200 de reţete cercate de bucate,
prăjituri şi alte trebi gospodăreşti,
„tipărite cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc”.
A doua ediţie. Iaşi, la cantora Foii săteşti, 1842.
Transcrise în litere latine de Ion Drăguşanul.
Mihail Kogălniceanu, 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, Iaşi, 1842, „tipărite cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc”
No. 141. Posmagi de Braşov
Iei o ocă de făină, pui 50 dramuri lapte (un dram – 3,18-3,23 grame) şi 50 dramuri drojdie, însă laptele călduţ; şi fă plămădeala, o lasă să crească. Apoi iei 100 dramuri lapte cald, puţină sare, şase ouă şi 100 dramuri zahăr pisat (însă din zahăr să se oprească pentru presărat deasupra), o litră unt (250-300 grame), din care să se ungă şi calupurile (tăvi – n. n.), şi, frământându-le până ce se iau de pe mâini, le laşi să crească; apoi pui aluatul pe scândură şi-l tai bucăţele mici; le frământă să le faci lungăreţe şi le pui în calup, şi apoi le pui la un loc cald, ca să dospească două ceasuri, şi apoi le dai în cuptor ca la pâinea de Spania.
No. 142. Bezele
Pui 8 albuşuri pe un talger şi pui talgerul pe gheaţă, de şede două ceasuri, apoi le faci omăt, iei o litră de zahăr pisat subţire (250-300 grame) şi, punând tot câte o linguriţă în omătul cel făcut din ou, îl amesteci până se întăreşte zahărul; pe urmă pui pe tavă hârtie, iei tot câte o lingură din zahărul cu albuş, îl pui pe hârtie şi-l dai în cuptor, însă cuptorul să fie slab, şi să şadă ca o jumătate de ceas.
No. 143. Scoarţă
Să iei 40 dramuri zahăr cernut, îl pui în aluatul de la două albuşuri, îl amesteci până se va îngroşa; pe urmă pui coajă de lămâie, un gălbenuş de ou şi făină cât vor trage două ouă, le mesteci tare bine, ungi tava cu ceară, le întinzi subţire, le presari cu migdale pisate amestecate cu zahăr şi, cocându-le, le tai.
No. 144. Alt fel de scoarţă
Iei omătul de la trei albuşuri de ouă, pui zahăr cât trag trei ouă, le mesteci un ceas, apoi pui făină cât trag două ouă, coajă de lămâie, un gălbenuş de ou, le mesteci bine, ungi tavaua cu ceară, le întinde ca de jumătate de deget de gros, le presuri cu zahăr şi le coci; apoi le presuri cu zahăr pisat şi cu migdale sau le faci glas (glazură – n. n.).
No. 145. Scoarţă de migdale
Iei o litră zahăr şi o litră migdale şi le pisezi la un loc, şi, pisându-le, tot pui câte un albuş de ou, până la 7, apoi ungi tava cu ceară albă şi întinzi aluatul pe tavă, îl dai în cuptor şi şade ca un sfert; apoi, scoţându-l, îl iei şi îl pui pe calup rotund.
No. 146. Scoarţă de migdale hăcuite
Iei 150 dramuri zahăr, pui 7 sau 8 albuşuri, le baţi tare bine, hăcuieşti o litră migdale şi le pui înăuntru, şi zeamă de la jumătate lămâie, şi, mestecându-le, le întinzi pe tava unsă cu ceară, le dai în cuptor, şi apoi le pui pe calup.
No. 147. Pâine spaniolească
Tai felii de pâine subţiri, iei dulceţi de zarzăr, le întinzi pe o felie, pui alta pe deasupra, pui zahăr în vin şi moi feliile; apoi le tăvăleşti în gălbenuş de ou bătut şi în posmag, le prăjeşti în grăsime şi, presărându-le cu zahăr, le dai la masă.
No. 148. Prăjituri de migdale
Iei 4o dramuri zahăr pisat, 40 dramuri migdale pisate subţire, 40 dramuri unt, 40 dramuri făină, coajă de la o lămâie, 4 gălbenuşuri de ou; acestea toate le faci la un loc aluat; apoi faci dintr-însul ce fel de prăjitură vrei şi le dai în cuptor slab.
No. 149. Prăjituri de zahăr
O litră de zahăr, 50 dramuri făină picluită şi 35 dramuri migdale, pui zahărul în jumătate, migdalele iar în jumătate şi făină iar în jumătate, şi le pui la un loc; pe urmă strici 8 gălbenuşuri de ou şi le freci cu lingura şi, când va fi focul gata, ridici şi albuşul şi-l pui la un loc cu celelalte; atunci pui pe tablă zaharul şi migdalele câte au rămas, le hăcuieşti mărunt, le presuri pe deasupra şi le dai la cuptor să se rumenească.
No. 150. Milhărod
La două ocă de făină cântărită pui 10 ouă cu totul şi o litră de unt proaspăt topit, un polonic drojdie de bere şi puţin lapte, le faci plămădeală şi pe urmă dospeşte; plămădeala se frământă cu toate la un loc, punând lapte când cuprinde făina, lăsându-se aluatul mai moale decât cozonacii, şi iarăşi să dospească frumos; apoi le faci pâinişoare şi le mai laşi de mai dospesc, apoi ungându-le cu ou bătut deasupra, le pui pe tavă, le aşezi în cuptor, fiind focul ca de cozonaci.
Mihai Eminescu, în 1873
„Una din cele mai caracteristice slăbiciuni ale lui Eminescu era nesaţiul în discuţiuni.
El discuta liniştit şi cu multă cumpănire, nu-şi pierdea niciodată sărita şi nu ţinea să convingă ori să înduplece; după ce se înfigea însă în vreo discuţiune, nu mai puteai să scapi de el. câtă vreme n-a ajuns să se dumirească, dacă e ori nu adevărat ceea ce spui.
Era în primăvara anului 1870. Ne întorceam de la una din lecţiunile totdeauna foarte sugestive ale profesorului de anatomie Dr. Hirsl, care vorbise despre oasele ce alcătuiesc craniul omenesc.
– Vezi d-ta, – i-am zis eu fără ca să-mi prea fi dat seamă despre ceea ce spun, – dacă sunt adevărate cele ce ne-a spus Neamţul acela, în lumea organică toate sunt nu pentru că, ci pentru ca, până în cele mai mici amănunte potrivite cu scopul, în vederea căruia intră în fiinţă.
El s-a oprit în loc şi s-a uitat cu un fel de uimire la mine.
– De unde o scoţi aceasta?, întrebă el. Unde ai citit-o? Cine ţi-a spus-o?
– Nu-mi aduc aminte să mi-o fi spus cineva, – i-am răspuns; aşa-mi vine mie să dau cu socoteală. Dumneata vezi prea bine că e gaură în craniu pretutindeni unde trebuie să fie gaură, şi mi se pare învederat că nu artera pătrunde pe unde e gaură, ci gaura a rămas pe unde în mod firesc are să pătrundă artera la creier.
– Da!, a întâmpinat el şi a plecat înainte.
Îmi făceam atunci rândul în oştirea împărătească şi stăteam în cazarma Francisc Iosif, depărtare de câţiva kilometri de la spitalul central, unde Profesorul Dr. Hirsl îşi făcuse lecţiunea. Partea cea mare din acest drum lung am făcut-o fără ca să mai schimbăm vreo vorbă, eu grăbind pentru ca nu cumva să-mi pierd porţiunea de mâncare la cazarmă, iară el împiedicându-se când de unul, când de altul dintre trecători, ca omul care, pierdut în gânduri, nu vede şi nu aude nimic din cele ce se petrec împrejurul lui.
– Stai! – strigă el în cele din urmă, – că nu ne-au luat la goană Tătarii. Nu e cum zici tu: artera a existat şi mai înainte de a se fi închegat oasele, şi gaura a rămas unde se află tocmai pentru că, trecând pe acolo artera, n-a putut osul să se închege şi la locul acela.
Lucrul mi se părea destul de lămurit pentru-ca să nu-mi mai dea mâna să intru asupra lui în discuţiune cu un om ca Eminescu, a căruia superioritate îmi era din toate punctele de vedere neîndoioasă. Nici nu prea ţineam apoi să mă dumiresc care dintre noi amândoi are dreptate. El însă, pornit odată, ţinea să discute şi se simţea oarecum jignit că nu-i dau răspuns.
– Ei, – stărui deci dânsul peste cât-va timp, – e ori nu cum zic eu?
– Mi se pare că da, – i-am răspuns, dus cu gândul la „porţia” pe care nu o mai căpătăm, dacă soseam la cazarmă după ce caporalul a făcut împărţeala.
– Cum ţi se pare!? – întâmpină el. Ori eşti, ori nu eşti convins despre ceea ce zici: dacă nu eşti convins, îţi dai pe faţă îndoielile, iar dacă eşti convins, ai şi temeiurile tale şi trebuie să le dai pe faţă pe aceste.
Simţeam, că m-am încărcat cu „Doamne-ajută!”.
– Eu ţi-am spus, – i-am zis dar, ca să scap, – că aşa dădeam cu socoteala, că aşa mi se pare: văd, acum, că ai Dumneata dreptate.
– Ce vezi!? Nu vezi nimic!, strigă el. Nici că e vorba cine are şi cine n-are dreptate, ci care este adevărul, iar aceasta n-o ştiu nici eu.
– Lucrul acesta nici c-o să-l putem noi descurca acum, căci eu trebuie să fiu prezent la apelul nominal, iar după prânz am să fac exerciţii cu compania.
A rămas să ne-ntâlnim pe la cinci, când eu puteam să scap.
Pe la unu şi jumătate, când eu am ieşit cu compania în câmpul de exerciţii, Eminescu se plimba prin faţa cazărmii, ca de obicei, cu paşi rari şi cu capul plecat, şi plimbându-se aşa l-am găsit şi când m-am întors, pe la cinci, la cazarmă – obosit şi cam flămând.
– Îţi vei fi pierdut răbdarea aşteptându-mă, – i-am zis când am ajuns, în sfârşit, să scap şi să ies la el.
El s-a uitat mirat la mine.
– Dar eu nu te-am aşteptat, – a răspuns el, – ştiam că ai să vii târziu şi am petrecut foarte bine. Nu poţi să-ţi închipuieşti ce lucruri frumoase învaţă omul, uitându-se la mutrele trecătorilor.
El a început apoi să-mi înşire argumentele pro şi contra, pe care avem să le discutăm unul câte unul, şi cărţile, pe care am să le citesc pentru ca să mă pot dumiri, dacă e ori nu adevărat că-n lumea organică toate sunt potrivite cu rostul intrării în fiinţă.
Nu ţineam nici acum cu ori-ce preţ ca să mă dumiresc, dar discuţiunea îmi părea interesantă şi instructivă, căci el spunea multe, pe care eu nu le ştiam. Deocamdată însă trebuia să-mi potolesc foamea – fie chiar şi numai cu un „Kaisersemmel”.
– Iar mâncare!? – m-a mustrat el, – nu vezi că-ţi dai în petec cu asemenea apucături de om de rând!? Să mănânci, să bei, să te-mbraci, să alergi după fuste, să faci copii, să sperii lumea strâmbându-te fel şi chip, ca să pari mai mult decât ceea ce eşti: acesta vi-e scopul, în vederea căruia intră omul în fiinţă. Nu-i aşa, Domnule, nu-i!
Ne-am plimbat, pe nemâncate, până pe la nouă, când la cazarmă a sunat de retragere şi eu trebuia să intru, dar tot n-am ajuns să ne dumirim. Zile multe de-a rândul s-au urmat discuţiunile, mai întâi asupra principiilor generale, apoi asupra cărţilor pe care a trebuit să le citesc, şi în cele din urmă asupra lucrării, pe care, în urma stăruinţelor lui, a trebuit să o scriu despre rostul intrării în fiinţă: nu o dată am petrecut noaptea la masa din colţul vreunei cafenele şi ne-au prins zorile zilei plimbându-ne prin vreo uliţă mai dosnică.
Aşa o păţeau toţi cei ce intrau în legătură mai strânsă cu el. Îi clasifica pe oameni potrivit vederilor lor, după părerea lui caracteristică şi mi s-a întâmplat şi mie, ani de zile-n urmă, că-mi aducea cărţi, în care erau fie susţinute, fie combătute părerile mele, ori că mă întâmpina, când mă-ntâlneam, cu vorbele „cum mai stai cu rostul intrării în fiinţă?”.
Uitam câteodată cele petrecute şi-i spuneam ceea ce i-am mai spus.
El zâmbea şi-mi reamintea, când, unde şi în ce fel de împrejurări i-am mai spus ceea ce îi spun. Nu uita nici ceea ce a citit, nici ceea ce a gândit, nici ceea ce i s-a spus vreodată şi nu era nici cestiune care nu-1 interesa, nici om, cu care nu stătea bucuros de vorbă, dacă-şi susţinea în sinceritate părerile. Partea cea mai mare a vieţii şi-a petrecut-o stând de vorbă mai cu unul, mai cu altul, câteodată chiar cu oameni după părerea lui cu desăvârşire stricaţi.
– Ce ştii tu!? – îmi zicea el, când mă miram de aceasta. E mare lucru să-ţi dai seama cum se prezintă lucrurile în capul unei canalii!
Această dorinţă de a se dumiri asupra celor ce se petrec în sufletele altora era ceea ce atât de adeseori îl făcea să se piardă pe sine însuşi, citind, cum zicea el, în mutrele trecătorilor, ori stând de vorbă cu cei ce aveau păreri deosebite de ale lui”[1].
[1] Flacăra literară, artistică şi socială, Anul III, No. 35, Bucureşti 14 iunie 1914, pp. 281, 282
1773, februarie 3.„Raportul lui Thugut cătră Kaunitz, cerând să i se trimită hărţi speciale despre districtul moldovean ce are să fie cedat Austriei şi despre Orşova, şi să i se dea instrucţiuni pentru încheierea unui tratat comercial cu Turcia (în original. în Arhiva Ces. Reg. Din Viena).
Thugut, lui Kaunitz. Luminate Prinț imperial, generosule stăpân!
Am primit instrucțiunile pe care Alteța Voastră a decis să mi le pregătească, cu privire la situația Orşova Veche și a regiunii care îi aparține, apoi asupra împrejurărilor cunoscutului district moldovenesc, aflat la granița Pokuției etc., etc. Cu diverse ocazii, am trecut pe acolo, cercetând cu toată atenția, și am încercat să mă familiarizez cât mai bine cu Înaltele Instrucțiuni legate de acel district.
Acum am înţeles pe deplin sensul celor mai ilustre remarci, cuprinse în grațioasa scrisoare de recomandare cu privire la acest subiect. Dar, din moment ce am dorit să-mi pot îmbunătăți, în continuare, cunoștințele despre acest subiect, în diferite privințe în ceea ce privește caracteristicile locale ale regiunii moldovenești, sunt preocupat să îmi fac cea mai precisă idee, căci am avut multe probleme până acum ca să-mi fundamentez conceptul despre această afacere cu gradul necesar de claritate, pentru că harta care mi-a fost comunicată cu bunăvoință vizează doar o singură şi izolată bucată de pământ. Îmi este greu de înțeles din ce anume să ridic în mod clar o relație reală în legătură cu această regiune, deoarece majoritatea localităților marcate pe ea nu se află aproape în niciuna dintre hărțile țării moldovenești pe care le am la îndemână, fie din cauza deficiențelor lor, fie pentru că aceleași regiuni au adesea denumiri diferite.
Așa că mă aflu în situația de a cere cu umilință ca Înălțimea Voastră, în generozitatea Voastră, să-mi trimită o hartă ceva mai detaliată, care nu se aplică doar acelei porțiuni de pământ, ci și celor pe care Prea Înalta Majestate speră să fie încorporate în viitor, drept ţinuturi ereditare, dar şi zonele învecinate ale graniţelor noastre, precum şi restul provinciei moldoveneşti, care ar fi fost desemnat să rămână în dreptul turc etc., etc. În consecinţă, în acest fel legătura efectivă cu întregul şi într-o adevărată relație completă, problema ar putea fi discutată mai ușor.
Mai mult, trebuie să menționez aici cu umilință că a trebuit să observ, într-una dintre instrucțiunile venite din cele mai înalte locuri, că exista un raport dintr-o relatare a lui Enzenberg, în care venea cu un proiect pentru o extindere ulterioară a intenției de acaparare și mai ales pentru o legătură, prin Moldova, între Pokuţia și Transilvania. Acum această sugestie, dacă bucata de pământ care urmează să fie smulsă din Moldova ar fi de o dimensiune considerabilă, ar fi, fără îndoială, greu de realizat; cu toate acestea, din moment ce decursul ulterior al tuturor împrejurărilor și în ce mod ar putea acestea evolua, trebuie să las, cu umilință, pe Înălțimea Voastră să decidă dacă proiectul lui Enzenberg nu ar trebui să-mi fie trimis şi mie, împreună cu informațiile detaliate relevante, pentru înţelegerea mai clară a problemei.
Și din moment ce revenirea acelor zone moldovenești și muntene (decise în urma aplanării conflictelor de graniţă în problema păstoritului, care au durat vreun deceniu – n. n.), care au fost incluse în Cordonul Transilvaniei, când vulturii imperiali au fost nutaţi, cu ceva timp în urmă, ar trebui să constituie un fel de echivalent al achiziției de realizat pe cealaltă parte, dar și în acest caz, Înălțimea Voastră, ar fi bine să primesc hărţi funciare amănunţite cu privire şi la aceste regiuni muntenești și transilvănene, împreună cu o desemnare mai precisă a hotarului precedent, precum și a hotarului actual marcat, din moment ce operaţiunea de formare a cordonului şi avansarea semnelor vulturului imperial, împreună cu celelalte interpretări, afectează aceste dispute de frontieră.
Cu toate acestea, ar contribui foarte mult la întregirea instrucțiunilor cu care sunt binecuvântat, dacă la toate hărţile solicitate s-ar adăuga şi câte o mică descriere, în care diferitele nume, asociate adesea cu aceleași locuri, împreună cu alte locații necesare cunoașterii împrejurărilor etc., etc., promovează importanța mai mare sau mai mică a locurilor, diferența dintre zonele a căror achiziție ar fi de primă importanță pentru Serviciul Cel mai Înalt și cele a căror achiziție, deși plăcută, ar putea fi abandonată în cele din urmă. Apoi, observaţiile asupra acelor zone locuite, conform conținutului ultimei scrisori cu însărcinări, recent încorporate în Cordonul Transilvaniei etc., etc., mi-ar fi de mare folos.
Și pentru că, pentru a facilita traversarea raionului Orşova Veche, ar putea fi necesar să se ofere cedarea uneia sau alteia dintre insulele dunărene, mai ales că aceste insule sunt parțial locuite de turci, ceea ce înseamnă, întotdeauna, o dificultate în plus. În al patrulea rând, aș dori trebuie să se ceară mai multe informații despre acea insulă, care, după cum am menționat, ar putea fi dată turcilor pentru districtul Orşova Veche.
Am cea mai supusă speranță că Înălțimea Voastră va fi cu atât mai hotărâtă să-mi dea toate instrucțiunile care mi s-au cerut aici, cu cât nu pot fi pus decât în situația de a fi întrebat în prealabil despre întregul Statum questionis și chiar și atunci, când încă mai am timp pentru una sau altă îndoială în această privinţă, încerc să aflu şi să-mi formez un concept clar, fără ambiguitate, acesta fiind singurul mijloc și calea de a promovarea întreaga afacere, care ne-ar putea fi folos, dacă vom judeca cu mai multă minuțiozitate. Mie mi se pare cu atât mai necesar să explic totul, în prealabil, în modul cel mai clar, cel mai neîndoielnic, cu atât mai multe probleme reale, miniştrilor Porţii, care nu au nici cea mai mică cunoaştere geografică în astfel de negocieri. Conform modului neîncrezător de gândire al națiunii lor, ei sunt mereu în suspans că ignoranța lor va fi abuzată și vor fi înşelați, fără să se observe, pentru a acorda avantaje și mai considerabile decât cele solicitate în astfel de negocieri, cu atât mai dificile, mai ales în cazurile în care hotarele nu pot fi determinate de râuri sau de alte diviziuni binecunoscute.
Întrucât între timp toată această afacere, dacă poate ajunge la maturitate în alt mod, va depinde neapărat de încheierea unui fel de tratat cu Poarta, se poate pune și întrebarea ce s-ar putea întâmpla atunci în legătură cu modul cum s-ar putea dezvolta comerțul pe pământurile ereditare: nu mă pot abține să prezint ceea ce am avut deja onoarea să menționez în diverse scrisori anterioare, în cele mai amănunţite rapoarte ale mele, și anume că nu mai poate exista deloc speranță, nici acum, nici pentru ceva vreme după pace, pentru a putea deschide ușa unor ample discuții comerciale; că, cu astfel de negocieri comerciale, după agitația obișnuită a lucrurilor de aici, finalul nu poate fi niciodată prevăzut, nici în cel mai bun caz; că, în consecință, ar fi tot mai imposibil să se conecteze astfel de proiecte cu actualul proiect de frontieră, întrucât eventuala implementare a acestei propuneri va depinde, după toate aparențele, doar de alegerea unui moment favorabil, în care, dacă atingerea scopului final preconizat ar deveni posibilă, principalul în sine să fie promovat, fără amestec străin, căci pierderea de timp va trebui corectată pe loc. Beneficiile etc. etc. ale altor națiuni, dacă s-ar lua în considerare un act comercial propriu, în timp util, pot fi stipulate drept tot ceea ce s-ar putea determina acum etc. Chiar de mă repet, Alteța Voastră, trebuie să luăm în calcul numai cea mai ilustră bunăstare, ţinând cont de posibilele diverse intenții comerciale şi de instrucțiunile circumstanțiale în prealabil, furnizate cu bunăvoință în cazul prin care s-ar putea încerca remedieri care nu necesită o discuție prea amplă, precum proiectul de frontieră.
De altfel, este de la sine înțeles că obiectul cel mai important al tuturor considerentelor din întreaga chestiune constă în ce moduri și cu ce mijloace ar trebui să fie selectate efectiv soluţiile pentru a ajunge la un final fericit cu propunerea de achiziție și de hotărnicire în cel mai bun și mai convingător mod. Singur, în acest caz, este până acum imposibil de determinat perspectivele, întrucât nu se cunosc nici atitudinile și nici modul de gândire ale noului monarh turc, nici cele ale consilierilor săi, nici persoanele care vor fi favorizate de acesta sau care vor fi aleși în minister în viitor, iar din frământările prezentului înţelegem că nimeni nu poate prevedea nimic dintre noile principiile administrative provinciale și, în primul rând, despre problemele păcii și ale războiului.
Deoarece clarificarea mai detaliată a tuturor acestor împrejurări poate arunca o oarecare lumină atât asupra posibilității întregii propuneri în sine, cât și asupra acelor măsuri care ar putea contribui cel mai potrivit la progresele acesteia, trebuie, cu umilință, să mă rezerv pentru viitor, indicaţiilor Majestăţii Cezaro-Crăieşti, iar când totul va ieși mai bine aici, să-mi exprim micile sugestii examinării infailibile a Înălțimii Voastre. Între timp, cea mai ilustră afirmație pare să fie în orice caz de o neîndoielnică corectitudine, și anume că o adevărată sechestrare a posesiei este mult mai ușor de făcut, decât poate fi obţinută o cesiune de la Poartă; că, în consecință, poate la prima bună ocazie, fără o deosebită decență, ar trebui să ocupăm teritoriile respective fără prea multe menajamente. Astfel, o agitație prea mare despre chestiunea ar putea fi evitată, pe cât posibil, și ar admite un astfel de sechestru de posesie printr-o înțelegere oarecare cu Rusia, care i-ar da, totuși, lui Muhzun Oglu ocazia de a-și impune intențiile periculoase printr-o pace nesocotită, predând totul în mâinile Rusiei. Deși nu se poate nega că, având în vedere întunericul încă prezent aici, nu este nici măcar posibil să se judece în amănunt în ce grad de agresiune se vor derula evenimentele în viitor şi dacă există sau nu preocupări pentru modificarea tuturor principiilor anterioare ale guvernării anterioare din partea sultanului Mustafa, în ceea ce priveşte administrația provincială, putem anticipa o anumită schimbare în viitor faţă de politica anterioară a Înaltei Porții.
Mă închin cu umilință nesfârşitei generozităţi și mă înclin în cea mai profundă reverență, Înălțimea Voastră!
Supusul cel mai ascultător
Thugut m.p.
Pera, lângă Constantinopol, 3 februarie 1773“[1].
Ostaşi austrieci
[1] Hurmuzachi Eudoxiu de, Documente privitoare la Istoria Românilor, Volumul VII / 1750-1818, Bucureşti 1876, doc LXIII, pp. 131-134
Problema Sucevei, dar şi a tuturor capitalelor de judeţ din România, o reprezintă elitele din eşalonul doi, toate stabile şi izolate, care nu socializează decât între ele, fără a putea fi văzute la un concert, la vernisajul unei expoziţii, la o lansare de carte şi nici măcar la biserici, elite care sunt convinse că au la cheremul lor un popor de infractori şi inculţi, de care pot să-şi bată joc după bunul lor plac. Legea nu face nici cât o ceapă degerată în cercul acesta strâmt şi aglomerat, care se întruneşte doar prin vilele unora dintre ei, pentru a petrece prin chiolhanuri abundente şi sfidătoare, apoi, în viaţa de zi cu zi, se protejează din răsputeri unele pe celelalte, dominând autoritar chiar şi elitele din rândul întâi, cele alese prin vot sau numite de partidele care răzbat spre putere, fără să înţeleagă că puterea nu le va aparţine niciodată, fiind deturnată de elitele din linia a doua: directori de consilii judeţene şi prefecturi, judecători de primă instanţă, procurori, lideri ai instituţiilor guvernamentale descentralizate.
Elitismul acesta parşiv, care îşi conştientizează puterea reală şi indestructibilă, limitat în a gândi şi a simţi, dar copleşit de dispreţ faţă de tot ceea ce există în afara turnului lor de fildeş, conduce cu adevărat în România, iar efectele sunt dezastruoase faţă de fiecare în parte, printr-o practică a dezbinării care anihilează orice atitudine obştească în mod firesc necesară. Îmi amintesc ultimele zile ale lui decembrie 1989, când tinerii Sucevei, conduşi de teribilii teribilişti Mazarini şi Baia, au încercat să ia în stăpânire Palatul de Justiţiei şi sediul Inspectoratului judeţean de Miliţie, ambele deja pustii, ca şi domiciliile judecătorilor, procurorilor şi miliţienilor care aveau pete unsuroase pe suflete. Instituţiile nu au fost luate cu asalt, pentru că erau apărate, benevol, de către câte un singur om: judecătorul Dinu Ilieş, care-i condamnase pe cei doi lideri, dar le respectase demnitatea – cum avea să-mi povestească domnul Mazarini, la Palatul de Justiţie, şi ofiţerul Mircea Smoleac, la Inspectoratul de miliţie.
– Domnule Ilieş, noi cu dumneavoastră nu avem treabă, pentru că vă respectăm; dar unde-s ceilalţi? Noi pe ei îi căutăm…
– Domnule Smoleac, noi pe ceilalţi îi căutăm…
Ambii apărători ai instituţiilor statului, cu scutul onoarei şi demnităţii proprii, au râs:
– N-auziţi? Tocmai sar pârleazul judeţului, căutându-şi scăparea cât mai departe de oameni…
Au râs tinerii revoluţionari şi au renunţat să mai ocupe Palatul Justiţiei şi Inspectoratul judeţean de Miliţie. Probabil că şi astăzi mai există, prin cele două sedii, oameni ca regretaţii domni Dinu Ilieş şi Mircea Smoleac, deşi eu nu am avut norocul să-i întâlnesc şi să-i ţin minte. Eu m-am ciocnit mereu doar de cerbicia doamnele din linia a doua a elitismului sucevean, elitismul care deţine discreţionar adevărata putere. Solidaritatea lor se manifesta cu soaţa Beldiman, personaj important al eşalonului puterii, dar care are, totuşi, un stăpân feroce în persoana soţului Beldiman, cel care, în faţa instanţei de apel, în procesul pe care avea să-l piardă, avusese revelaţia identităţii „celui mai mare intelectual al Sucevei: domnul Aurel Buzincu”. Principiul tradiţional al unor astfel de revelaţii este notoriu şi proverbial: doar cine se aseamănă se adună”.
„Cel mai mare intelectual al Sucevei” avea două lefuri grase, ambele primite de la stat, în calitate de ţârcovnic al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, şi de universitar care nu a mai ajuns vreodată şi profesor. Deţinea, desigur, şi un doctorat, care te scuteşte de a şi gândi, în baza unor studii ştiinţifice publicate nu în revistele de specialitate, ci în ziarul judeţean „Crai nou”.
Din 1997, când prefectul PD de Suceava, domnul Vasile Ilie, obligat de refuzul Sofiei Vicoveanca şi, apoi, al lui Adrian Dinu Rachieru, l-a numit director al Direcţiei judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu pe „ciobanul” din Voitinel Aurel Buzincu, pupincurismul a căpătat un nou sinonim, la Suceava, buzincurismul. Cu o probă de buzincurism clasic (vai de fundul preşedintelui Gheorghe Flutur) îşi re-începea Buzincu, 24 august 2016, pledoaria împotriva Festivalului „Bucovina Rock Castle”, cerând capul lui Esop, ca în cunoscuta povestire populară balcanică:
„Nr. 1146 din 24.08.2016 / Către CONSILIUL JUDEŢEAN SUCEAVA / Domnului Preşedinte Gheorghe FLUTUR
Domnule Preşedinte,
Voind să fim de folos şi asociindu-ne acţiunii Dvs. de schimbare a lucrurilor în bine, vă solicităm bunăvoinţa de a lua cunoştinţă de conţinutul paginilor care urmează. În ele nu e vorba despre denunţuri sau reclamaţii, ci despre câteva observaţii – poate chiar aşezate fără suficientă legătură între unele şi altele, ocazionate de desfăşurări culturale din ultima perioadă. Vom fi bucuroşi şi vom reveni ori de câte ori va fi nevoie dacă vom afla că opiniile noastre au credit.
În esenţă, în discuţie este adevărul de readus mereu în atenţie despre existenţa şi forţa activă a unei importante componente pedagogice a tuturor manifestărilor umane publice. Multă lume ştie că orice acţiune, gest, exprimare a noastră, dincolo de rostul de bază, capătă putere de model (pozitiv sau negativ) şi îi influenţează pe ceilalţi în manifestările lor. Adică devin învăţătură, îndrumare, sprijin, argument, lucru de imitat sau de ocolit imperativ pentru ceilalţi. Orice om, pe treapta socială pe care stă şi în comunitatea lui, exercită influenţă pedagogică. Cu atât mai importantă însă este această componentă pedagogică a acţiunii şi a manifestării personale în cazul conducătorului, îndrumătorului, învăţătorului, părintelui (inclusiv a instituţiei pe care ei o reprezintă). Tocmai de aceea, în comunităţile pentru care educaţia şi emanciparea în general devin ţinte conştientizate şi urmărite, cei menţionaţi fac deliberat, prin acţiunea şi felul lor de a se manifesta, operă de pedagogie socială, publică (ceea ce nu e acelaşi lucru cu „baia de mulţime” şi se opune total absenţei conştiinţei faptului de a fi mereu şi obligatoriu pedagog).
Aşa stând lucrurile, tot ceea ce face preşedintele CJ. şi CJ. însuşi se răsfrânge ca model (urmat sau respins) în influenţa exercitată în jur şi se contabilizează spontan în manifestările altora. Sunt importante, de aceea, conştientizarea faptului, exerciţiul în cunoştinţă de cauză şi deliberat, manifestarea coerentă şi pozitivă, într-o pedagogie publică asumată, administrată şi furnizată astfel încât să genereze efecte publice pozitive. Politicianul, administratorul, managerul, învăţătorul se înşeală, de pildă, atunci când crede că punându-se pe sine în valoare prin ceea ce face şi cum face va obţine de la ceilalţi altceva decât un desen colorat publicitar în locul lucrului real consistent Concentrarea publică pe aparenţe atrage după sine răspunsul prin cultivarea aparenţelor şi ocolirea substanţei într-un concurs care poate generaliza superficialitatea, dedublarea, prefăcătoria, comportamentul nesincer. Lumea minte şi este superficială în mare măsură dacă este aşa conducătorul ei şi ţine la educaţie, la cultură, la valori şi trăieşte în orizontul lor dacă la acestea ţine conducătorul ei.
În legătură cu o astfel de problematică s-au selectat şi s-au organizat cele ce urmează.
În cele de mai sus este numai aparent vorba despre excesele unui angajat al Centrului Cultural „Bucovina”. În discuţie se află, de fapt, mai multe excese şi mai multe acte de indisciplină şi de exerciţiu pe bani publici în marginea legii sau în afara acesteia. I. Drăguşanul a ajuns aici pentru că i-au fost tolerate… producţiile cultural de către colegii lui şi de către şefii lui (până la nivel de preşedinte al CJ)!
Or, acţiunea lui publică, precum şi, în aceste condiţii, a instituţiei în care el lucrează şi în care el este un şef informal (gratie complicităţilor de la nivelul CJ de pe urma cărora beneficiază de mulţi ani) este profund nocivă, face deservicii cultural şi nu numai de toate felurile şi în multe privinţe.
E greu de crezut, spre exemplu, că finanţatorul instituţiei lui vrea să acrediteze ideea (pe care el luptă să o impună) că pentru a înţelege, a face, a promova cultura sau ştiinţa umanistă nu este nevoie de şcolire, de studiu, de responsabilitate şi rigoare de specialist! Că amatorii şi amatorismul pot înlocui orice şi pe oricine!
Suceava este un centru universitar respectat căruia prin tolerarea unor astfel de excese i se face rău. Oare, de pildă, să se fi întrebat cineva vreodată de ce planul editorial al Centrului Cultural este mai populat de copy-pasturile lui I. Drăguşanu şi de cărţile prietenilor lui decât de cele ale cercetătorilor umanişti din Universitate adevăraţi, numeroşi şi respectaţi între specialişti?
Punctul de vedere personal al subsemnatului este că prin crearea Centrului Cultural (care pune în aceeaşi oală instituţii foarte diferite în ce priveşte specificul lor şi standardele în orizontul cărora trebuie ca ele să se raportează la cultură, la artă, la ştiinţă, la acţiune etc.) nu a fost o soluţie bună şi nu este o soluţie de bun augur. Instituţia unică a Centrului Cultural a lucrat uniformizator valoric şi cantitativ, a făcu posibilă extinderea şi generalizarea influenţelor de genul celei exercitate de I. Drăguşanul, a adus un plus de birocraţie şi a redus mobilitatea şi creativitatea, adică a depersonalizat instituţiile care s-au unificat.
Criteriul eficienţei economice trebuie invocat cu rezerve în cultură, în artă, în ştiinţă. în plus, pentru economii (pe care nu şi le-au propus alte judeţe – poate chiar mai sărace şi sigur mai puţin pretenţioase şi mândre în teritoriul culturii) se puteau încerca alte formule (cum ar fi servicii comune, chiar în cadrul CJ, prin externalizare, de contabilitate, achiziţii, administrativ etc.).
Nici impresia că oricine se poale pricepe la orice nu este de bun augur. Morarul este morar şi ciobanul este cioban – iată o teoremă veritabilă în zona discuţiei despre eficienţă.
Am considerat util şi necesar să aducem la cunoştinţă – în condiţii de total şi onest ataşament faţă de binele cultural al locului şi convinşi că astfel putem fi de folos unor certe bune intenţii – punctual nostru de vedere, al unei instituţii cu vastă experienţă în cunoaşterea vieţii culturale a zonei şi în acţiunea culturală.
Cu deosebită consideraţie, / Aurel Buzinci, / Director executiv”.
Aţi citit? „Asociindu-ne acţiunii Dvs. de schimbare a lucrurilor în bine, vă solicităm bunăvoinţa de a lua la cunoştinţă de conţinutul paginilor care urmează” –majoritatea cu poze de pe site-ul meu, deci le poate citi chiar şi Buzincu, care e deştept de diplomat, deşi nu pricepe nimic.
După lins cu buze moi, pe la potem în polonă, prin afirmaţii în care Preşedintele Flutur dobândea „forţa activă a unei importante componente pedagogică”, „într-o pedagogie publică asumată”, Buzincu atenţionează asupra culorilor ucrainene ale stemei Consiliului Judeţean Suceava (sunt ani de zile, de când am atenţionat că stema este una neaoş galiţiană, dar n-am avut erudiţia buzincurismului şi mi-am răcit gura în pustiu), apoi trece la asaltul asupra Festivalului „Bucovina Rock Castle”, începând cu Tricolorul supravieţuitorilor de la „Colectiv”, inscripţionat cu „Găseşte-mă!” al lui Claudiu Petre, steag pe care trupa „Gray Matters” l-a adus la Suceava, pentru că o reprezintă şi pentru că regretatul Claudiu Petre este prevestitorul stigmatului comis de „bandiţii sub Tricolor” – precizez pentru analfabetul conf. univ. Buzincu că tocmai am citat din Zaharia Stancu (dacă am de-a face cu „Cefe de taur”!).
Imediat, adică în pagina 8 (a doua în paginile citate), Buzincu formulează un „punct de vedere”, căci, vorba regretatului Aurelian Ciornei, „în democraţie, cultu-i liber; din păcate, şi incultul”, prin care îl ia pe Gheorghe Flutur la răspicat: „Trebuie definitiv lămurite nişte lucruri: ori avem de a face cu acţiuni culturale finanţate din bani publici şi pe care le organizează salariaţi ai unor instituţii publice – caz în care se manifestă peste tot cuvenitul respect faţă de situaţie, ori avem proiecte private şi răspundere (inclusiv libertăţi de comportament), în consecinţă”.
Apoi se ia Buzincu când de blogul meu, când de panourile cu care am încercat să contracarez firea pleşcară a sucevenilor, dar fără succes (le-am îngrădit libertatea la pleaşcă), şi pe care le acoperisem cu imagini din colecţia „Illustriertre Bukowina”, în care sunt şi tipologii arhitecturale şi umane preluate şi din monografia Galiţiei imperiale, şi din cele trei monografii ale Ungariei, tipologii pe care le preluasem în baza informaţiilor călătorilor străini, care mărturiseau că portul slovacilor, al rutenilor şi al românilor este identic, primele două fiind mai frumoase, datorită ornamentaţiilor. Şi cum din Ardeal şi din Galiţia au venit numeroşi emigranţi, care şi-au pus amprenta pe stilul „poporal” bucovinean, am considerat că e bine să ştie şi savanţii buzincurişti, inclusiv Buzincu, cum că altfel arătau costumele ucrainenilor, de pildă, şi nu ca balşoi-teatristele costumaţii cu şalvari ai trupelor pseudo-ucrainene din judeţul Suceava. În ce priveşte iconografia bucovineană, oricine poate citi, pe acest site, „pictori şi sculptori bucovineni” şi se va convinge că am adus în vremurile noastre lucruri de mult uitate. Dar asta este altă problemă, folosită şi de Buzincu ca umplutură. Problema lui, problema unui individ care nu a lăsat urme ale trecerii lui pe pământ (am distribuit două articole vechi ale lui Sandrinio Neagu, din care suficienţa lui Buzincu radiază exemplar), sunt eu, care apăr, an de an, cu încrâncenare dreptul generaţiilor ce vin la propria lor cultură, şi nu la „pedagogia” de cioban din Voitinel al lui Aurel Buzincu – chestia cu ciobanul, din pagina lui Buzincu am luat-o.
Acesta este, în linii mari, noul denunţ PDL împotriva Festivalului „Bucovina Rock Castle”. Am deranjat popimea legionară, dar am deranjat şi plutocraţia judeţeană, refuzând să accept cenzura asupra deciziilor unui juriu format din muzicieni rock de primă mână.
„Bucovina Rock Castle” a crescut, de la an, la an, iar în 2016 a însemnat un adevărat triumf. Ceea ce probează că noi, organizatorii, ne-am făcut pe deplin datoria. Şi-atunci, care-i problema buzincuristului Buzincu? Festivalul, care ar trebui „încredinţat” unor particulari sau măcar condus de altcineva. Nu aveţi decât, luaţi-l, trepăduşilor!
În vremea asta, pentru că nu vrem distrugerea Festivalului „Bucovina Rock Castle”, ci doar apărarea demnităţii lui, se lucrează la concepţia ediţiei de anul viitor, cu două scene de concerte. Aşa procedăm în fiecare an, pentru că, dacă nu am avea ediţia următoare pregătită până în 1 septembrie curent, costurile festivalului s-ar dubla. De la Cluj-Napoca şi de la Bucureşti deja se tatonează trupele pe care nu eu, ci muzicieni care v-au mulţumit sufletele până acum le-au ales. Nu ne va lua nimic prin surprindere, nici datoria de a face şi ediţia următoare, nici îndepărtarea noastră de la conducerea festivalului pe care noi l-am întemeiat. Cu bani publici, dar şi ai familiilor celor vreo cincisprezece mii de tineri care au nevoie de festival. Din păcate, tot din bani publici se plăteşte lefoiul buzincuristului denunţător, deşi nu a făcut şi nu face nimic. Un trântor al spiritualităţii şi atât.
Credeam că s-a terminat şi că putem lucra, în linişte, la concepţia viitoarei ediţii Bucovina Rock Castle. Care trebuie să fie deosebită şi să întreacă şi aşteptările cele mai optimiste. Dar nu s-a terminat. Buzincuristul Aurel Buzincu şi cu buzincuristul lui propriu şi personal, pensionarul reangajat Blanaru, atacă la baionetă prin Muzeul Bucovinei, sub flamura ortodoxiei, a osemintelor aruncate de călugări ale lui Ştefan cel Sfânt şi sub flamura culturniciei nepieritoare. Tineretul iubitor de rock, spumegă Buzincu şi Blanaru, pune în pericol Cetatea Sucevei mai dihai decât caii Festivalului Medieval, în galopul turnirurilor improvizate.
Există indivizi care, dacă le tragi scaunul de sub funduri, se risipesc aidoma unor balige puhave. Ei nu înseamnă nimic, ei nu lasă urme ale trecerii lor pe pământ, altele decât răutăţile autorităţii scaunelor pe care le ocupă. Vremelnic.
Noua obrăznicie nesimţită a buzincuriştilor Buzincu şi Blanaru, care se cred DNA – altminteri de ce ar cere, printre actele festivalului, chiar şi regulamentul ediţiei? – acte care li s-au dat, pentru că nu este nimic de ascuns, noua obrăznicie, deci, nu urmăreşte decât izgonirea Festivalului Bucovina Rock Castle din Suceava, mai ales că şi primarul Ion Lungu dă semne că ar vrea să se implice în promovarea acestui eveniment cultural, care reprezintă atât de bine Suceava şi în ţară, şi în lume.
Biserica vechii mănăstiri din Ilişeşti se prăbuşeşte, aidoma altor mărturii ale trecutului, dar buzincuriştii n-au treabă, ei cercetează cu sârg dacă nu cumva un pahar gol din plastic, din care a băut bere un tânăr rocker, nu a pricinuit dezechilibre majore în răscoalele de la Bobâlna şi din 1907.
Bucovina Rock Castle nu-i un cherem, înscăunaţilor Buzincu şi Blanaru, ci o datorie împlinită faţă de cultura generaţiilor viitoare. Dar de unde şi cum să pricepeţi voi chestiile astea, când nu aţi făptuit, niciodată, nimic, ci doar aţi căpuşat bugetul culturii cu lefoaiele voastre grase şi nemeritate?
Un alt denunţ, adresat instituţiei Prefectului, în 17 iulie 2017:
„Stimata Doamnei Prefect
Vă sesizăm – fiind la rândul nostru sesizaţi – în legătură cu un fapt pe care îl considerăm grav şi alarmant: un salariat al Centrului Cultural Bucovina, amestecând pe blogul personal (mediu public!) elucubraţii cu pretenţii de ştiinţă şi de cultură, consideraţii de aceeaşi factură pe teme diferite, ţinând aici inclusiv un jurnal al acţiunilor şi proiectelor pe care le desfăşoară instituţia care îl salarizează şi prin urmare, amestecând nepermis şi cu efecte nocive ceea ce este public cu ceea ce este privat (ca finanţare, obiective, organizare, aprecieri etc.), publică în data de 17 iulie a. c. un articol din care cităm:
„Dând, din întâmplare, peste „Hora de la moară”, în varianta de mai sus, mi-am amintii că, în anul care urmează, se va petrece un alt circ cheltuitor al dezbinării politice, în care Unirea va fi doar un pretext pentru cheltuitoare deşănţare patriotardă. Se va minţi cu neruşinare, se va vântura pleava lozincilor banale, iar norocosul an 1918 va fi călcat în picioare, după cum ni-i obiceiul deşi Bucovina ar putea relua reperele spiritualităţii ei de atunci, adică imnul ţintuirea buciumului şi petrecerile populare ale bucuriei de a fi ales, între două rele, răul cel mai mic adică Unirea cu România”.
Semnatarul sesizării în legătură cu acest punct de vedere al dlui Ion Drăguşanul ne reproşează (neştiind că instituţia noastră nu are atribuţii şi competenţe în acest sens) că nu intervenim în combaterea falsului pe care s-ar strădui să-l răspândească, la centenarul Marii Uniri, autorul articolului şi ne aduce drept argument faptul că el, fiind bucovinean din moşi-strămoşi, nu a reţinut de la bunici şi străbunici ideea că Unirea Bucovinei cu România ar fi fost alegerea răului mai mic dintre două rele, cum crede dl Ion Drăguşanul.
Fireşte că, în ce ne priveşte, nu susţinem ideea vreunei intervenţii de natură să cenzureze libertatea de gândire şi de expresie. Totuşi, atunci când face propaganda unor neadevăruri primejdioase ca cel în discuţie, pe lângă că nu are acoperirea culturală şi ştiinţifică necesară şi nici legitimitate să se aventureze în atare susţineri personale, dl Ion Drăguşanul este salariat public cu obligaţii prevăzute într-un cod de conduită. Grav este, de asemeni, că răspândirea publică a părerilor, judecăţilor, punctelor de vedere frecvent discutabile şi amendabile ale dlui Ion Drăguşanul se face pe fondul suportului de angajat cu atribuţii culturale al unei instituţii publice de cultură (ceea ce induce ideea că susţinerile dlui sunt dacă nu oficiale, măcar agreate oficial) şi pe acela al invocării frecvente, în aricolelele (sic!) pe care le publică pe acelaşi blog privat, a prieteniei, susţinerii, sprijinului unor instituţii şi personalităţi notorii sau al unor asigurări de impunitate de care beneficiază când se manifestă aventuros şi pe care dlui contează („ca un băiat de cartier cu gaşcă” – spune textual sesizarea pe care o invocăm).
Cu deosebită consideraţie, / Aurel BUZINCU, / director executiv”.
Plângerea securistului care pretindea drepturi de autor pentru Uniunea Compozitorilor de la „Bucovina Rock Catle” şi pe care l-am refuzat, pentru că în festival cântau şi erau premiaţi autorii pieselor respective, ar fi trebuit orientată împotriva lui Sextil Puşcariu, care, la întâlnirea din casa doctorului Isidor Boda cu liderii bucovineni, formulase ideea „alegerii între două rele”, sau împotriva lui Iancu Flondor, care, înainte de a muri, spunea: „Rău am făcut că am ales unirea cu România”. Cât despre popor, există numeroase mărturii în presa românească a vremii, pe care le-am reprodus în „Bucovina şi suferinţele ei / 1914-1918”, despre românii care, sub presiunea ruşilor, treceau în România, rugând să fie duşi cât mai repede la Dorna Arini, ca să poată lupta în continuare pentru patria lor… Austria. Teodor Balan, dar şi toată colecţia revistei „Făt-Frumos” a ocupantului austriac al Bucureştilor, Leca Morariu, exprimă resentimente împotriva acelei uniri, iar Iorga consacră existenţa ei prin apelul adresat bucovinenilor în 31 decembrie 1919.
Adevăratul patriot român din Bucovina, scriitorul Ion Grămadă, care a făcut sacrificiul suprem pentru Unirea cu Ţara, a fost stigmatizat, în presa bucovineană a anilor 1914-1918, drept „trădător de ţară”, buzincuriştii şi berldimaniştii acelor vremuri, considerând că, dacă au ridicat mâinile într-un deliberativ, au făptuit acte atât de măreţe, încât li se cuvine totul, indiferent de statalitate, în toate timpurile. Când s-a făcut bustul antiunionistului Iancu Flondor şi s-a amplasat în megieşia Palatului Administrativ din Suceava, sângele lui Grămadă, al lui Dimitrie Marmeliuc sau al lui Alexandru Bocăneţu, rămas pecete sacră a patriotismului real, dus până la sacrificiu, n-a contat în faţa lozincariştilor şi parveniţilor vremii noastre.
Cândva, la Rădăuţi, când îi mărturisisem luminosului episcop Gherasim Putneanu că am ajuns să mă tem că am cal rătăcit Calea, pentru că nu prea pun preţ pe dogmele bisericeşti, sfântul nostru iluminător mi-a zis precipitat:
– Dimpotrivă, sunteţi un adevărat creştin!
– Pe ce vă bazaţi?
– Vă preocupă, iar omul nu este preocupat niciodată decât de ceea ce iubeşte deplin.
Aşa şi cu Bucovina, despre care nu doar că nu ştiam mare lucru, dar nici nu exista vreo bază de date şi de mărturii, până să fi intrat eu în sistemul culturii. Şi am început să caut, umplând golurile în privinţa istoricului aşezărilor, a vieţii artistice, literare, religioase. Mă vedeam deseori cu Emil Satco sau cu Paraschiva Batariuc şi purtam discuţii interminabile pe temele cu zgârcite surse de informare, aproape lipsite de „izvoare”, cum numeau vechii istorici români mărturiile străvechi. Înţelegând, încetul cu încetul, am declarat, încă din prima pagină a primei mele cărţi cu tematică istorică, „Identităţi deturnate”, că prefer să mă înşel singur, decât să mă mai las minţit de alţii”. Şi m-am ţinut de cuvânt, fără a mă înşela vreodată şi fără să stigmatizez ceva din trecutul nostru controversat. În fond, fiecare generaţie a trăit aşa cum a putut. A supravieţuit. A păşit pe istorie, chiar şi atunci când îndura povara jugului, cu atât mai grea atunci când fixa resteiele unul din neamul său, un veşnic oportunist, cu boierie din ce în ce mai înnobilată.
Dar Buzincu, în loc să vină cu argumente, a tras mereu în mine cu tunurile incompetenţei sale doctorale: „Drăguşanul n-are studii” şi face „copy-paste” (cartea „Pictori şi sculptori din Bucovina” are 47 de autori, pentru că, în loc să sintetizez nişte opinii critice, am preferat să le reproduc integral, punând astfel în valoare şi numele, şi opera cărturarilor de odinioară), deşi mărturiile reproduse integral exprimă convingător realităţi, dar şi vehiculează convingător nume şi opere de cărturari bucovineni de odinioară. Pe adevăraţii iredentişti bucovineni, nu Buzincu, nu universitarii, ci eu i-am scos la iveală, în contemporaneitate. Sunt o puzderie de cărţi scrise de mine, care au fost folosite în obţinerea de doctorate nu doar în Suceava. Da, nu am făcut studii superioare, dar sunt personalităţi ilustre care mi-au fost modele ale sfinţeniei pe propria-mi cale: Mihai Eminescu, Maxim Gorki, Fănuş Neagu. Dacă am formulat vreo opinie inexactă, aceasta trebuie combătută cu argumente contrare din aceeaşi epocă, nu cu etichetele lui Buzincu, preluate entuziast de soţul Beldiman, care avea să îngroaşe până la absurd etichetele buzincuriste.
Fără îndoială, cărţile mele nu sunt decât nişte ferestre deschise, altminteri n-ar fi fost nevoie de o ediţie a doua întregită, la „Povestea aşezărilor Bucovinene”, care să cuprindă şi datele aflate în anii din urmă. Incomplete, datorită surselor răzleţe şi greu de găsit, sunt şi alte cărţi, pe care le-am lucrat drept temelii pentru construcţii viitoare, pe care nu le va face nimeni, dacă nu voi apuca eu să o fac. Povestea ocupării Bucovinei, scrisă în baza documentelor din arhivele vieneze, de Daniel Werenka, nu a beneficia de o traducere românească; la fel „Documentele” lui Hurmuzache, dar şi colecţiile de legi şi decizii pentru Bucovina, aşa-numitele „Verordnungsblatt” – colecţii la traducerea cărora care lucrez acum, odată ce ştiu că onoratele comodităţi universitare nu vor face niciodată una ca aceasta. Când l-am supărat în diletantismu-i a toate neştiutor pe Buzincu, publicând cărţulia „Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti”, Buzincu sosise la lansarea moderată de Sorin Avram în calitate de reprezentant al Arhiepiscopiei şi, după o încercare de a se da doct, susţinând că ar fi trebuit ca un istoric să fi scris acea carte (parcă i-aş fi oprit eu să o facă), m-a acuzat că folosesc un cuvânt slav, „vlădică” pentru primul mitropolit al Moldovei, de parcă aş fi avut voie să modific uricul lui Alexandru cel Bun după pretenţioasa pretenţie a lui Buzincu. În rest şi până la capăt, tămâie, ignoranţă şi trufie, răsplătite cu lefuri grase, din 1997, până în 2022, de către statul… judeţului Suceava.
Buzincu avea să devină, după principiul celor care se adună, pentru că se aseamănă, „intelectualul” hărţuitorilor mei, care, încă înainte de a porni campania de zi cu zi din ianuarie 2021, menită să mă asasineze civic, pe baza minciunilor lor sfruntate, ameninţau ultimativ: „cine se ia de dl conferenţiar Dr. Aurel Buzincu are de-a face cu noi!”.
De regulă, autoritatea într-un domeniu ţi-o dau faptele, nu diplomele, care nu gândesc, după cum se vede şi din prefaţa lui Buzincu la revoltătoarea „Antologia poeţilor premiaţi”, volumul I, Suceava 1998, o pornografie îngrijită, cred că „pedagogic”, de Buzincu, autorul celei mai plate prefaţări din întreaga istorie a culturii române:
„O lămurire. / Un concurs de poezie, naţional, promovat şi frecventat de mai toată lumea literară românească, şi care împlineşte trei decenii de existenţă, devine, chiar prin aceasta, un fapt important de istorie literară. Cu atât mai mult lucrurile stau astfel, cu cât acest concurs este legat de numele lui Nicolae Labiş. Măcar ceva, credem, din felul în care poetul de la Mălini este ilustrativ, poate chiar mai mult decât am mai fi dispuşi să ne aşteptăm, pentru momentul literar în care îi este dat să-şi consume destinul artistic şi uman, trece şi asupra concursului care-i preia numele, din orgoliu local, fără doar şi poate, dar şi, fără doar şi poate, într-o intenţie ascunsă – şi sigur împlinită – de a-i perpetua şi răspândi modelul printre aspiranţii la gloria versului. Un model al unui anume timp, în principal, dar un model. Acceptat – sau tolerat-oficial, însă şi, în egală măsură, subversiv.
O oportunitate pe care am dorit să n-o scăpăm nefolosită ne-a dat ocazia să scoatem acest prim volum al participanţilor la Concursul „Labiş”. O mulţime de nemulţumiri, ştim că pot să apară în jurul cărţii – şi, suntem convinşi, ele nu vor întârzia să apară.
Ne-am propus, într-o grabă de care nu suntem în întregime răspunzători, să realizăm, într-un număr încă neprecizat de volume, antologia acelor participanţi la concurs care, premiaţi sau nu, şi-au făcut, ulterior, un nume în poezia românească.
La rândul lor, poeţii solicitaţi în realizarea antologiei îşi alcătuiesc grupajul, selectând din creaţia proprie ceea ce ei cred că îi reprezintă. Circumstanţele au decis ca aceştia, şi nu alţii, să constituie primul volum.
Contăm pe existenţa celorlalte volume, contăm pe colaborarea celor care vor fi solicitaţi pentru realizarea lor şi contăm, de asemeni, pe atingerea, mai ales a două ţinte în încercarea la care ne-am angajat: să punem la dispoziţie o antologie de poezie românească a ultimilor treizeci de ani (realizată aşa cum deja s-a spus) şi să oferim, în felul acesta, prin poeţii şi poezia ce se vor tipări, prilejul unei discuţii despre Concursul de poezie „Nicolae Labiş”… cu cărţile pe masă.
Un orgoliu local, din nou şi, fără îndoială, – însă, cu siguranţă, nu doar atât. Ceea ce, desigur, ar urma să se dovedească. / Aurel Buzincu”.
În treacăt fie spus, eu am primit Marele Premiu „Nicolae Labiş”, din mâna lui D. R. Popescu, la ediţia a X-a. Buzincu, Beldiman şi toţi ăştia, contestatarii, când l-au luat? Nevermore, vorba unui poet de care până şi Buzincu ar fi putut auzi.
Nimicitoarea campanie de minciuni agresive, menită să mă compromită public şi să mă „izgonească din Bucovina” a fost asumată de „întreg colectivi Suceava.Live”, nu de uneltitorii Beldiman şi Buzincu, ale căror fraze încâlcite le puteam identifica în maldărele de denunţuri ulterioare, aşa că, pentru că nu venisem cu nici o replică, din convingerea că, dacă aş fi făcut-o, legitima mea apărare le-ar fi servit pentru un nou denunţ în justiţie, pentru denigrare în formă continuată, am tăcut şi am redactat în linişte o nouă acţiune în daune, nouă – pentru că faptele erau noi, acţiune în care, pentru a evita teoria chibriturilor avocăţeşti, am solicitat proba verităţii, deci probarea cu documente, pentru următoarelor afirmaţii, asumate de Tilihoi şi Covaşă, „directorii” lui Beldiman:
„A). „Ion Drăgușanul și-a prelungit accesul fraudulos la bani publici. Gheorghe Flutur a oferit nababului (in)culturii un cadou de lux: salariu nesimțit + pensie, deconturi și proiecte discreționare”, „Deși pensionat de 2 ani de zile, Ion Drăgușanul, la cei 66 de ani, a primit cadou de ziua sa de naștere o numire de circa 2.000 de euro lunar” – 25 ianuarie 2021
SOLICIT: Decizia de pensionare (inexistentă); Dovada unor venituri lunare de circa 2.000 euro.
B). „Urmare a sentințelor judecătorești definitive și a actelor de procedură penală din Dosarele nr. 1174/117/2018, 12413/314/2019 și 12000/314/2019 instrumentate de mai multe unități de parchet, lucrurile sunt clare: vreo 5 infracțiuni reținute (11 acte materiale)”; „Condamnați definitiv și cu cercetări extinse la mai multe organe penale, drăgușanii, acești hoți mărunți de cuvinte și infractori dovediți ai culturii bucovinene” – 26 ianuarie 2021.
SOLICIT: Copii ale sentinţelor judecătoreşti, prin care am fost condamnat definitiv şi irevocabil, căpătând statutul de infractor dovedit.
C). „Minciunile și falsurile marca Drăgușanul”; „vârful de lance și exponentul public al unui grup infracțional organizat”; „vă supunem atenției doar 3 dovezi de fals, uz de fals și minciună”; „dovezi de minciună, de fals, uz de fals, abuz în serviciu, şantaj şi însuşirea de foloase necuvenite”– 28 ianuarie 2021
SOLICIT: Copii ale sentinţelor judecătoreşti, care stabilesc, în sarcina mea, că aş fi:
– liderul „unui grup infracţional organizat”
– că am uzat de infracţiunile de fals, uz de fals şi abuz în serviciu
– că am practicat şantajul pentru însuşirea de foloase necuvenite.
D). „3 infracțiuni grave: fals în acte oficiale, uz de fals și mărturie mincinoasă”, plus „2 infracțiuni și mai grave: abuz în serviciu și folosirea funcției pentru favorizarea persoanelor” – 29 ianuarie 2021; „distrugi oameni, la comanda finanțatorilor tăi, compromițându-i dacă nu-ți cedează șantajelor malefice!” – 28 ianuarie 2021
SOLICIT: Copii ale sentinţelor judecătoreşti pentru cele „3 infracţiuni grave” şi a „2 şi mai grave”. Copia sentinţelor referitoare la acte de şantaj, pe care le-aş fi comis la cererea unor finanţatori.
E). „excrocul Bucovinei”, pe româneşte „escrocul” – 28 ianuarie 2021
SOLICIT: Copia sentinţei pentru săvârşirea infracţiunii de escrocherie.
F). „Iată cum Parchetul, prin cererea sa, îl chemă la boxă!” – 29 ianuarie 2021
SOLICIT: Copia sentinţei judecătoreşti şi cererea de arestare emisă de Parchet.
G). „acţiunilor culturale ASUMATE şi FURATE, pe persoană fizică, de Ion Drăguşanul” – 28 ianuarie 2021; „clanul Drăgușanul și pseudo-asociația „Bucovina Viitoare” (cu sediul acasă la lăcustele culturii) la care au fost năimiţi rataţii rataţi ai Sucevei, în frunte cu căpușa Gâză – Ion Drăgușanul” – 26 ianuarie 2021
SOLICIT: Copii ale unor facturi, prin care AC BUCOVINA VIITOARE, a primit bani de la Consiliul Judeţean Suceava sau de la Centrul Cultural „Bucovina”. Dovezi că nu eu, ci altcineva ar fi întemeiat acţiuni culturale precum „Bucovina Rock Castle” şi „Zicălaşii”
H). „Familia de mafioți, Gâză-Dragușanul”
SOLICIT: Copia unei sentinţe de condamnare a familiei mele pentru activităţi mafiote.
J). „Noi atât am acuzat, deocamdată, şi vom acuza până la capăt: averile, impostura – minciuna, conflictul de interese și furtul de bani publici, prin licitaţii false de atribuiri de servicii de organizare evenimente artistice și servicii tipografice pentru tipărituri, sub însemnele unui impostor care își trage seva culturală din vânjoasa tulpină a internetului” – 26 ianuarie 2021.
SOLICIT: Copia sentinţei de condamnare pentru „furtul de bani publici”. Probe oficiale că aş fi dobândit averi ilicite, în condiţiile în care pământurile de la Plopeni şi de la Breaza (inclusiv jumătate de casă) sunt moşteniri, nu cumpărături. Probe scrise că mă ocup de achiziţii publice şi de licitaţii.
K). „EthernetMAN-ul Centrului Cultural Bucovina. / Acest nume rușinos a fost atribuit lui Dragușanul de cei mai renumiți scriitori bucovineni ori reprezentanți ai instituțiilor de cultură din țară tocmai datorită imposturii și plagiaturii sale”.
SOLICIT: Dovezi ale unor texte furate de la alţi autori, săvârşind infracţiunea de plagiat.
L).„fotografiile sunt și ele corupte-false, nefiind pentru studiul prostimii, fiind doar pentru lauda personală și mincinoasă! / Vă rugăm să studiați fotografiile de mai jos, aflate în original pe site-ul www.dragusanul.ro, apoi raportați aceste falsuri ordinare, aceste trucaje descoperite cu ajutorul unor softuri specializate, la poveștile inventate, întâmplările și întâlnirile cu marii cărturari și erudiți pe care le narează dibaci Drăgușanul în memoriile sale, falsificându-și propria istorie. RUȘINE impostorule, rușine Ion Drăgușanul! Nu degeaba îți este frică de ceea ce doar tu numești asasinat civic, în loc de purul adevăr!”.
SOLICIT: Constarea afirmaţiilor calomnioase de mai sus, în baza paginii PROBA 2, angajându-mă să arăt instanţei şi originalul fotografiilor.
M). Caricaturizarea care depăşeşte regulile caricaturii, susţinând caracterul penal al familiei mele, care va intra „la Jilava” – 25 ianuarie şi următoarele, PROBA 3
SOLICIT: Copia unei (unor) sentinţe dintr-un proces penal, în care sunt parte.
N). Atribuirea unor afirmaţii, pe care nu le-am făcut, operei mele, prin care aş fi susţinut caracterul neromânesc al Bucovinei – 29 ianuarie, în condiţiile în care prin documentul lui Roman al II-lea, pe care îl însoţesc, în studiul respectiv, cu alte câteva zeci de probe, eu încercam să probez existenţa Bucovinei geografice ca parte a Moldovei, încă de la Descălecat.
O). Dovada că sunt „angajat al unor servicii secrete străine” şi „trădător de ţară”.
Am formulat acţiunea în daune şi am depus-o la Judecătoria Suceava în 1 februarie 2021, dar nu am mai apucat să mă judec, pentru că, în baza soluţiei pe scurt Încheiere – Suspendare din 25.10.2022, pronunţată în cauză, în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 1 Cod de procedură civilă”, deşi „dezlegarea pricinii” NU ATÂRNĂ „în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi”, Dosarul nr. 880/314/2017, dosar în care sunt pârâţi numiţii „BELDIMAN TIBERIU-GEORGE, CNP …, BELDIMAN MIHAELA-ELENA, CNP …, şi S.C. TRANING & CONSULTING GROUP S.R.L, firmă care le aparţine”, pentru FAPTE SĂVÂRŞITE DE ALTE PERSOANE şi ANTERIOARE de data depunerii de către subsemnatul a cererii de acţiune în daune la Judecătoria Suceava, în data de 1 februarie 2021, faptele care formează obiectul acestui dosar fiind săvârşite începând în data de 25 ianuarie 2021 şi continuând, zi de zi, uneori cu mai multe iresponsabile atacuri la persoană pe zi, până spre sfârşitul anului 2021”.
Am depus un recurs, dar ce valorează un recurs de la o victimă oarecare, care „îndrăzneşte” să-şi caute dreptatea, care dreptate nu există, ea fiind privilegiul elitei din linia a doua”. Şi astfel, prin soluţia pronunţată, mi se îngrădeşte dreptul constituţional privind accesul liber la justiţie, prevăzut de Constituţia României, art. (1), (2) şi (3). Iar la recurs nu mi se dă un răspuns. O să văd ce-i de făcut, după ce voi consulta „Justiţie pentru oameni”, site-ul Consiliului Superior al Magistraturii.
Deocamdată, Beldiman şi firmele lui cu adresă în continuă mutare, care şi-au însuşit cele trei miliarde necuvenite ale Consiliului Judeţean Suceava triumfă în ambele dosare, primul blocat de 14 amânări, al doilea de „să vedem ce-i cu primul”, deşi priveşte alte fapte şi făptuitori şi doar responsabilitatea firmei care îi plăteşte. Împlinesc, peste câteva zile, 68 de ani, iar elita suceveană din linia a doua va trage de timp, în speranţa că voi muri între timp. Nu o să le fac pe plac şi nici nu o să mă las înfrânt de „dreptatea cuvenită liniei a doua” şi atât.
*
va urma Capitolul V: Nu Dumnezeu, ci oamenii te judecă!