Ziua primului răsărit de soare din viaţa mea
Din 7 august 1984, Soarele răsare şi pentru mine. Zilnic, şi pentru vremurile în care îmi lipsise şi, tocmai de aceea, orbecăiam printre metafore, punând doar cuvintele să scapere, conturându-mi calea. Apoi s-a îndurat bunul Dumnezeu şi mi-a dăruit Lumina, ca să pot vedea cu limpezime că am pentru ce şi prin cine trăi. Existam, deja, în universul concreteţii dumnezeirii, pe care o reprezintă familia, iar iluminările ulterioare (Andi, Mihai, Darius, Carina) aveau să-mi transforme sufletul într-un cântec fără de sfârşit. Încă îl aud desluşind imagini, întâmplări. împliniri, de parcă dintotdeauna aş fi avut norocul să pot ţine Soarele în braţe.
Copil talentat, care, la 9 ani, câştiga un concurs internaţional de basme, cu o naraţiune scrisă la Clubul Copiilor din Suceava, Cozmina a făcut studii universitare la Cluj-Napoca şi, în paralel, în Franţa (inclusiv Master 1 şi 2) şi s-a dedicat familiei şi profesiei. Avea, de mică, o dezinvoltură incomparabilă, dobândită în culisele teatrului din Suceava şi în redacţia ziarului “Zori noi”, unde, de fapt, a copilărit cu adevărat, unde şi-a făcut ucenicia în a exista. Pentru mugurul de viaţă de odinioară lumea creaţiei însemna o proaspătă şi mereu inepuizabilă normalitate, în care se regăsea aidoma unui izvor de munte, şi tocmai de aceea, astăzi, răsădeşte cu migală, în sufletul copiilor ei, Darius şi Carina, aceleaşi repere ale fericirii, care ţin de o conştientizare precisă a ceea ce îţi ajunge şi poţi împlini.
Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul
Ioana-Carina şi tatăl ei, Mihai-Octavian
Fata mea, Ana Cozmina
FERICIRE,
Răsăritul meu de Soare,
şi Dumnezeu să ni te ţie
numai întru bucurie!
