Dragusanul - Blog - Part 16

Al. Badauţă: Images Roumaines

 

 

 

 

Dacă doriţi să răsfoiţi sau să salvaţi albumul fotografic, faceţi click pe copertă şi vi se va dezvălui România Mare din anii 1919-1930.

 


Alexandrina Enachescu-Cantemir: Portul popular românesc

 

 

 

Apărută în 1938, la Craiova, cartea „Portul popular românesc”, de Alexandrina Enăchescu-Cantemir, vol. I, cuprinde 140 planşe cu „porturi din deosebite plaiuri româneşti”. Fiind vorba de o importantă mărturie despre spiritualitatea rurală românească, o redistribui, chiar dacă poate fi aflată în site-ul BCU Cluj (http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/3) şi în Archive.org (https://archive.org), de unde de altfel am şi preluat-o.

 


ion drăguşanul: CHIPUL APROAPELUI

 

 

 

Dacă vreţi să răsfoiţi / descărcaţi această carte, faceţi click  pe copertă.

 

Nu aş fi crezut că simplele creionări, făcute de-a lungul vremii, pot adăposti atâta istorie vie.

 


ion drăguşanul: Cartea Clujului

 

 

 

silueta unei aşezări care avea spital în 1366, colegiu, în 1579, academie (un fel de liceu) în 1666, universitate în 1752, teatru din 1794 şi o viaţă atât de vie şi de pasionantă, încât se menţine aidoma şi astăzi, dar şi în viitorul care va urma

 


Un monstru de femeie

 

 

 

 

„Noi aici vom împărtăşi trăsăturile unui monstru femeiesc, care fusese născută nu din clasa proletarilor, ci din o familie aristocratică dintre cele mai de frunte ale Transilvaniei şi Ungariei, adică familia Báthory. Ce e drept, din sânul familiei Báthory mai ieşiseră şi câţiva bărbaţi tirani, însă Elisabeta (Erzebet) Báthory întrecuse cu barbaria sa tirania şi cruzimea pe toate furiile pământeşti întru atâta, încât faptele ei infernale fuseseră luate, mult timp, numai ca de fabule, ca de nişte tradiţiuni urâcioase, care ar fi rămas în gura poporului ca simbol de ură în contra aristocraţiei. Din acea cauză, înainte de aceasta, cu vreo 33 de ani, cenzura nu suferea ca să se scriae şi publice lucruri rele despre acel monstru de femeie. În fine, însă au ieşit la lumină acte oficiale judecătoreşti, din care s-a restaurat adevărul.

 

Cercetarea judecătorească în contra Elisabetei Báthory a decurs în 2 Ianuarie 1611, adică înainte de aceasta (deci, de data publicării articolului, anul 1871 – n. n.) cu 260 de ani, în oraşul Biche din Ungaria.

 

Judecători pentru acel caz au fost onorabilii Daniel Eördeögh, castelanul Gaspar Byrky, Gaspar Kora şi un notar.

 

Martori au fost patru inşi, anume Ioan Urváry alias Ficzkó, care fusese servitor al Elisabetei Báthory, apoi Elena Jó, Dorothea Szentes şi Catarina Beniczky, toate trei femei bătrâne, care treceau drept fermecătoare, drept strigoi şi erau foarte crude. Acelea trei spurcăciuni de femei înşelau şi aduceau fetiţe tinere în locuinţa Elisabetei, doamnei lor, pentru ca să le tortureze şi omoare în modul cel mai fioros din lume. Numărul fetiţelor omorâte de Elisabeta Báthory nu se ştie cu exactitate de ajuns. Ficzko, servitorul ei, arată la tribunal un număr de 37 fetiţe, care locuiseră la doamna Elisabeta, în castelul Csejth, în diferite timpuri, care însă au dispărut de acolo în mod misterios, iar despre alte şapte ştia tot Ficzko că erau înmormântate împrejurul acelui castel.

 

Din contra, baba Elena Jó a mărturisit că ea ştiuse despre 71 de fetiţe, care fuseseră omorâte mai mult prin conlucrarea celeilalte babe, anume Dorothea Szentes, numită şi Dörte pe ungureşte. Acea Dorothea sau Dörte arătase numai 36 fetiţe, care ar fi fost omorâte cu ştirea şi conlucrarea ei. Este însă de observat că Dörte locuise numai şase ani la Elisabeta Báthory, când, din contra, Ficzko servise la ea 16 ani. În fine, Catarina Beniczki mărturisi pentru 50 de fetiţe torturate şi omorâte din porunca tiranei.

 

Aceia care au voit să esplice acea cruzime barbară, din punct de vedere psihic, au cercetat şi după cauzele acelei tiranii fioroase. Spre acel scop, s-au şi cules unele date, din care aflăm că Elisabeta Báthory fusese femeia frumoasă, însă şi trufaşă, deşartă, totodată brutală şi tiranică cu toate persoanele subordonate dânsei. Înaintând ea în etate şi observând cum frumseţea ei merge spre veştejire, fu cuprinsă de mare grijă şi supărare, apoi începu a se ocupa cu ideea de a-şi închina sufletul său satanei, numai ca el să-i ajute ca să-şi restaureze juneţea şi frumuseţile.

 

În una din zile, fata din casă, pieptănând părul cel des şi galben al doamnei sale, din eroare o trase cevaşi. Atunci Elisabeta, înfuriată, trase bietei fetiţe câteva palme cu atâta putere, încât i se şi porni sângele din nas şi din gură, care curse peste faţa şi braţele doamnei sale. Atunci Elisabeta, ştergând sângele cald cu o cârpă moale, se zice că, uitându-se în căutătoare (oglindă – n. n.), ar fi observat, spre nespusă bucurie, cum pieliţa ei udată de sânge omenesc se făcu mai moale şi oareşcum se întineri. Din acel moment, crezând tirana că sângele omenesc proaspăt ar reîntineri pe om, îşi propuse, cu tot dinadinsul, ca, cu ajutorul unor strigoi, bătrâne îndiavolite ca şi ea, să-şi câştige în locuinţa sa fetiţe tinere, cât s-ar putea mai multe, pentru ca, omorându-le, să le scurgă sângele şi să-şi spele cu el faţa şi corpul.

 

 

Numărul fetiţelor omorâte, încât acela ieşise din cercetările judecătoreşti, se văzu mai sus; dară locuitorii bătrâni din ţinutul castelului Csejth spun, după oareşicare tradiţiune, că numărul fetiţelor omorâte de Elisabeta Báthory ar fi ajuns la vreo 300, până când, apoi, căzu abia şi capul ei, de securea călăului (carneficelui, în text – n. n.).

 

Mai multe împrejurări, de care au fost însoţite cumplitele crime ale Elisabetei Báthory, sunt constatate pe deplin din actele judecătoreşti. Aşa este ştiut că Ficzko şi femeia Dörte chemau şi atrăgeau pe fetiţele tinere dimprejur şi din ţinuturi mai depărtate, sub pretext că voiesc să le câştige loc de cameriere şi cusătoare la doamna din castel. Unele fetiţe erau din familii bune, altele ţărăncuţe, pe care le chemau numai în calitate de spălătorese şi servitoare. Pentru ca tiranei să nu-i lipsească niciodată holocaustele (jertfele), s-a organizat în toată forma unu fel de recrutare de fetiţe pe la comunele învecinate, precum Sárvár, Taplanfalva ş. a.

 

Multe femei aduceau, din timp în timp, fetiţe, dintre care unele abia erau de câte doisprezece ani, pentru care tirana le plătea câte ceva, iar de aii, încolo, acelor femei nu le mai păsa de soarta acelor fiinţe nefericite, însuşi spurcatul Ficzko şi câte trei strigoi de bătrâne îşi aduseră aminte, cu oareşicare compătimire, mai ales de o fetiţă frumoasă, de talie trasă ca prin inel şi născută din familie nobilă.

 

La întrebarea judecătorilor că în ce mod se torturau şi omorau acelea fetiţe, Ficzko răspunse: „Fetiţelor li se legau mâinile, întoarse la spate, atât de strâns, încât li se învineţeau cu totul şi înţepeneau, după aceea erau bătute cu funii înnodate, până când le cădea pielea şi carnea în bucăţi, murind ca vai de ele.

 

La o ocaziune, unei fetiţe i se deteră peste o sută de lovituri. Dorothea Szentes (Dörte) tăia carnea de pe mâinile şi braţele fetiţelor cu foarfeci rele, neascuţite. Când Elisabeta Báthory se afla în toane rele şi-i era sete de sânge omenesc, ceea ce se întâmpla des, chem la sine pe cele trei strigoaie în o chilie separată, ce se numea „camera de tortură”. Un servitor conducea acolo pe una sau şi pe mai multe fetiţe, pe care apoi acelea trei femei de tigru feros le torturau în modul cel mai rafinat şi cu o cruzime ce ar face să îngheţe sângele în vene. Atunci Elisabeta Báthory simţea plăcere infernală, văzând cum, de exemplu, acelea trei tigroaice ardeau ochii fetiţelor cu fierul de încreţit părul, cum le rupeau nasul, gura şi carnea de pe gât. Elisabeta înţepa corpul bietelor fetiţe cu ace şi cu cuţite, le muşca degetele până când le rupea cu dinţii. Pe unele fetiţe le scotea în cap de iarnă în curtea castelului, în pielea goală, după aceea turna apă peste ele, până când, îngheţând, se prefăceau în statui îmbrăcate în crustă groasă de gheaţă.

 

Uneori spurcata tirană înfierbânta câte o cheie până se înroşea, apoi poruncea fetiţei ca să o strângă cu mâna. De s-ar fi întâmplat ca vreuna să afle vreo monetă şi nu o ar fi adus doamnei sale, la moment, atunci aceasta, punând moneta în foc, înfiera pe fetiţă în faţă, pe frunte, alteori le ardea şi limba. Când tigroaica venea în extaz de sânge, trântea pe fetiţe de pământ, le rupea veşmintele, sfâşia cu dinţii săi bucăţi mari de carne de pe ele, apoi le sugruma, până când sau leşinau sau chiar mureau.

 

Cele trei tigroaice mai aveau datina de a bate pe fetiţe cu beţe groase, până când le sfărâmau mâinile şi picioarele. Aceleaşi furii alteori înţepau pe fetiţe cu ace pe sub unghii şi prin ţâţe, iar Elisabeta le sfâşia buzele cu ace.

 

Fetiţele lucrau, peste zi, în casă, iar dacă nu erau gata cu lucrul la timp, atunci le transportau în camera de tortură, „uneori şi câte zece însă pe zi, legate de mâini ca şi cum se leagă oile”. Această mărturisire a făcut-o femeia Dörte.

 

 

Odată, veniseră palatinul Ungariei şi domnul Emeric Megyery în vizită la Elisabeta Báthory. Atunci acea tirană ascunse opt, până în zece fetiţe torturate în o cameră separată, pentru ca oaspeţii să nu le vadă. Însă atât ea, cât şi oamenii ei uitară ca se le mai dea de mâncare şi aşa muriră toate de foame, apoi rămaseră în acea stare până când putoarea de cadavre străbătu prin toată locuinţa, încât nu mai putea sta nimeni într-însa.

 

Dintre cadavrele fetiţelor omorâte, unele se înmormântau pe ascuns, în cap de noapte, iar altele, ziua mare, prin câte un preot, la sunetul campanelor.

 

Toţi locuitorii din castel şi mulţi alţi oameni din satele învecinate cunoşteau criminalele fapte ale aristocratei ungureşti Elisabeta Báthory; cu toate acestea însă ea a fost în stare ca să continue cu torturile şi cu omorurile cele mai fioroase şaisprezece ani, fără ca să o denunţe şi să o turbure cineva, până când, nu se ştie cum, căzu totuşi abia în mâinile dreptăţii.

 

Într-adevăr, de nu ar fi la mijloc acte judecătoreşti autentice, toată această istorie înfricoşată despre Elisabeta Báthory ţi s-ar părea o simplă fabulă, din cauză mai vârtos căci nu-şi poate imagina cineva cum să nu se afle, în 16 ani, nimeni dintre părinţi şi alţi consângeni ai fetiţelor, care să caute de fiicele lor, să întrebe, să cerceteze după ele cu tot dinadinsul. Dacă toate fetiţele ar fi fost tot numai de iobagi, adică din familii de sclavi, care erau proprietate (res) a tiranului, atunci tot s-ar mai putea explica lucrul încâtva, pentru că tiranul, în asemenea caz, răspundea: Cine mă poate opri ca să nu iau viţelul de sub vacă, mielul de sub oaie, şi să-l tai după a mea plăcere?”[1].

 

 

[1] Transilvania, Anul IV, nr. 15, Braşov 1 august 1871, pp. 176-178

 


Pagina 16 din 1,487« Prima...10...1415161718...304050...Ultima »