Dragusanul - Blog - Part 19

Despre numele oraşului Cluj

 

 

 

„Despre numele oraşului Cluj s-a scris atât de mult, încât s-ar părea că nu a mai rămas nimic de spus[1]. Şi totuşi, nu sunt lămu­rite încă toate laturile problemei. Înainte de toate nu este încă lă­murită laturea aşa-ziselor atestări.

 

Cele mai vechi atestări ale numelui Cluj datează din secolele XII-XIII. Documentele acelor secole ne-au transmis numele în două forme înrudite: Clus şi Culus, în diferite variante de ortogra­fie[2]. Faptul că cele două forme sunt contemporane a făcut ca unii istorici să tragă concluziunea că „cele două nume au circulat în acelaşi timp şi alături”[3], iar alţii că „înainte de secolul al XIV-lea, numele Cluj avea forma ungurească de Kulusvar, iar din acest nume Românii au făcut Cluj”[4].

 

Faptul însă că cele două forme Clus şi Culus sunt contempo­rane nu este o premiză intangibilă şi, prin urmare, nici concluziunile trase din ea nu sunt intangibile. Faptul contemporaneităţii este anume numai o constatare de o valoare relativă, pentru că se întemeiază pe o largă şi superficială interpretare a ceea ce e o atestare.

 

Cei care s-au îndeletnicit până acum cu istoria oraşului sau a numelui Cluj s-au mulţumit de obicei să accepte atestările de nume aşa cum le înşiră „Indicele” colecţiunilor de documente, fără să examineze şi documentele însele din care s-au scos atestările. Şi aceasta este o greşeală fatală, pentru că înşirarea de nume şi forme din „Indice” nu ne precizează, în acelaşi timp, şi vechimea reală a ace­lor nume şi forme, dat fiind că nu ne arată şi vechimea reală a do­cumentelor care ni le-au transmis. „Indicele” nu ne dă mai departe nici o lămurire în ce priveşte sursa din care pornesc documentele şi, prin urmare, nu ne arată nici adevăratul proces de evoluţiune a numelui. Indicele nu ne indică în fine nici locul unde s-a format un nume, nici fazele prin care a trecut până ce s-a cristalizat în formă lui definitivă.

 

Aşa fiind, studiul documentelor este indispensabil, pentru că este o deosebire fundamentală între valoarea formelor transmise şi păstrate în documente originale, contemporane, şi între valoarea formelor transmise şi păstrate numai în copii făcute în epoci mai mult sau mai puţin recente. Şi este o fundamentală deosebire între valoarea formelor transmise şi păstrate în documente care pornesc de la autorităţi indigene, locale, şi între valoarea formelor trans­mise şi păstrate în documente care pornesc din surse străine.

 

A nu ţinea seama de aceste deosebiri ar însemna ca şi cum un judecător, chemat să judece asupra unui incident oarecare, ar acor­da depoziţiilor unor martori care n-au asistat la incident, carie au auzit numai despre el de la alţii, au auzit poate numai de la alţii, care nici ei n-au asistat la incident – aceiaşi greutate pe care trebuie s-o acorde depoziţiilor unor martori carie au fost de faţă, care au văzut „cu ochii proprii” cum s-a petrecut incidentul.

 

Colecţiunea de documente a lui Zimmermann-Werner[5], spre pildă, ne dă pentru numele Cluj (mănăstire, oraş şi judeţ), la „Indice” formele următoare:

 

Oraş: Kuluswar, Kulusuar, Kulusvar, Culuswar, Clusvar, Clus­war, Clwsuar, Clwswar, Klusuar, Koluswar, Colos-, Colws-, Coloswariensis etc.

 

Mănăstire: Kulusmonostra, Colus-, -monustura, -monustra, -monstra, Kolws- monwstwra, Clus-, Klus-, Kolos-, Clus, Clusa, Monustur, Clusiensis etc.

 

Judeţ: Kulus, Culus, Clus, Cluus, Clws, Kolos.

 

La fel face şi istoricul ungur Csánki Dezsö, în lucrarea sa de­spre toponimia Ungariei în epoca Hunadieştilor. El copiază atestările cuprinse în „Indicele” colecţiunii lui Zimmermann pentru mă­năstire şi judeţ, iar pentru oraş copiază şi „completează” atestările adunate de Márki Sándor (care sunt în general acele ale colecţiunii lui Zimmermann).

 

Această înşirare cronologică de forme nu ne poate da însă şi nici nu ne dă o icoană reală a procesului de evoluţiune a numelui. De aceea, în analiza vechimii numelui Cluj, noi vom abandona „Indi­cele”, în favorul documentelor[6].

 

Documentele ieşite din cancelarii organizate, documente în care se pomeneşte de Cluj, emană de la 3 autorităţi:

 

1). cancelaria regilor Ungariei;

 

2). cancelariile unor autorităţi civile şi bisericeşti, constituite pe teritoriul Transilvaniei şi

 

3). cancelariile unor episcopii, constituite în vecinătatea Tran­silvaniei.

 

Toate aceste documente nu sunt mai vechi de a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Ele sunt însă o bază sigură şi incontestabilă pentru cercetări. În afară de aceste documente, mai avem şi alte 3 documente, de la finele secolului al XII-lea, avem şi o colecţiune de însemnări procesuale şi pe urmă o seamă de bule papale – am­bele, şi însemnările, şi bulele, de la începutul secolului al XIII-lea – în care se pomeneşte de Cluj sau de un Cluj. Ele sunt, ce-i drept, ceva mai vechi, dar sunt şi o bază mult mai incertă.

 

Pentru prima dată dăm de un nume Clus într-un document ne­datat[7], din timpul regelui Bela al III-lea, prin care Bela confirmă testamentul unui oarecare Kaba. Între cei care au asistat la actul confirmării se pomeneşte şi de „Gallus comes Albensis Transilvanus, Thomas Comes Clusiensis. Documentul ni s-a păstrat în ori­ginal.

 

Tot în acea epocă dăm şi de un nume „Culus” într-un docu­ment datat din 1183, prin care Episcopul din Spalato (Dalmaţia) ia anumite dispoziţiuni. În document se pomenesc demitarii ţării din acel an, între care se pomeneşte de „Gallo Culusiense comite, Tho­mas albensi comite. Documentul acesta ni s-a păstrat numai într-o copie din secolul al XIV-lea şi autenticitatea lui este contestată de istoriografia ungurească[8].

Al 3-lea document, acesta din timpul regelui Emeric, datat din anul 1201, prin care se acordă privilegii unor oaspeţi din Croaţia .(hospitibus de Potok“), pomeneşte. între dignitarii ţării, şi de „Marano comite de Zonuk, Pazman de Kulus“. Şi acest document ni s-a păstrat numai în copie, într-un transsumpt al regelui Ladislau al IV-lea din 1285, care şi el atestă numai un transsumpt al regelui Ştefan al V-lea, din 1272.

 

Identitatea numelor „Clus” şi „Culus” din aceste documente cu „Clus” din Transilvania este prea incertă decât să se poată trage vreo concluziune indiscutabilă din aceste atestări. Dar şi ele dove­desc prioritatea formei „Clus”.

Bulele papale pomenesc cu certitudine de un Clus din Tran­silvania.

 

La anul 1199 Papa Inocenţiu al III-lea acordă protecţiunea sa lui „Henricus archidiaconus Clusiensis”. Bula ni s-a păstrat în re­gistrele Vaticanului, în copiile bulelor papale (Zimmermann no. 576).

 

La anul 1222 (Zimmermann, no. 33). Papa Honoriu al III-lea dă însăr­cinare unor episcopi din Ungaria să cerceteze plângerile „abbatis el conventus monasterii beate Marie de Clus” contra Episcopului Transilvaniei.

 

La anul 1225 (Zimmermann, no. 50) acelaşi Papă conferă dreptul „mitre et annuli” abatelui „monasterii Clusiensis de Ultrasilvanis partibus”.

 

La anul 1232 (Zimmermann, no. 66), Papa Grigorie al IX-lea dă în­sărcinare Legatului său din Ungaria să aplaneze conflictul ivit între Episcopul Transilvaniei şi „abbatem et conventum monasterii de Clusa Ultrasiluane diocesis”.

 

La anul 1235 (Zimmermann, no. 73), acelaşi Papă dă o similară însăr­cinare şi unor episcopi din Ungaria. Mănăstirea este numită tot de „Clusa”.

 

Cum însă registrele papale care au păstrat în copii aceste bule nu sunt registre contemporane, nici aceste atestări nu pot fi pre­mise indiscutabile pentru concluziuni indiscutabile.

 

Mai mare greutate ar putea să fie atribuită aşa-zisului „Regestrum Varadinense” (Oradea), în care s-au înregistrat numeroase în­semnări privitoare la aşa-zisa „proba de foc” (iudicium ferri candentis”). Aceste însemnări se referă la epoca regelui Andrei al II-lea, adică la începutul secolului al XIII-lea. Ele ni s-au păstrat însă numai într-o publicaţiune din anul 1550. Datele cronologice in­dicate sunt contestabile. În acest „Regestrum…” se pomeneşte, la 1213, de „castrenses de Clus de centuriunatu Agad”, „Critophorus comes de Clus”, „Beken, curiali comite de Clus”, „Isac centurio et Vodasa de castro Clus”.

 

La 1214: „iudice Basu, curiali comite de Clus”, „ioubagiones ecclesie de Clus”.

La 1215: „iu­dice Ecce comite de Clus”. La 1226: „cum aliis ioubagionibus castri Clus”, „ante Sebastianum comitem de Clus, iudicem a rege Bela delegatum“.

 

Fără a trage vreo concluziune din toate aceste documente, observăm totuşi că, cu excepţiunea alor două documente – amân­două păstrate numai în copii mai noi şi unul chiar suspectat ca fals – nici un document nu cunoaşte altă formă decât forma Clus. Concluziuni vom putea trage numai din examinarea unor docu­mente ieşite din cancelariile unor autorităţi ungaro-transilvănene bine cunoscute, în care cu certitudine este vorba de Cluj din Transilvania.

 

Nu poate să încapă nici cea mai mică discuţiune că cele mai indicate, singurele indicate să ne lămurească asupra numelui Cluj sunt documentele care pornesc de la autorităţile constituite în Tran­silvania însăş – iar dintre acestea, cele care pornesc din cancelaria Voivodală a Transilvaniei. Vom începe, prin urmare, cu documen­tele aceste din urmă.

 

Din secolul al XIII-lea nu ni s-a păstrat nici un document voi­vodal, în care să fie vorba de Cluj. Ni s-au păstrat numai 3 docu­mente de acest fel din primele decenii ale secolului al XIV-lea: două documente în original, iar al treilea într-un transsumpt con­temporan.

 

Cele două documente originale datează unul de la 1310 şi celălalt de la 1337. Cel mai important este documentul din 1310 (Zimmermann, no. 319), prin care Voivodul Transilvaniei Ladislau („Ladislaus vaivoda Transilvanus”) recunoaşte ca rege al ţării pe Carol Robert, în contra căruia luptase 10 ani. În documentul acesta de recunoaştere a regelui Carol Voivodul Transilvaniei se obligă să restituie ţinu­turile transilvănene ocupate de el, Voivodul, şi anume: „argenti odinam de Rodna, comitatum de Byzterce, comitatum de Scybinio, comitatum Siculorum, villas Dees, Clus et Zeek cum officio ca­mere“.

 

Prin al doilea document, cel din 1337 (Zimmermann, no. 539), noul Voivod Toma („Thomas vaivoda Transsilvanus et comes de Zonuk”) dă o însărcinare capitlului Episcopiei din Alba-Iulia în legă­tură cu un conflict pentru hotare. În acest document Voivodul po­meneşte de „nobilibus de Doboka et de Cluus comitatum”… „in comitatibus de Cluus et de Doboka“… „in foro de Clusvara“.

 

Al treilea document voivodal ni sa păstrat numai într-un transsumpt al cancelariei episcopale din Oradea şi va fi examinat mai la vale.

 

Trecem la categoria a doua a documentelor: cele ieşite din can­celaria episcopiei catolice transilvănene din Alba-Iulia, 5 la număr, şi unul ieşit din cancelaria unui ordin călugăresc tot din Alba-Iulia, documente de aceiaşi mare valoare ca şi cele ieşite din cancelaria Voivodală.

 

La anul 1294 (Zimmermann, no. 266), capitlul Episcopiei Transilva­niei este mărturie a unei donaţiuni. Documentul ni s-a păstrat în original. El precizează timpul în care s-a dat documentul, spunând: „Datum magistro Michaele preposito, Gregorio cantore, Paulo custode, Petro archidiacono de Clus, decano ecclesie nostre existentibus“.

 

La anul 1299 (Zimmermann, no. 283), Episcopul Transilvaniei face un schimb de moşii. Documentul ni s-a păstrat în original. În el se vorbeşte de „episcopatus nostri de Klusuar“, „monasterium de Klus“, „datum in Klusuar”.

 

În anul 1309 este ales episcop al Transilvaniei Benedictus. Ac­tul de alegere, care ni s-a păstrat în original, este semnat, între alţii, de „ego Iohannes archidiaconus de Klus, canonicus ecclesie Tran­silvane[9]).

 

În acelaşi an 1309, capitlul episcopiei din Transilvania aduce la cunoştinţa celor chemaţi că a delegat cu o misiune la Papa de la Roma pe „magistrum Iohannem archidiaconum de Clus”. Docu­mentul ni s-a păstrat în original[10].

 

La anul 1313 (Zimmermann, no. 333), capitlul Episcopiei transilvă­nene este mărturie că Voivodul Transilvaniei a făcut un schimb de moşii. Documentul ni s-a păstrat în original. Ele este făcut în pre­zenţa, între alţii, a lui „Benedicto plebano de Cluswar decano eccle­sie nostre”.

 

În acelaşi an 1313 (Zimmermann, no. 332), „Theodorus prior… fratrum Predicatorum de Alba” certifică o diplomă a regelui Ladislau din 1275 „super villa Clusvar”. Documentul ni s-a păstrat în original.

 

Mai avem, în fine, alte 3 documente, care emană de la două epis­copii învecinate Transilvaniei: episcopia din Oradea şi cea din Cenad.

 

La anul 1297 (Zimmermann, no. 277 şi 278), capitlul Episcopiei din Oradea reproduce în transsumpt o însărcinare din acelaşi an 1297 a Voivodului Transilvaniei Ladislau, referitor la verificarea hotarelor unor proprietăţi ale mănăstirii Mănăşturului. În transsumpt se spu­ne despre moşii: „eadem Monustur el Zenthbeneduk vocale in comitatu de Clus existentes”, iar în comitiva episcopiei se pomeneşte, în mai multe rânduri, de „terra Cluswar”, „de Monustur ad Cluswar[11]. Documentul Episcopiei de Oradea ni s-a păstrat în original. Transsumptul este cel de-al treilea document Voivodal, de care am pomenit mai sus. L-am citat însă numai la acest loc, fiindcă numai atestarea lui este originală.

 

La anul 1339 (Zimmermann, no. 519), capitlul episcopiei din Oradea se asociază la protestul Episcopiei Transilvaniei contra Voivodului Transilvaniei, care a ocupat „tres villas Bany, Komlod et Akanay in comitatu de Clus”, sate de drept ale Episcopiei Transilvaniei.

 

Al treilea document iese din cancelaria Episcopiei învecinate a Cenadului, cu multe legături cu Transilvania. El este un document din 1321 (Zimmermann, no. 279 şi 381), prin care Episcopul Cenadului au­tentifică procura din acelaşi an, privitoare la „conventus de Clus-monostora”, dată de „frater Johannes prior de Clusmonostora” – „pro fratre ipsorum Mychaele archidiacono de Clus”. Documentul acesta ni s-a păstrat în original.

 

Rezumând analizele precedente, subliniem că, dintre toate do­cumentele transilvănene (şi părţile învecinate) câte ne sunt cunos­cute şi ni s-au păstrat, din epoca de la finele secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, aceste sunt singurele documente în care se face pomenire de Cluj. Toate aceste documente emană, re­petăm, din cancelariile unor autorităţi constituite în Transilvania sau din cancelariile Episcopiilor de Oradea şi Cenad, amândouă cu strânse legături cu Transilvania. În nici unul dintre aceste docu­mente, care – subliniam din nou – ni s-au păstrat toate în origi­nal, o singură dată nu întâlnim altă formă a numelui decât cea de „Clus”.

 

S-ar putea totuşi obiecţiona că există un document care dezminte această constatare. Ar putea fi anume invocat un document, datat din 1323 (Zimmermann, no. 409), care emană de la o autoritate clujeană şi foloseşte o formă ungurească: la 1323 anume „Thomas Ruffus iudex universitasque iuratorum consulum civitatis Coloswariensis…” asistă la vânzarea unei case. Acest document nu ni s-a păstrat însă în original, ci numai într-un transsumpt din 1478, când forma ungurească era în circulaţiune şi a fost introdusă de cel care a co­piat documentul.

 

Rămâne să examinăm acum şi ultima categorie de documente ungaro-transilvănene: cele ieşite din cancelariile regilor Ungariei.

 

La anul 1263 (Zimmermann, no. 101 şi 81), viceregele Ştefan confirmă o diplomă din 1246, a regelui Bela al IV-lea, prin care se acordă anumite scutiri unor sate episcopeşti: „Herina, Byolokol de comi­tatu Dobica, Golou de comitatu Culusiensi, Zylac ei Tusnad de Zonuk”.

 

La 1280, regele Ladislau restituie Episcopului Transilvaniei „villam Culuswar”, pe care îl luase cu câţiva ani înainte”[12].

La anul 1282 (Zimm. no. 200), regele Ladislau acordă privilegii mai multor sate, între altele „in comitatu de Kulus villa Kuluswar, villa Gylo, villa Kopus et villa Keresţev”.

 

La 1289 (Zimmermann, no. 229), acelaşi rege vorbeşte de „villam Culus­war”.

 

La 1291 (Zimmermann, no 243), Andrei al III-lea acordă privilegii unor sate „Vysta et Sasag in comitatu de Culus”.

 

La 1317 (Zimmermann, no 348), regele Carol Robert pomeneşte de un „magister Joannes comes de Bezlercze, de Kulus et Kulusvar”.

 

Punând faţă în faţă documentele ieşite din cancelariile unor au­torităţi constituite în Transilvania cu documentele ieşite din cance­lariile regilor Ungariei, constatăm că, fără absolut vreo excepţiune, forma ungurească „Culus” a circulat numai pe teritoriul Ungariei propriu-zise, dar niciodată şi pe teritoriul Transilvaniei, unde nu era cunoscută altă formă decât cea de „Clus”. Cu alte cuvinte: for­ma ungurească „Culus” s-a format pe teritoriul Ungariei, în cance­lariile regilor Ungariei, şi de acolo a fost importată în Transilvania, prin diplomele regeşti, fără să fi putut însă să înlocuiască, în do­cumentele transilvănene dintru-nceput, numele vechi.

 

O confirmare clasică a acestei constatări este diploma din 1275 (Zimmermann, no. 178) prin care regele Ladislau al IV-lea confirmă bise­rica din Alba-Iulia în posesiunea Clujului. Diploma aceasta nu ni s-a păstrat în original, ci numai în două transsumpturi. Unul dintre aceste două transsumpturi este cuprins într-o diplomă a regelui Carol Robert, din 1313 (Zimmermann, no. 336), care nici ea nu ni s-a păs­trat în original, ci numai într-un nou transsumpt, din 1429, al capitlului din Orade. Transsumptul acesta din 1429 spune că Ladislau a donat bisericii din „Alba” – „villam Kuluswar vocatam in comitatu de Culus”. Celălalt transsumpt, tot din 1313, este o atestare, făcută de cancelaria ordinului călugărilor dominicani din Alba-Iulia (Zimmermann, no. 332). Acest transsumpt ni s-a păstrat în original. În acest docu­ment, şeful Dominicanilor „frater Theodorus prior” spune că a fost rugat să ateste copia unui document „super villa Clusvar confectum” şi, reproducând acel document, în transsumpt scrie „villam-Clwsuar vocatam in comitatu de Clws” şi nu „Kuluswar” şi „Cu­lus”. Distincţiunea între formele din cele două transsumpturi („Ku­luswar” şi „Culus”, în transsumptul din 1429, şi „Clwsuar” şi „Clws”, în cel din 1313) este un argument decisiv în favorul constatării că, în Transilvania, la începutul secolului al XIV-lea, nu se cunoaşte încă altă formă decât cea de „Clus”.

 

Forma ungurească de „Culus” (în diferite grafii) apare în do­cumente ieşite din cancelariile autorităţilor civile şi bisericeşti din Transilvania numai către mijlocul secolului al XIV-lea. Pentru pri­ma dată, apare la anul 1336, într-o scrisoare a capitlului din Oradea (Zimmermann, no. 524): „Zasfenes in comitatu de Kulus”. În documentele care emană din cancelariile Voivodale a Transilvaniei apare, pentru prima dată, la 1340: „universitas nobilium de Zonuk, Doboka et de Culus comitatuum”, „Colusmonustra”, „Datum in eadem Culusmonustra” (Zimmermann, no. 555).

Dar cancelaria Voivodală şi după aceea întrebuinţează mai des forma veche Clus, decât forma nouă „Culus”. La anul 1381, „nos Jacobus de Turuch Comes de Clus, Johannes filius Emerici de Patha et Benedictus filius Thome de Tothaza iudices nobilium de eodem Comitatu”, sunt mărturie[13]. Documentul ni s-a păstrat în original.

 

În documente care emană din cancelaria Episcopiei din Alba-Iulia, forma ungurească răsare şi mai târziu. Episcopia din Alba-Iulia cunoaşte numai forma „Clus“.

 

Înlocuirea, în documentele transilvănene, a vechii forme de „Clus” prin forma mai nouă de „Culus” n-a fost niciodată deplină. În toate timpurile, forma „Clus” s-a menţinut, alături de cea de „Culus“. Şi mai mult. Forma aceasta veche, de „Clus” s-a impus şi cancelariilor regilor Ungariei, care, înainte, sub regii din dinastia Arpadiană şi sub Carol Robert, folosiseră numai forma de „Culus”.

 

În timpul domniei regelui Ludovic I (1342-1380), cancelaria regească, pentru prima dată, adoptă forma transilvăneană a numelui şi o repetă apoi în numeroase cazuri. La 1368, regele Ludovic dă Însărcinare „conventui de Clus” să aplaneze un conflict pentru hotare, ivit între „hospites nosiros de Cluswar” şi un proprietar înve­cinat. Documentul ni s-a păstrat în original (Zimmermann, no. 911, 912 şi 913).

 

La 1370, Ludovic face o donaţiune oraşului Cluj. În document: „civitatis nostre Cluswariensis”, „officiali de Cluswar”, „Datum ibidem in Cluswar”. Documentul ni s-a păstrat în original (Zimmermann, no. 941). Într-un alt document. tot din 1370 (Zimmermann, no. 946): „Clusuar”. La 1373 (Zimmermann, no. 1016); „Cluswar”; 1377 (Zimmermann, no. 1064, 1065); „Clusmonustra”; acelaşi an 1377 (Zimmermann, 1067): „Elisabeth de Clu­suar”; tot în 1377 (Zimmermann, 1070): „cives nostri de Cluswar” şi „Cives nostri de Cluswar” (de mai multe ori), „datum in Cluswar”. Şi, la fel, în trei documente din 1378 (Zimmermann, no. 1087, 1096, 1098) şi într-un document din 1381 (Zimmermann, 1150).

 

Regele Sigismund, într-un document din 1390, ce ni s-a păstrat în original (Zimmermann, no. 1247), scrie: „cives nostri de Cluswar”. În­tr-un document din 1412 (Zimmermann, 1694): „civitatis nostre Cluswar”. La 1414 (Zimmermann, no. 1753): „Cluswar”, „Clusmonostra”; la  1415 (Zimmermann, no. 1759): „Cluswar” etc.

 

Regentul Ioan Huniade foloseşte şi el, la 1446, şi regele Vladislau I, la 1453, forma transilvăneană „Clusuar[14].

 

Rezumăm: din confruntarea documentelor rezultă în mod ne­îndoios că:

 

a). forma cea mai veche a numelui Cluj este forma „Clus”, forma „Culus” fiind un produs străin;

b). înainte de mijlocul secolului al XIV-lea, n-a circulat în Tran­silvania altă formă decât această formă de „Clus”, formă trans­misă şi păstrată neschimbată în graiul poporului român”[15].

 

 

[1] Amintim numai lucrările mai însemnate:

Jakab Elek, Kolozsvár torténete. Buda 1870.

Al. Marki, Über den Namen Kolozsvar. Budapest 1904.

Csánki Dezsö, Magyarorszag törtenemi földrajza a Hunyadiak korában. Budapest 1913.

  1. Kisch, Siebenbürgen im Lichte seiner Sprache.
  2. Drăgan, Românii în veacurile IX-XIV. Bucureşti 1933.

[2] Forma germană Klausenburg şi forma latinească Claudiopolis sunt mult mai noi. Klausenburg apare pentru prima dată în documente între  anii 1405—1408 (la 1348 în forma Clusenborg); Claudiopolis apare pentru pri­ma dată în registrele din 1559-1560 ale universităţii din Wittenberg (Ger­mania): „Stefanus Wolfart Claudiopolitanus Transylvanus”.

[3] Al. Marki, op. cit.

[4] Melich-Gombocz, A honfoglaláskori Magyarország. Budaţpest 1929. p. 305: „A magy. Kolozsvár, Torda nevek a XIV század közepe elöti magyarul Kulusvar, Turda hangalakokban voltak meg. E nevek az oláhban Cluj (olv. Kluzs) alakban élnek s kétségtelen, hogy az o-magy. Kuluzsvár, Turda átvételei”. Este un studiu vast, în care autorul caută, să dovedească că numele topice vechi din Ungaria şi Transilvania au fost transmise celorlalţi locui­tori ai tării de către unguri.

[5] Zimmermann-Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen. Hermannstad, 1892.

[6] „Clus” era şi mumele mănăstirii, şi cel al oraşului, şi cel al jude­ţului. Cum însă aci nu este vorba nici de vechimea mănăstirii, nici de cea a oraşului sau a judeţului, ci numai de vechimea numelui comun tuturor, renunţarea la diviziunea pe cele trei categorii se impune în mod logic. Nu­mele Cluj formează, sub acest raport, o unitate indivizibilă şi studierea ve­chimii lui trebuie să pornească de la această indivizibilitate.

[7] Jakcab Elek, op. cit., îl datează „1173-1175 évek körül”, Szentpétery Imre, az Àrpádházkori oklevelek kritikai jegyzéke, Budapest 1923 no. 128, îl datează „1177 körul”.

[8] Szentpétery, op. cit., no. 138.

[9] Alături de „ego Saulus Archidiaconus de Turda vicarius ecclesie Transilvane”.

[10] Ambele documente publicate în: Acta Legationis Cardinalis Gentilis (Monumenta Vaticana Hungariae). Budapest 1885, pag. 158 şi 168.

[11] Jakab Elek, op. cit., citând acest document, reproduce greşit „Coloswar”.

[12] Jakab Elek, op. cit., Zimmermann-Werner, Urkundenbuch, nu cu­noaşte acest document.

[13] Szaba Károly, Székely Oklevéltár. IV. p. 8.

[14] Márki, op. cit., p. 10.

[15] O chestiune de prioritate: „Clus” sau „Culus”, în Dacia istorică, No. 1, 15 oct. 1937, pp. 12-21

 


Ion Drăguşanul: Ultimul proces de presă

 

 

 

Dacă doriţi să răsfoiţi, să citiţi sau să descărcaţi această carte, faceţi click pe copertă!

 


ion drăguşanul: vărul lui dracula

 

Urmat de cei doi oaspeţi, Marele Păstor intră în măruntaiele Templului Rarăului,

ferecând intrarea pentru totdeauna.

 


„Îmi dai oştenii sau te tai?”

 

 

Şi au trecut munţii, în fruntea a câtorva sute de făgărăşeni aspri, îmbrăcaţi în haine miţoase. În cale li s-a ivit un pâlc de munteni, din rândurile cărora s-au desprins doi călăreţi, în vreme ce Vlad slobozea ultimele porunci pentru intrarea în luptă. Solia l-a surprins şi, când solii micii oştiri muntene s-au apropiat suficient, a dat pinteni calului, îndreptându-se spre ei.

 

– Unchiule Vlaicu! Unchiule Caloianul!…

 

Apoi s-a întors spre Ştefan, care, însoţit doar de căpetenia de tâlhari Tăbâltoc, se apropia în trap mărunt:

 

– Sunt unchii noştri, Vlaicu şi Caloianul, fraţii mai mici ai mamei tale, Doamna Oltea…

 

Ştefan, care nu mai era un copilandru, ci deja un adolescent, şi-a muşcat mustaţa bălaie, care începuse să dea în spic:

 

– Şi-atunci de ce sunt în fruntea vrăjma-şilor?

– Nu sunt vrăjmaşi, ci oamenii care i-au rămas credincioşi tatălui meu, Vlad Voievod; au venit să ne slujească.

 

Mica oştire făgărăşeană, întărită cu câteva sute de munteni, a întins corturile, a aprins focuri şi s-a aşternut la popas. Ştefan, care încă nu-şi cunoscuse unchii, îi cântărea, în tăcere, încercând să le sfredelească sufletele cu ochiul minţii, pe care generaţiile târzii aveau să-l numească ochi intuitiv. Nu cu intuiţia, ci cu ochiul intuitiv, cel din ce în ce mai ofilit şi mai neputincios, dintre sprâncene. Observă, mai întâi, că unchiul Caloianul, ca şi bătrânul Păstor din Rarău, are un cerc albastru, dar mai puţin viu, între sprâncene. Când văzuse, pentru prima dată, un astfel de ochi, crezuse că înseamnă un desen şamanic, aşa cum îşi fac solomonarii, şi nu un organism viu şi încă funcţional al minţii omeneşti, care minte, odată cu trecerea veacurilor şi cu câştigurile în civilizaţie pierde tot atât din funcţionalităţile metafizice.

 

Caloianul părea să fi rămas pe gânduri, zâmbind unor aduceri aminte doar de el ştiute. Avea pleoapele lăsate, iar dialogul dintre fratele său, Vlaicu, şi nepotul Vlad, despre anihilarea pâlcurilor boiereşti care-l ţineau în scaunul domniei pe Vladislav, părea să nu-l intereseze. Dar nimeni nu ştia nimic despre puterile minţii lui şi despre misiunea pe care o primise de la Marele Păstor, ca ucenic în iniţierile tăinuite ale credinţei dintotdeauna, credinţă care, prin Iisus, Soarele Dreptăţii, îşi contura specificul nou de revoluţie spirituală a omenirii, dar fără a se îndepărta de ceea ce a fost dintotdeauna: o nara-ţiune cosmică, în care se îmbinau şi, deci, puteau fi descifrate, toate ursirile vremelniciei. Îi plăcu firea dreaptă şi plină de demnitate a lui Vlad şi îl încântă firea zvăpăiată de stea în clocot a lui Ştefan. Chestiunilor mult prea pământeşti ale disputei pentru putere nu-l interesau, pentru că ştia preţul biruinţei: sfinţenia sau anatema. Cale de mijloc nu există, indiferent de povara pe care o duci pe suflet. Omul dăinuieşte nu prin faptele sale bune sau rele, ci prin binele sau suferinţele pe care le aduci încrengăturilor durabile ale neamului tău. Valorile istorice se schimbă de la un veac la altul; ceea ce a fost ieri bine, poate deveni mâine rău; valorile istorice sunt doar nişte simple convenţii, care se rup şi se fărâmiţează din bolta senină a valorilor umane, care sunt veşnice; în rest, doar o suprapunere densă şi vâscoasă de umbre, doar rătăciri şi cărări desprinse din Cale pentru a împovăra cu deşertăciune şi deşert largul luminos şi mereu proaspăt al naturii.

 

Pe neaşteptate, Caloianul tresări, atunci când Vlad izbucni aproape mistic, aidoma unui izvor proaspăt, prea multă vreme zăgăzuit în stâncă:

 

– Acei câţi se poartă cu duhul lui Dumne-zeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu, spune dumne-zeiescul apostol, căruia, pe urmă mergându-i, cei iubitori de dreptate, care se străduiesc spre cele bune, au dobândit viaţa dorită, cele pământeşti lăsându-le pământului şi alipindu-se de cer, auzind acel fericit glas de bucurie, pe care veşnic îl şi aud: „Veniţi, binecuvântaţi-i părintelui meu, să moşteniţi împărăţia gătită vouă, de la întemeierea luminii!”. Cărora şi eu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, Io Vlad voievod şi domn a toată ţara…a binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inimă luminată şi curată a domniei mele, să proslăvesc pe Dumnezeu, care m-a proslăvit şi m-a ridicat cu slavă în scaunul sfântrăposaţilor părinţi ai domniei mele…

 

– Da, acesta e Vlad cel adevărat, dar necunoscut, în ciuda faptului că aşa va rămâne în sfinţenia vremelniciei!, spuse iluminat Caloianul, iar frazele lui, Vlaicu, aprobă cu o vagă înclinare a capului, prin care fruntea se pleacă pentru a trăi respectul faţă de ceea ce cu adevărat contează.

 

Trecu o vreme, iar la un alt foc de tabără, Caloianul, care ştia că în regatele maghiar şi polon voievodul, mai curând căpitan de ţinut decât nobil, desemna cel mai mic rang nobiliar, glumi pe seama acestei deşertăciuni omeneşti, de a-ţi dori să fii doar un biet slujitor, dar care are autoritate asupra slugilor stăpânului său.

 

– Nu-i aşa, domnia ta, unchiule! Sau nu va fi aşa; dacă vom deveni voievozi ai ţinuturilor noastre, vom putea face ca voievod să însemne principe autoritar, despot, precum în veşnic birui-torul Bizanţ. Iar de la creşterea puterii noastre se poate dura puterea ţării.

 

Caloianul zâmbi amuzat. Ştia că omul ar trebui să râvnească la puterile depline, cu care a fost înzestrat dintotdeauna, dar iată că el renunţă la dimensiunea dumnezeiască, mereu ademenit de deşertăciunea puterii vremelnice. Omul nu-şi mai ajunge sieşi şi se revarsă dominator în toţi ceilalţi, chiar şi cu preţul răstignirii. I se păru atât de ciudată ruperea aceasta voluntară din mit, din metafizic, şi risipirea nisipoasă în legendă, pe calea fără de întoarcere a vremelniciei, încât nu mai zise nimic, deşi zâmbetul îi rămăsese agăţat de obraz ca o icoană.

 

*

 

În primăvară, la Târgovişte, tânărul Vlad Voievod îşi răzbună fratele. Poate că era şi un act de dreptate în această impunere la ispăşire, dar înverşunarea cu care se bucură Vlad Voievod de suferinţele boierilor care l-au chinuit şi ucis pe viteazul Mircea, după decapitarea, la Bălteni, a lui Vlad Dracul, în 1446, spulberă aura dreptăţii pentru a face loc negurii răzbunării. Conştienţi de îndreptăţirea lui Vlad Voievod de a-şi răzbuna fratele, boierii, deşi se simţeau nedreptăţiţi de soartă, au acceptat moartea, din poziţia celor înfrânţi, dar vociferau pentru o moarte demnă, cuvenită rangurilor fiecăruia dintre ei. Iar Vlad, ascultându-i, a izbucnit în râs:

 

– Aveţi dreptate, domniile voastre, aşa că voi porunci să vi se respecte rangurile… Gâdeo, fă ţepele mai mari sau mai mici, în funcţie mărimea pe care o vor călăuzi spre cer. Cei mari să aibă ţepele cele mai lungi! Înţelesu-m-ai?

 

Gâdea, un italian turcit, care îşi spunea Mustafa, iar mai nou Ionică, îşi puse oamenii la treabă pentru respectarea întocmai şi întrutotul a poruncii stăpânului ţării.

 

Un imens vaier al suferinţei inundă zările, şiroind până dincolo de ele, atunci când ucigaşii lui Mircea erau ridicaţi, unul după celălalt, în stâlpii ascuţiţi al unei altfel de răstigniri pe cer. Aşa era veacul, plin de cruzime. Peste tot în lume, nu doar în Europa, execuţiile erau însoţite de chinuri inimaginabile şi de satisfacţia sfidător afişată a biruitorilor. Mila creştină era doar o vorbă în vânt, aruncată aproape indiferent la câte o slujbă religioasă, pentru că natura umană a acelor generaţii omeneşti se nutrea până dincolo de saţietate cu icnetele purgatoriului pământesc, impus de sălbăticiunea firilor omeneşti, care savurau suferinţa semenilor cu voluptate. Pe cruce, pe rug, în ţeapă se murea lent, se smulgeau sufletele din trupuri cu leneşă violenţă, iar toate aceste crime monstruoase distribuiau cununile de spini nu după vinovăţii individuale, ci colective, adesea incluzând şi familiile, inclusiv pruncii, celor care, în loc să moară în luptă, au preferat o rămăşiţă de amăgitoare speranţă şi s-au predat.

 

Conform moralei creştine a acelui veac, pentru un despot crăiesc, regal sau voievodal, însemna o glorie, şi personală, şi a creştinătăţii, să i se împlinească drept hărăzire obligaţia şi dreptul ca, după cucerirea puterii, să treacă „negreşit prin ascuţişul sabiei pe locuitorii din cetatea aceea, s-o distrugi în întregime, împreună cu tot ce va fi în ea şi să treci chiar şi vitele prin ascuţişul sabiei”. Cu perspectiva aceasta biblică avea să-şi privească Ştefan distrugerea Brăile, în 27 februarie 1470, când „vărsă din plin şi mult sânge, şi arse cu desăvârşire târgul şi n-a lăsat viu nici pe copilul din pântecele mamei şi spintecă sânul mamelor şi smulse copiii din el”.

 

Cruzimea omenească însemna, pe atunci, în toată lumea despotică, inclusiv în despotismul religios, un mijloc de disciplinare a maselor, deci o metodă psihologică de mare impact şi eficienţă, privită şi subliniată drept slujire adevărată a lui Dumnezeu; iar oamenii nu-şi puneau întrebări, chiar dacă nu pricepeau, de pildă, de ce Iisus şi Sfânta lui Maică, niciodată proprietari în viaţa lor pământească, aveau nevoie, în ceruri, de atâtea averi, de bani, de moşii şi de robi.

 

Vlad Voievod, care folosise trasul în ţepe la Târgovişte, ca să răzbune martiriul lui Mircea, adoptă lucid, după aceea, folosirea acestei adevărate psihologii sociale pentru o mai bună organizare a statului, dar şi ca mijloc la fel de per-suasiv împotriva oştilor care-i călcau ţara. Iar luciditatea aceasta, care nu însemna şi cruzime, avea să o probeze şi în ultimul an al vieţii sale, când plecase, însoţit doar de câteva sute de moldoveni şi munteni, să-i ajute pe maghiari în recucerirea cetăţii Belgrad. Ajunsese prin preaj-ma zidurilor cu o zi mai devreme şi, ca să nu piardă timpul, în timpul zilei îşi strecurase oştenii, deghizaţi în turci, în cetate, iar noaptea porni atacul, iar garnizoana, năucită, i se predă. A doua zi, în faţa zidurilor cetăţii Belgrad apăruse o pădure de turci urcaţi în ţepe, îngrozindu-l chiar şi pe comandantul trupelor maghiare, care exclamase cutremurat:

 

– Dumnezeule, ce monstruozitate!

 

– Da’ de unde, domnia ta! Am pus în ţepe doar pe turcii căzuţi în luptă, ceilalţi fiind închişi în pivniţe, ca prizonieri, iar răniţii trataţi la mă-năstire… Dar dacă pe domnia ta, care îmi eşti aliat, te cutremură o astfel de privelişte, îţi poţi închipui ce efect va avea asupra trupelor otomane care vor veni să recucerească Belgradul?

 

Şi, într-adevăr, disciplinata şi curajoasa armată turcească rupse rândurile şi se împrăştie în neorânduială, bântuită de spaime, după ce dădu cu ochii de cumplita privelişte a iadului pământesc din vecinătatea Dunării. Fără să ucidă inutil nici un vrăjmaş, dar folosind oarecum diabolic trupurile celor căzuţi în luptă, Vlad Ţepeş avea să evite nu doar o bătălie, ci şi moartea a mii şi mii de alţi combatanţi.

 

*

 

După aproape un an de slujbă ostăşească în Muntenia, Ştefan nu mai avea răbdare. I se părea că Moldova ţipă disperată prin sângele lui şi că îi reproşează că pierde timpul prin alte oşti, unde, în fond, Ştefan ucenicea şi descifra tainele cele adânci ale războiului. În fiecare seară, intra în cortul vărului său, iar Vlad Voievod, deja agasat de atâta stăruinţă, răspundea plictisit:

 

– Încă nu eşti copt!

 

Dar Ştefan, care deja împlinise 18 ani, nu doar că nu mai avea răbdare, dar se şi simţea cu tălpile pe primele trepte ale maturităţii sale, pe care păşea sigur de sine, deşi avântat. Iar răspunsul lui Vlad, repetat, cu aceleaşi inflexiuni, în fiecare seară, îl scotea din minţi mai abitir decât o cumplită nedreptate. În timpul zilelor, se lua cu treburile ostăşeşti, luptând ba împotriva cetelor boiereşti potrivnice, ba a celor ale nume-roşilor pretendenţi la tron, care se iveau, de peste tot, pe neaşteptate. În jurul lui făceau zid tâlharii lui Tăbâltoc, pe care Vlad ar fi fost dispus nu doar să-i angajeze, ci să-i şi înnobileze, dar Tăbâltoc nici nu vroia să audă despre părăsirea celui pe care el şi-l alesese drept stăpân, într-o clipă de stare mistică, în care i se păru sau chiar îşi auzi străbunii şi strănepoţii îndemnându-l aidoma. Nici Tăbâltoc nu mai avea răbdare:

 

– Măria Ta, suntem deja treisprezece, cu unchiul Măriei Tale, Vlaicu; dacă urcăm Siretul, şi ţara se va trezi, şi-atunci nici o oştire leşească nu ne va mai putea sta în cale. Să mergem, Măria Ta, să ne luăm îndărăt Moldova!

 

Ştefan ştia că nu doar mercenarii leşi, ci şi mai toţi boierii moldoveni, cuceriţi de o bună guvernare, vegheau cu mare credinţă asupra noii domnii. Avea nevoie de o mică oaste, pe care numai vărul său putea să i-o pună la dispoziţie, o ceată puternică în luptă, care să-i asigure prima victorie şi, prin ea, sprijinul poporului. Cu fiecare zi care trece, puterea şi autoritatea lui Petru Aron sporesc, iar înfrângerea lui se va dovedi din ce în ce mai anevoioasă. Încă nu e copt? Dar unchii Vlaicu, luptătorului, şi Caloianul, înţeleptul, nu sunt atât de copţi, încât să-i pârguiască şi lui mintea? Încă nu e copt? Dar oare victoriile din ultima vreme, ale oştenilor pe care i-a condus în luptă, nu dovedesc contrariul.

 

Vreme de o eternitate s-au rostogolit, tot mai anevoios, clipitele unei jumătăţi de zi, apoi, seara, pe lună plină, Ştefan a intrat în cortul domnesc, a înşfăcat un iatagan din panoplie şi, năpustindu-se spre vărul său, a întrebat rece, cu glas îngroşat şi întărit de tăcere:

 

– Îmi dai oştenii sau te tai?

 

Ţepeş, care scria ceva tainic braşovenilor, îl privi încruntat pe sub sprâncenele stufoase şi abia apoi izbucni într-un hohot de râs, care făcu să se clatine pădurile şi munţii din apropiere:

 

 

– Acuma, da! Acum eşti copt!

 


Calvarul celor doi fârtaţi

 

 

În vara anului 1451, poposi la Krakowia un călugăr, fratele Aron, ca începu să caute şi să angajeze mercenari, aleşi dintre cei mai disperaţi, dar şi mai îndemânatici aventurieri ai Crăiei. Dus în faţa Craiului, călugărul a mărturisit că adună oşteni buni, cu care să-l ucidă pe Bogdan Vodă, Domnul Moldovei. Nu cerea mult pentru o astfel de faptă: ceva bani şi două-trei moşioare.

 

– Şi dacă ţi-am da ţie, în loc de o pungă cu galbeni şi două moşii, ţara Moldovei?, întrebă Craiul.

 

Călugărul rămase descumpănit, pentru că nu se simţea îndreptăţit pentru o astfel de onoare.

 

– Cum te chema, printre laici, cuvioase?

 

– Petru, răspunse călugărul nedumerit.

 

– Aha, deci eşti unul dintre bastarzii lui Vodă Alexandru şi ţi se cuvine tronul.

 

Petru nu se ştia drept bastardul nimănui, dar dacă Măritul Crai susţinea una ca asta, nu avea cum şi de ce se împotrivi. În fond, câteva înscrisuri vechi se putea măslui uşor de către diecii pricepuţi ai cancelariei Crăiei, aşa că fu gata să accepte târguiala fără să mai ezite şi să se facă domn.

 

– Şi dacă nu izbutesc?

 

– Dacă nu izbuteşti, oricum nu vei mai fi dator cuiva, răspunse craiul amuzat.

 

Aventurierii recrutaţi au fost duşi într-o tabără de antrenament, la o mănăstire din hotar cu Moldova. Din Suceava, porumbeii aduceau bileţele cu veşti, pe care călugărul le citea atent şi rămânea pe gânduri. Hotărâse, din vreme, să-şi împartă sotnia de ucigaşi în grupuri mici de negustori de cai, care călătoreau în Moldova ca să încerce tocmeli cu boierii, apoi, atenţi şi cu mare fereală, cetaşii s-au adunat în pădurea din preajma mănăstirii Dumbrăveni.

 

În seara zilei de 15 octombrie, când se întoarse un călugăr, din Suceava, la mănăstirea Dumbrăvenilor, negustorii de cai şi-au pregătit armele, apoi au coborât, prin taineţele codului, spre lunca râului Suceava, unde, bine ascunşi, au rămas de veghe. Dinspre malul celălalt al apei se răspândeau sunetele veseliei, iar ferestrele albe ale conacului boieresc al lui Şteful Cernătescu poleiau împrejurimile cu lumină.

 

Nuntaşii petreceau fără de grijă, deja sleiţi de puteri, iar Măria Sa Bogdan Vodă, care vestise din vreme că va veni la nuntă, le ţinea hangul, aşteptând zorii zilei de vineri ca pe-o izbăvire. Îmbătrânise, iar trupul ostenit îndura din ce în ce mai greu excesele, oricât l-ar fi înghiontit sufletul spre veselie.

 

Deodată, conacul fu înconjurată de cei o sută de mercenari, cărora li s-au împotrivit prea puţini moldoveni, sfârşind sub tăişul sabiei; cei mai mulţi boieri rămăseseră unde erau, picotind într-o rână sau cu capul pe masă. Cei care încă nu fuseseră doborâţi de somn nu prea puteau pricepe ce-i călugărul acela ciudat, care rămăsese stană pe crucea zorilor, cu o cruce de lemn ridicată spre cer. Câţiva mercenari l-au adus pe Vodă, pe care îl dibuiseră ascuns într-o cămară, iar călugărul Aron lăsă crucea şi ceru un paloş, cu care a tăiat capul lui Bogdan Vodă dintr-o singură izbitură. Apoi toţi au încălecat şi au grăbit spre Suceava, ca să-i ucidă şi pe cei doi tineri prinţi, pe Ştefan, fiul lui Bogdan, şi pe Vlad, fiul lui Dracula, pe capul căruia voievodul Ţării Româneşti pusese un preţ bun. Nu i-au găsit în Suceava şi, în vreme ce majoritatea încă mai scotoceau casele, mai mult pentru pradă, decât pentru a-i găsi pe prinţi, zece mercenari încercaţi au pornit spre munte, cu gândul să le dea de urmă.

 

Călugărul a mers la Curtea Domnească, pe care o pusese sub protecţia sa cu straşnică poruncă, iar când Doamna Oltea s-a arătat la o fereastră, a slobozit dintr-un sac năclăit de sânge capul lui Bogdan Vodă, care s-a rostogolit în iarbă.

 

De sus, ca dintr-o împărăţie cerească, Doamna a albit în muţenia durerii, dar nu a zis, nu a şoptit, nu a ţipat, ci doar şi-a cuprins ambele  tâmple apăsat între palme. De jos, călugărul, şi el parcă îndurerat, zise cu voce moale:

 

– Vezi, Doamnă, ce ai făcut din mine? Înţelegi unde m-ai îmbrâncit să ajung, alegând pe el?

 

Doamna Oltea nu-i răspunse nimic, dar se prelinse în negura de dincolo de fereastră apoi, coborând scările, se îndreptă spre capul rostogolit în iarbă şi, apucându-l între palme ca pe o sfântă ofrandă, îi sărută fruntea. Era atâta evlavie în dragostea aceasta, încât călugărul, de parcă şi-ar fi pierdut minţile, fugi disperat spre cetate, împiedicându-se în tufarele văii şi prăbuşindu-se adesea, dar ţâşnind imediat în fuga disperată care îi strângea sufletul în menghină.

 

Ajuns în cetate, călugărul Aron, încă îmbrăcat în straie monahale, s-a prosternat în faţa altarului capelei domneşti şi s-a rugat pentru iertare păcatelor vreme de trei zile, fără să bea şi fără să ospăteze. Iar când, în sfârşit, a ieşit din capelă, purta straie ostăşeşti.

 

În faţa cetăţii aşteptau, încărcare cu pradă bogată, harabalele grele, abia confiscate de la neugstorii armeni ai Sucevei. Fără o vorbă, Petru Aron încălecă şi porni, cu întreg convoiul după el, spre Polonia.

 

*

 

Abia porniseră, odată cu lumina zorilor, pe şleaul Ipoteştilor, ca să meargă de la nunta de la Reuseni, când zăriră apropiindu-se nălucă un călăreţ.

 

– Fugiţi!… L-au ucis pe Măria Sa!, ţipă bietul călăreţ, înainte de a se prăbuşi în colbul drumului; din toate rănile trupului, sângele încă mai şiroia ca o despovărare de viaţă.

 

Şi au fugit în pripă, îndreptându-se spre şleaul sinuos al apei Moldovei, urmând o lumină albastră şi tremurătoare, care şi ea îi îndemna la drum disperat. Nu ştiau nimic, nu aveau pe cine să întrebe. Fugeau, goniţi de instincte şi de teamă. Treceau des apa, dintr-o parte, în cealaltă, urmând parcursul drumului mereu întrerupt în lungul bancurilor de pământ, pietre şi nisip. Cale de trei zile şi trei nopţi au fugiţi, mereu călăuziţi de lumina albastră, până le-a ieşit în cale Păstorul de pe Rarău, iar lumina albastră s-a adunat în el ca nişte izvoare care s-ar întoarce în muntele care le-a zămislit. Bătrânul le-a povestit, în amănunt, întreaga tragedie şi le-a spus că Doamna Oltea, încenuşată de durere, s-a călugărit la mănăstirea Pobrata, unde i-a durat dragului ei Bogdan săla-şul veşniciei, din preajma căruia nu va mai pleca vreodată. O găsesc, noaptea, călugăriţele dormind îngenuncheată, cu fruntea rezemată de lespedea mormântului, dar oricât o roagă, refuză să plece la odihnă sau la masă. I-au pus, lângă mormânt, un urcior cu apă şi o pâine, din care Doamna rar gustă, doar ca să-şi poată trăi suferinţa până la capăt.

 

– V-a fost dat să vă naşteţi în vremuri cumplite, zise bătrânul păstor atunci când zări scapărul de mânie şi lacrimile mocnite din ochii lui Ştefan, rămase acolo, în ochi, dar fără să se prelingă pentru a despovăra sufletul. Va trebui să trăiţi sub vremuri, dar să trăiţi. Ascundeţi-vă undeva, prin Transilvania, şi aşteptaţi cu încre-dere şi cu răbdare…

 

– Ascundeţi-vă undeva, prin Transilvania, şi aşteptaţi cu încredere şi răbdare!, le-a spus şi Iancu de Hunedoara, atunci când au ajuns în faţa lui.

 

*

 

Prin voia boierilor moldoveni, Alexandru Vodă fu înscăunat, la Suceava, în 27 octombrie 1452, urmând ca, din anul următor, când va împlini vârsta de cincisprezece ani, să domnească fără epitrop. Numai că Alexăndrel, deşi atât de fraged, deja se dovedise un tânăr desfrânat şi capricios, pe care boierii, trecând mai toţi de partea lui Petru Aron, l-au otrăvit, de ziua Bunei Vestiri, în 25 martie 1454, la Cetatea Albă şi l-au chemat la domnie pe Petru Aron.

 

Petru Vodă poartă, în posteritate, crima de neiertat de la Reuseni, o crimă care, în 1454, nu cântărea prea greu, pentru că lumea era obişnuită şi adesea chiar implicată în uciderea fratelui de către frate. Stigmatizarea lui Petru Aron s-a făcut mai târziu, când i s-a pus în cârcă, mai curând din orgoliu, închinarea Moldovei turcilor. Dar Petru Vodă fusese un domn priceput şi pragmatic, implicat în refacerea economică a Moldovei, prin privilegiile acordate negustorilor din ţările celor patru zări. Întotdeauna se sfătuia, cu adevărat, cu boierii cei mari ai ţării, luând hotărârile într-un consens aproape general. De pildă, când s-a pus problema plăţii unui tribut anual Înaltei Porţi de doar două mii de zloţi ungureşti, Petru Aron a adunat sfatul ţării la Vaslui, toţi panii, de la mare şi până la mic, inclusiv pe mitropolitul Theoctist şi, după ce s-au sfătuit şi au socotit între ei, în ziua 5 iunie 1456, „despre cotropirea şi pieirea ţării noastre, pe care le avem din toate părţile, dar mai ales de la turci”, împreună au decis să accepte neînsemnatul bir, care permitea accesul produselor moldoveneşti pe piaţa Istambulului, „până când şi milostivul Dumnezeu se va îndura să putem iarăşi avea, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi să ne găsim aliaţi, aşa cum au avut şi înaintaşii noştri”. Sfatul domnesc recomanda pe logofătul Mihail pentru negocierile cu turcii.

 

– Şi am jurat şi jurăm, cu această carte a noastră să nu spunem niciodată nici un cuvânt împotriva lui şi, de asemenea, nimeni să nu poată spune împotriva lui că el a făcut acea dare, pentru că noi toţi împreună l-am trimis să dea acea dare pentru nevoia noastră.

 

Toţi boierii, de la cel mai mare, până la cel mai mic, au semnat cartea de delegare şi de dezvinovăţire a logofătului Mihail, care, cu inimă grea, pe care avea să şi-o despovăreze doar prin zidirea unei biserici, a plecat în solie. Aşa se credea, în vechime, că orice crimă sau trădare pot fi răscumpărate, în faţa lui Dumnezeu fie printr-o ctitorie, fie printr-o danie cât mai însemnată de moşii, sate şi oameni făcută bogatelor mănăstiri ale Moldovei.

 

*

 

Dintotdeauna, fugarii se ascund, atunci când e nevoie, în locurile natale, care le inspiră siguranţă, deşi tot acolo îi vor căuta şi poterile puse pe urmele lor. Vlad, care se născuse în ţara Transilvaniei, nu a ales Sighişoara, ci Geoagiu ca scut dumnezeiesc al supravieţuirii. Iar cetele de lefegii, trimise, ca să-i ucidă, şi de Vladislav Vodă, domnitorul Valahiei, şi de Petru Aron al Modovei, dacă aveau ştiinţă de această tradiţie a proscrişilor şi nimereau la Geoagiu, dispăreau fără urmă. Dar stăpânitorii nu renunţă niciodată în a stârpi oamenii asupra cărora pluteşte vaga bănuială să i-ar putea pune, odată şi odată, pentru faptele lor. Şi mai încrâncenat decât Petru Aron, Vladislav angajase doi spadasini neîntrecuţi din Sibiu, Gereb de Wingart şi Nicolae de Vizanca, care, după sumare cercetări la Sighişoara, s-au îndreptat, prin nămeţi, în goana cailor, spre Geoagiu, unde lesne au dat de urma fugarilor şi le-au întins o cursă. Era pe la jumătatea lunii ianuarie 1452, când, atacaţi pe neaşteptate de cei mai buni spadasini saşi din Transilvania, Vlad şi Ştefan au izbutit să-şi ucidă potrivnicii, pentru că, în două luni de zile, de când se aflau în Geoagiu, multe au fost cetele de lefegii care i-au vânat, dar, şi datorită lecţiilor de scrimă cu maestrul Adam Kossovoplski, pe care le-au luat la Suceava. Erau săbieri înnăscuţi, iar vitregiile vieţii i-au obligat să-şi perfecţioneze tehnicile şi viteza de luptă, în aşa fel încât, din doar câteva mişcări, să poată ucide orice adversar. Vlad cunoştea bine şi stilul eficient al ienicerilor turci, iar când a fost vreme, l-a învăţat şi pe vărul lui, Ştefan, să se folosească de loviturile turceşti imposibil de parat.

 

Victoria aceasta din urmă a celor doi veri, l-a înfuriat pe Iancu de Hunedoara, care, aflat la Buda, dicta diecilor, în 6 februarie 1452:

 

– Vestitul principe Vlad, fiul răposatului Drakul waywode, care acum se află aici, la noi, îşi propune, probabil, să se împotrivească acelui Vladislav voievodul, fără ştirea şi voinţa noastră. De aceea, dacă sus-amintitul Vlad va voi să intre, prin acele părţi, împotriva pomenitului Vladislav voievodul, pentru nimicirea lui şi a zisei Ţări Româneşti, atunci, prin cuprinsul celor de faţă, vă punem în vedere şi vă poruncim cu tărie să nu daţi acelui Vlad, în acele părţi ale noastre, nici găzduire şi nici adăpost, ci, mai degrabă, să-l prindeţi şi să-l alungaţi din acele părţi, ca cele sus-scrise, în starea lor întărită, să fie păstrate nestrămutat din partea noastră, în timpul sus amintit. Şi deoarece sus-pomenitul Vlad a venit la noi din părţile Moldovei, sub protecţia noastră, de aceea noi vom face ca acela să fie dus nevătămat pe acelaşi drum, de către anumiţi oameni ai noştri.

 

O a doua scrisoare, dictată de Iancu la Szakallas, în 30 martie 1452, deja nu mai era de actualitate, pentru că verii voievodali au refuzat umilinţa, urcând singuri crestele Carpaţilor şi rătăcind, cale de doi ani, din stână în stână, din peşteră în peşteră, din munte în munte. Erau aidoma şoimilor, iar strigătul reverbera adânc depărtările, poleindu-le, de două ori pe zi, cu aur şi nestemate.

 

Munţii erau înveşmântaţi în nămeţi groşi, la acel început de martie al anului 1452. De la Tihuţa, locul fugii şi al întoarcerii, cei doi fârtaţi au luat-o spre Rarău, pentru că Ştefan cunoştea un cioban, care ierna pe coasta dinspre apa Bistriţei, cam pe acolo unde avea să se facă mai târziu, al doilea schit de lemn al muntelui. Cărările şerpuite ale sălbăticiunilor i-au dus spre culmea Rarăului şi, când au trecut pe lângă Piatra Şoimului, uriaşa stană de piatră s-a deschis, parcă despicată de aburul albastru al unei lumini netede şi de o stranie albăstrime. Au descălecat şi au urmat nedumeriţi chemarea luminii, pătrunzând într-un tunel perfect construit şi care da în sala uriaşă a unui templu ancestral. Semne săpate împodobeau pereţii cu rugăciuni scrise şi rostite într-o limbă necunoscută, iar în mijlocul sălii, la o masă rotundă din piatră, înconjurată de jilţuri de piatră, şedeau, cu pleoapele lăsate lespezi de piatră peste suflete lor, doisprezece bătrâni ninşi abundent de veşnicie, care lăsau impresia că nu fi observat ivirea intruşilor, de parcă muntele i-ar fi trădat şi i-ar fi dat pe mâna răufăcătorilor.

 

Bătrânii murmurau monosilabe, evitând împreunarea lor în cuvinte, dar repetând mesajul de trei ori:

 

– SAC BI NIS I NAI U RAN RA CI!

 

Apoi, de alte trei ori, de parcă silabele şi-ar fi aflat făgaşurile râvnite, murmurul se auzi curgător, aidoma unui cântec, iar pe unul dintre pereţi literele se săpau singure, cu nişte semne care nu s-au mai văzut printre oameni de mult amar de vreme:

 

– SAC BINIS INAI URAN RACI!

 

Fără voia lor şi fără să ştie de unde le vine cântecul, cei doi fârtaţi, au murmurat în limba moşilor şi părinţilor, dar fără să înţeleagă, ci dintr-un instinct, poate zăgăzuit în subconştient dintotdeauna:

 

– Să veghem împreună: părtaş e Cerul ocrotitor!

 

Iar bătrânii continuau, într-un ritm cosmic straniu, abandonând silabele, pentru curgere lentă şi binefăcătoare, iar de pe pereţii templului din stâncă se desprindeau aşchii precise, care lăsau libere şi biruitoare literele rugăciunii:

 

– DIKIRAE LISI LITI BIN RARAU!

 

– Hotărâţi iar luptă cu folos împreună cu Rarăul!

 

Invocaţiile au durat, dincolo de pleoape şi de vreme, într-un dans ritualic al strămoşilor prin sânge care întărea imaginaţia în a păşi dintr-un veac în alt veac, dintr-un mileniu într-altul, cu o ameţitoare dezinvoltură. Era un fel de slobozire pe cer, o plutire fremătătoare peste tot şi peste toate, era o alegare pe puntea multicoloră a Căii, întinsă curcubeu peste cer. Era o vindecare şi a sufletului, şi a trupului, şi a ceea ce urma să se întâmple, şi a durerilor până atunci trăite sau doar duse povară dintr-un capăt în celălalt al vieţii.

 

În cele din urmă, cei doisprezece moşi au întins palmele spre intruşi, scufundându-i adânc în lumină binefăcătoare şi binecuvântându-i cu aura celor douăsprezece arce zodiacale cereşti, iar din adâncuri, din înalturi, de pretutindeni, dintot-deauna şi pentru totdeauna s-a auzit, doar acolo, vocea metalică, pe care fârtaţii o mai auziseră:

 

– Nici un muritor nu a mai ajuns, până acum, aici în templul cel mare al Soarelui… Credeţi în Soare?

 

– Credem în Dumnezeu, au răspuns într-un glas Vlad şi Ştefan.

 

– AR RA AR AUM!, au murmurat în cor cei doisprezece nemuritori, Marii Păstori de pe Muntele Soarelui, Rarău.

 

– Crezi în Soare, crezi în Om! Slujeşti Soarelui, slujeşti lui Dumnezeu!

 

– US VISO AD VIVI ABID SUR RA-VENITI!

 

– Pururea vom veghea lupta voastră şi vă vom striga când să ieşiţi din munţi!

 

– ECINE BINI IUS!

 

– Călare, împreună, cu dreptate!

 

Apoi, cei doi fârtaţi nu au mai auzit şi nu au mai auzit nimic, de parcă s-ar fi fost scufundat într-un zbuciumat somn cu vise, din care, dacă tot s-au trezit, nu-şi mai aminteau mare lucru. Au pipăit cu palmele Stânca Şoimului, dar nu au dat de nici un semn, de nici o crestătură, care să le deschidă calea spre Templul Muntelui Soarelui. Ningea viscolit, aproape furios, rotind harapnice de argint prin văzduh, iar în faţa lor, la câţiva paşi doar, un cerc de lumină albastră, nu mai mare decât Luna Plină pe timp de vară, da semne şi îndemn de plecare. L-au urmat şi au ajuns la o stână necunoscută, cu case şi magazii durate din piatră şi bârne sănătoase de brad, în care ierna doar baciul, om oţelit de vremurile care l-au albit dumnezeieşte:

 

– Poftiţi în casă, Măriile Voastre!… Ioane, vino şi ia caii; hrăneşte-i şi îngrijeşte-i cum se cuvine!

 

În casă mirosea frumos a cetină, a brânză şi a mămăligă de cucuruz domnesc, din acela cu bobul măricel, şi cu rămuroase mănunchiuri, numai bune pentru împletit mături. Focul ardea mocnit în sobă, iar din butucii de mesteacăn alb şiroiau aleanuri şi păreri de rău. Pe masa cu trei picioare, croită dintr-un butuc retezat, odihnea străchini, ulcioare şi clondire, pline cu de toate, iar mămăliguţa aurie slobozea aburi aromitori:

 

– Aşteptai pe cineva, uncheşule?, întrebă Ştefan.

 

– Sigur că aşteptam, că doar am auzit vestirea Sfântului Cer, şi iată că aţi şi venit!…

 

În pragul casei, lumina albătruie, care îi călăuzise, îşi găsise sălaşul ei, numai bun pentru veghe îndelungată.

 

A doua zi, încă din zori, în faţa stânei munteneşti din bârne, aşteptau, înfăşuraţi în sumane grele, unsprezece bărbaţi aspri şi parcă ciopliţi în cremene. Era vestita ceată de tâlhari a lui Tăbâltoc, abătută prin munţi şi din pricina poterilor pornite pe urmele lor, dar şi dintr-o anume taină, despre care nu au povestit nimănui. Zărindu-i pe ferestruica din membrană de porc, Vlad şi-a tras sabia şi l-a trezit, printr-o strângere uşoară a umărului, pe Ştefan, apoi au dat năvală pe uşă, cu săbiile în mână şi gata de război, dar cei unsprezece bărbaţi au îngenuncheat în zăpadă, cu capetele descoperite.

 

– Iartă-ne, Măria Ta, dar primeşte să fim robii tăi până la moarte! Te vom sluji cu credinţă, Doamne, şi ne-om ocupa şi de cele omeneşti.

 

La oblâncul unora dintre şeile de lemn, din desagi scoteau gâturi zvelte scripcile sârbeşti, cobzele şi cimpoaiele, instrumente de care cetele lui tâlharilor Tăbâltoc, generaţie după generaţie, se foloseau  pentru a afla locurile ascunse, pline de bănet şi avuţii. Câţiva dintre ei erau zicălaşi vestiţi, care cântau la nunţi dintr-un capăt în altul al Moldovei, iar după fiecare nuntă, muzicanţii se întorceau la marginea satului, unde, într-o vâlcea bine ascunsă, aşteptau ceilalţi fârtaţi; schimbau veşmintele lăutăreşti, puneau instrumentele în desagi, apoi, înarmaţi până în dinţi, se năpusteau asupra conacului în care fusese nunta şi înşfăcau banii, darurile şi toate sculele de preţ, cu care dispăreau în noapte.

 

Ştefan auzise despre astfel de năzdrăvănii şi plănuise o poteră, cu care să plece în urmărirea tâlharilor, dar crima de la Reuseni i-a salvat, fiul lui Bogdan Vodă ajungând el însuşi un proscris, pe capul căruia se pusese un preţ care îl întrecea pe acela pentru toate bandele de tâlhari de prin Moldova.

 

– Îngăduie-ne robi, Măria Ta!, s-au întins în zăpadă oamenii lui Tăbâltoc, într-o adevărată prosternare. Îngăduie-ne să păşim pe urmele celui care a fost ales, ca să ne îndrepte pe calea visată a oamenilor şi a omeniei!

 

Încă în cumpănă, dacă să primească sau nu ofranda tâlharilor, Ştefan şi Vlad au rămas încă trei nopţi în stâna de pe Rarău, timp în care cetaşii îşi vedeau de ale lor vânând şi îngrijind caii prinţilor cu pricepere şi devotament. Seara, lângă focurile vioaie deasupra cărora se frigeau, la proţap, hălci dolofane de carne, două viori, o cobză, un cimpoi şi un nai începeau să îndemne munţii şi pădurile la joc, iar la focurile din ceruri puteau fi zăriţi limpede strămoşii, care împrăştiau cărbunii stelelor cu opincile, jucând îndesat, aspru şi nepământeşte dintr-un capăt în celălalt al Timpului.

 

*

 

De aproape trei ani de zile hălăduiau prin munţi prinţii voievodali Vlad şi Ştefan, slujiţi şi întovărăşiţi doar de tâlharii lui Tăbâltoc. La un foc de seară, când Vlad îl întrebă din ce pricină a pornit pe calea sângelui, Tăbâltoc oftă:

 

– E un blestem, Măria Ta, o vinovăţie străveche care va fi plătită abia atunci când unul dintre noi, eu sau un altul, ne va răscumpăra cu sângele lui. Până atunci, rătăcim, supravieţuim, dar ţinem cu dinţii de libertate… Umblă vorba, Măria Ta, că un sol al lui Iancu Voievod te tot caută, de ceva vreme…

 

– Şi nu mergem să-l aflăm?

 

– De ce, dacă-i sol, nu trebuie să mergem noi după el, ci cuvine-se să vină el încoace… Iată-l că vine… nu chiar de bună voie…

 

De sub poala pădurii, patru cetaşi de-ai lui Tăbâltoc, încadrând un prins bine cetluit în frânghii, se apropiau alene. Când s-au apropiat, Vlad îl recunoscu: era contele Kornis, pe care îl ştia de la Cluj, unde-l cunoscuse cândva.

 

– Iertare, conte!, zâmbi Vlad, eliberându-l cu mâna lui din straşnicele legături.

 

– Nu-i bai, aşa se întâmplă dintotdeauna între viteji: nu au încredere unul în celălalt.

 

Un cetaş a adus, pe o tingire de argint, o bucată de carne friptă şi o cupă cu vin, dar Kornis a cerut ulciorul, ca să poată cinsti pe îndelete. Era un om vesel şi pus pe glume, care plăcu imediat tuturor, dar Vlad nu se grăbi să-l înghesuie cu întrebări. Petreceau, iar tâlharii muzicanţi începu-ră, iarăşi să ademenească stelele.

 

Dintr-odată, chipul lui Kornis se înăspri:

 

– Vladislav a atacat, pentru a doua oară, Făgăraşul. Măria Sa, Iancu Voievod, a hotărât cu hrisov domnesc, să-ţi încredinţeze ţie, prinţule Vlad, apărarea graniţelor de sus ale Transilvaniei…

 


Pagina 19 din 1,488« Prima...10...1718192021...304050...Ultima »