wavrin salvconductul pentru turci, pe care îşi pusese el pecetea, ca să-şi atârne şi acesta pecetea sa. Şi a răspuns că nu era în căderea sa să pună pecetea împreună cu cardi­nalul, pentru că acela era în fruntea întregii armate; dar făgăduia că atât el, cât şi oamenii săi vor păzi acel salvconduct, pe care l-a întocmit cardinalul. De care răspuns a rămas foarte mulţumit cardinalul. Şi li s-a dat turcilor acel salvconduct, împreună cu vasele pentru a trece Dunărea.

– Aşadar, când turcii s-au văzut eliberaţi astfel, şi-au scos, mai întâi, şeile de pe cai şi le-au pus într-o luntre mică, ce fusese capturată în faţa acelei cetăţi. Apoi au legat toţi caii, unul, de coada altuia, şi au legat calul dintâi de acea luntre, care mergea cu vâsle. Şi, în felul acesta, au trecut râul. Şi se vedea bine, dacă te uitai la cai, că ei erau obişnuiţi să meargă adesea astfel. Şi în alte monoxile înguste s-au suit turcii cu toate lucrurile lor. Dar, când au trecut prin faţa galerelor, i-au privit pe creştini cu ochi răi şi foarte duşmănoşi. Şi îşi ţi­neau arcurile întinse, cu săgeata în mână, scuturile la gât, arătând, prin înfăţi­şarea lor, că dacă s-ar lega cumva de ei, erau gata de luptă. Şi, în chipul acesta, au trecut acel râu al Dunării şi au intrat în ţara Bulgariei.

– Aşadar,  turcii, după ce au trecut apa, au încălecat pe caii lor, pentru a-şi urma drumul. Dar ei nu au ajuns departe, că i-a prins în cursă, pe neaşteptate, Mircea, acel fiu al domnului Ţării Româneşti, şi i-a ucis pe toţi. Şi subaşiul însuşi, care îl trădase pe tatăl lui, aşa cum s-a arătat mai sus, a fost adus viu înaintea lui; acestuia, după ce i-a amintit trădarea sa, i-a tăiat capul, cu mâna sa. Şi, îndată ce românii despuiară pe acei turci, i-au înşiruit goi pe malul apei, şi era o privelişte cruntă pentru cei din galere, când au trecut prin faţa lor.

Vocea înfiorată de fapte nemaiauzite a cavalerului burgund Walerand de Wavrin, care îşi însoţea unchiul într-o expediţie europeană pe Dunăre, în 1445, încă vibra, din munte în munte, din copac în copac, din izvor în izvor, de-a lungul şi de-a latul zidurilor sfinţeniei carpatice, iar Vlad simţi jungherul neputinţei sfârtecându-i sufletul. Scrâşni cântecul trist, care doar strigă, doar îşi ţipă amarul, al neamului nostru nenorocos, apoi încălecă pe unul dintre caii deja pregătiţi de drum de către verişorul lui, copilandrul Ştefan, şi plecară împreună pe cale, vegheaţi îndeaproape de înălţimile sacre al munţilor. Când au trecut apa Trotuşului, Vlad, văzând că şi copilul de zece ani a ajuns pe malul celălalt fără vreo pricină, murmură ca pentru sine:

– Cică ai să ucizi ursul cu mâinile goale, în vânătoarea asta; cică aşa ţi-a fost ursit…

– Dacă mi-i ursit, o să-l sugrum şi gata!, râse hohotit Ştefan, fără să-şi desluşească pricina sincerului său amuzament.

Apoi urcară, pe cărarea sălbăticiunilor, pe o culme domoală, aplecată ca o treaptă suitoare spre celelalte trepte ale urcuşului sacru şi ritualic pe munte.