Răbojul însângerat (I) | Dragusanul.ro

Răbojul însângerat (I)

 

 

În 21 decembrie 1433, spre cumpăna nopţii, pe Stânca Şoimului din munţii Rarăului s-a ivit o făptură ciudată, drapată în alb şi ridicând spre cer un toiag. Ningea cu fulgi mari, ningea din înstelata Roată a Cerului Ur Anu, aşa cum se întâmplă în lungul şi în largul lumii, unde numai gerurile cele mari se desfac din Cerul Îndepărtat Cernunos pentru a asupri luminile create. Ningea în Rarău, deşi în depărtările răsăritene mugurii se înfiripau pe crengi, iar ţipătul voioşiei lor prindea aripi de pasăre şi dispărea în zbor deasupra negurilor.

 

Bătrânul în alb scrută Cerul şi strigă, ridicând toiagul spre tăişul rece al stelelor:

 

– Io Sova, cu recruţii potrivnici curăţăm pe înălţimi! Calea va merge din nou la Rarău, căci Şarpele e după calea înfrântă”

 

Pe toiag, tăişul unei stele crestă o canelură adâncă, iar din degetul ştiutorului de cer Sova se prelinse o picătură de sânge, care o umplu deîndată.

 

– Aceasta-i lancea Rarăului, pacea e la Rarău! La Rarău, vegherea atentă urmează vegherii unite! Oi, Oi, Oi, îndură-te şi alege să ai parte de viaţă cu mântuirea Căii!

 

În vale, la buza uriaşei prăpastii, desprinsă din Stânca Şoimului, templul străvechi Ararau încă îşi spăla prismele uriaşe din piatră în undele pârâiaşului care îşi făcuse loc prin întinsa ruptură, învelind, încetul cu încetul, vestigiile străvechi ale sacralităţii în argintul inefabil al unui lac liniştit. Cândva s-a prăbuşit muntele, iar templul stâlpilor neamului s-a rupt pentru totdeauna de cer, încenuşând calma prelingere a veacurilor cu nenorocite prorociri. Cândva, ştiau marii păstori ai neamului, se vor abate nefericirile peste generaţii, sacrificându-le deşertăciune. În fiecare noapte vestitoare de naştere a luminii întărite, Io, ca ştiutor al Cerurilor şi al Pământului, ridica toiagul răbojului spre constelaţia zodiacală, ca să se săvârşească însemnul vestitor de ce va fi să fie, iar în Univers răsuna cântecul trist al Marelui Preot, care pricepuse, după anume semne scrise pe cer, că neamul va aduse blestemul asupra sa şi se va afla în primejdie. Cântecul trist nu cântă, doar strigă. Cântecul generaţiilor năpăstuite e un strigăt atât de puternic, încât ar putea clătina şi dărâma temeliile Căii şi, odată cu ele, ordinea ştiutelor şi neştiutelor din largul largului. Dar niciodată, în nici un început de primăvară, pe răboj nu s-au văzut semne neliniştitoare, deşi crestăturile difereau de la un ce va fi să fie la următorii ce va fi să fie. De data asta, răbojul a fost cioplit însângerat, par sângele lui Ion Sova, păstorul care şi-a pierdut turma, încă fremăta în caneluri, fără să îngheţe, fără să se usuce. Părea şi era încă viu, de parcă s-ar fi mutat într-o venă a vremuirii, continuându-şi pulsul şi aşteptându-şi, cuminte şi răbdător, trupul care l-a zămislit.

 

Ningea pe Rarău, ningea cu strigăt de şoim, alungând şarpele furiei. Până în valea cea largă a râului Moldova, zăpezile vegheau ca o primejdie, deşi primele înmuguriri ale crengilor din vale aruncau săgeţile subţiri ale isteţimii naturii, pururi neînfrântă, în ciuda puzderiei de răni, pe care le-au deschis nechibzuinţele din înalt, dimprejur şi dedesubt, în ritualul tot mai tainic al delimitării şi individualizării cerurilor suprapuse.

 

Pe neaşteptate, trupul ca o uscătură de copac al lui Io Sova se contorsionă, se chirci şi începu să absoarbă o cumplită suferinţă ce urma să vină. Şi sângele din însemnul răbojului se zvârcoli ca o omidă, de parcă s-ar fi ferit din calea chinurilor, de parcă ar fi fost pregătit să-şi afle un alt puls în arterele luminoase, dar neîndurătoare ale Cerului. Dură mult până ce trupul Marelui Păstor se goli de durerea vremuirii de atunci, iar ninsoarea se topea sub zvârcolirile trupului care se apăra doar pe sine. Întotdeauna şi oriunde, trupul se apără doar pe sine. Poverile nu le duce trupul pe umeri, ci sufletul pe suflet.

 

Când se lumină de ziuă, bătrânul om păşi, printre nămeţi, spre valea Moldovei. Om! Om e numele creatorului, sfărâmat în pulberi mărunte de religii şi împrăştiat povară în sufletul slab al luminilor create. S-a întâmplat, atunci, când s-au născocit religiilor, spulberarea luminii necreate în opaiţele pururi oropsite ale vremelniciei. Vai, omule, câte nenorociri ai abătut asupra ta şi asupra urmaşilor urmaşilor tăi, atunci când ai născocit religiile!

 

Ar fi pluti, dar alesese răzbirea albă prin nămeţi, ca să se purifice de durere până la capăt, abandonând suferinţei numai sângele, întotdeauna mântuire şi iertare divină. Sângele lui Io Sova nu va cădea asupra lumii, ci o va despovăra. Alerga chinuit spre dezminţirea de sânge, iar muntenii de pe cale deschideau uşile bordeielor, ca să-şi primenească locuinţele cu lumină. Din veacul veacurilor rămăsese obiceiul deschiderii uşilor în calea drumeţilor necunoscuţi, cărora le ofereau loc de popas, hrană şi băutură. Pâine şi vin, Soare şi Lună. Pâine şi vin, trup şi năzuire, adică suflet.

 

La Suceava, pe platoul de lângă cetatea din deal, se strânseseră mii şi mii de oameni, de parcă i-ar fi vestit şi adus o voce sonoră, ce s-a fost desprins din ceruri, vâslind cu aripi de aramă dintr-o nemărginire spre alta. Vodă cel bătrân murise, iar feciorii lui mai măricei, Iliaş şi Ştefan, hotărâseră să ducă împreună povara domniei, deşi doar întâiul născut, Iliaş, fusese uns cu mir sfinţit în biserica de lemn a Mirăuţilor, singura îndreptăţită întru miruire, degetele stăpânului ceresc atingând şi pecetluind cu ulei aromat fruntea trimisului său pe pământ, pentru a statornici orânduiala neamurilor. Se strânseseră acolo, în faţa zidurilor genoveze, boieri mari şi mici, călugări şi preoţi, răzeşime, negustori şi alte stări ale învrednicirii prin vreme. Erau oameni de sânge neaşteptat, moldoveni, armeni, saşi, poloni, maghiari, tătari, lituanieni, ruşi, greci, bulgari, sârbi, toţi în frunte cu episcopii şi preoţii lor, toţi acceptaţi fără rezerve, cu condiţia să nu uite de nevoile birurilor şi de recunoaşterea puterii statului. Un stat molatic dintr-o ţară mişcătoare şi neaşezată, pe care ar fi împărţit-o între ei, la 1412, ungurii cu polonii, dacă nu ar fi îmbrăţişat chibzuiala că mai bine este a te apăra de tătari şi de turci de după peretele altuia, decât de după al tău. Deci a rămas biata Moldovă întăritură mai mult sau mai puţin firavă la hotarul creştinătăţii, iar ungurii şi polonii, după cum scrie în vechile lor cronici, au renunţat pentru totdeauna să scoată domnii din scaunul Moldovei şi să pună judeţele lor, şi să o împartă, să o facă ţinuturi.

 

Io Sova păşi, ostenit ca un bătrân cu prea multe vremuri pe suflet, şi îi strigă lui Iliaş Vodă, care venise de la Mirăuţi, însoţit de tot soborul mitropolitan al ţării:

 

– Mergi, stăpâne, la Rarău, acolo să cugeţi să biruieşti! Mergi, stăpâne, cu isteţime să mergi! Rarăul mai ales a hotărât lupta şi o să-ţi dea grabnic ajutor de pe înălţimi! În tăcere mergi la Rarău şi vei fi biruitor, stăpâne!

 

Bătrânul nu mişca buzele, iar pe obrazul lui, înjumătăţit în alb şi negru, nu se mişca nici un muşchi. Părea o statuie din marmură albă şi neagră, înfăşurată într-un strai alb, care învăluia şi ademenea vânturile firave ale primăverii; dar glasul se auzea, limpede şi metalic, pe tot cuprinsul Sucevei, ba şi pe cel al întregii ţări a Moldovei, după cum s-a aflat mai târziu. De parcă s-ar fi desprins din cer şi s-ar fi pus rouă pe fiecare suflet omenesc se auzea glasul, iar mulţimea privea sperioasă spre omul din marmură, care săvârşea o astfel de vrajă ciudată.

 

Se făcuse tăcere, se văruiseră cerul şi pământul în tăcere, iar poporul zămislea lăuntric o cumplită stare de mistic şi de metafizic, de parcă firul de pulbere din fiecare suflet, tânjind după întregul care a fost cândva, ar fi prins să plutească întru reîntregirea creatorului.

 

– Nu da crezare, Măria Ta! Acesta nu-i decât un solomonar, un şarlatan mânuitor de farmece diavoleşti.

 

Cumplit s-au învălmăşit atunci glasurile drept-credincioşilor, episcopi, călugări şi preoţi, într-o bulboană sonoră tulbure, din care răzbăteau  apocaliptic frânturi de cuvine înspăimântătoare, „solomonar”, „şarlatan”, farmece”, „diavoli”, „blasfemie”, „moarte”, până ce efortul coral colectiv sfârşi într-o sentinţă, reluată fremătător de toată adunătura de pe platoul cetăţii de pe dealul Sucevei:

 

– La moarte cu solomonarul!… Să piară diavolul!
Iliaş Vodă ridică mâna şi se făcu linişte. Scrută chipul bătrânului şi întrebă de parcă nici nu l-ar fi interesat răspunsul:

 

– Cine eşti, domnia ta?

 

– Bătrânul Păstor de pe Rarău, care şi-a pierdut turma, răspunse, fără să fie întrebată, căpetenia gărzilor domneşti, Bogdan.

 

– Un cioban… Şi de ce atâta vorbă?

 

– Nu un cioban, ci Păstorul. Marele Păstor!

 

– Am zis noi: solomonarul de pe Rarău! Diavolul! Trebuie stârpit, Măria Ta!, se învălmă-şiră iarăşi glasurile drept-credincioşilor.

 

De pe toiagul răbojului, sângele viu s-a desprins şi a plutit înspre cer. Bătrânul nu ridică ochii, doar cercul albastru dintre sprâncene pulsă mai zvâcnit, ca înainte de slobozire.

 

– Facă-se voia noastră!, se auzi, iarăşi, ca o desprindere din cer, glasul metalic veghetor.

 

Şi-atunci drept-credincioşii au început să se certe între ei asupra morţii. Catolicii ţineau morţiş să fie urcat pe rug, ortodocşii – pe cruce, apoi, luându-şi totuşi seama, hotărâră, dată fiind sfinţenia crucii, să fie tras în ţeapă: din buric, până în omoplaţi. Să cunoască păgânul, încă de viu, durerile şi chinurile iadului!

 

Câţiva călugări, pricepuţi în meşteşugul ispăşirii, alergară după un mesteacăn tânăr, pe care îl tăiară, îl decojiră şi îl transformară într-o ţeapă. Bătrânul se îndreptă singur şi hotărât spre locul supliciului, dar asta nu prea fu pe placul mulţimii, brusc îmbătată de sânge; ar fi fost mult mai bine, dacă l-ar fi înşfăcat câţiva sfinţi părinţi călugări şi l-ar fi dus pe sus, să-l pună în ţeapă. Dar nu-i nimic, mulţimile se vor îmbăta cu strigătele de durere ale necuratului, atunci când vârful ascuţit al ţepei îi va sfâşia măruntaiele. Toţi savurau clipa, imaginându-şi ororile morţii diavolului, şi se bucurau zgomotos.

 

Pus în ţeapă şi ridicat, până ce trunchiul mesteacănului tânăr i-a răzbit printre omoplaţi, omul nu a scos nici un sunet, doar cercul albastru al ochiului intuitiv pulsa între sprâncene mai liniştit, ca într-o binemeritată după împlinirea unei misiuni. Bătrânul de pe Rarău, statuie din marmură albă şi neagră, părea să nu simtă nimic şi să nu moară; doar pe toiagul răbojului se întorsese sângele viu şi prinse a şiroi prin iar, până la picioarele celui supus martiriului, de parcă şi-ar fi căutat întoarcerea în trup.

 

– E moroi!… Bate-ţi-i un ţăruş în inimă şi încolăciţi-i grumazul într-o funie de usturoi!, porunci un glas de drept-credincios catolic, dar nici după aceea nu se întâmplă nimic.

 

Vodă Iliaş, speriat şi parcă nedumerit de întâmplare, porni grăbit pe şleaul care ducea spre Curtea Domnească din târg. Îl urmară căpeteniile, iar Io Sova rămăsese pe mâinile neîndurătoare ale dreptei credinţei. L-au pus pe rug, dar trupul şi veşmântul lui nu au ars, şi iarăşi nu s-a auzit nici un sunet de suferinţă, câtă vreme flăcările au muşcat cu lăcomie doar din lemnele rugului de purificare. Apoi, în văzul tuturor, bătrânul om a dispărut, de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Nu s-a ridicat la cel, nu l-a înghiţit pământul, ci a dispărut, pir şi simplu.

 

– Şarlatanii diavoleşti!, au ţipat, atunci, drept-credincioşii, iar mulţimile au preluat cu o ciudată înfiorare strigătul nedumeririi.

 

În zile următoare, pâlcuri dintre oştenii domniei au răscolit înălţimile Rarăului, dar nu au găsit nimic. Povestesc bătrânii veacurilor care au urmat că adesea au văzut cum se deschide Stânca Şoimului, ba şi Stânca Buhii – căteodată, de mai jos de cea a Şoimului, lăsând să treacă un bătrân, care, de pe câte o înălţime, cercetează cerul înstelat. De fiecare dată, ca şi în vremurile vechi ale căutării, se aude un cântec trist, cântecul prin care neamul nostru doar strigă. Dar cine să pună preţ pe vorbele bătrânilor, mai ales că ei au fost doar ciobani, nu păstori. Şi-apoi cine poate şti unde se termină adevărul şi începe legenda?