Nick Făgădar şi tentaţia inefabilului | Dragusanul.ro

Nick Făgădar şi tentaţia inefabilului

 

 

 

Prima carte de poezie poezia a muzicianului rock Nick Făgădar, Cineva mult mai rău decât tine va supravieţui, apărută, în condiţii grafice excelente, la Editura Charmides din Bistriţa (cu o copertă inspirată semnată de Leon Cruceru), beneficiază, încă din start, de două perspective critice interesante, care sugerează că spaţiul liric al celebrului muzician „surprinde prin tristeţea asumată, deloc ridicolă sau patetică, a modului în care dialogul, alteritatea, relaţionarea sunt trunchiate de nesiguranţă şi/sau de tehnologie. Singurătatea printre ceilalţi (şi împreună cu ceilalţi) devine un modus vivendi, care se materializează într-o poezie sinceră, emoţionantă, directă” (Moni Stănilă), cartea lui Nick Făgădar însemnând, desigur, şi un „jurnal în fărâme al ultimilor ani şi memorial enigmatic din versuri concise (abrazive sau tandre) al ieşirii din crisalidă: nevroză, decepţie, resurecţie” (Ştefan Manasia).

 

Captiv în neprecizat şi tocmai de aceea răscolit de revolta desluşirii inefabilului prin desprindere sau prin fugă, Nick Făgădar „locuieşte într-un cer / în care nu mai înseamnă nimic / Fiecare stă cu mareele sale / cu luna şi corăbiile şi sirenele şi naufragiile inutile” (Locuiesc între coaste, 6). Desprinderea sau fuga, în fond două perspective distincte de conturare, de schiţare esenţializată a condiţiei umane („mai sărac decât mine / viaţa” – Mă uit la jigodia din mine, 5), însingurează, deci încheagă un refuz al datului tradiţional, în ciuda faptului că elemente ale miticului mistic, atât de dominant în periplul civilizaţiei umane, lasă urme instinctuale, lasă cenuşi ale dogmaticului pe derma penetrabilă a fiecărui cuvânt, tatăl şi trupul fiului, trup sacrificat pentru ospăţ ritualic, însemnând şi opţiune de desprindere din mistic, dar şi intrare în armonie cu esenţa mitului: „zac în acest cosmos de iubire lavabilă şi dispreţ / altoit pe trupul unui tată ocupat / cu facerea lumii” (Bat pasul pe loc ca un picamer dublu, 9), timp şi netimp în care „Limfa mea pe limba voastră / cântă / aduceţi-mi vin / aduceţi-mă-n casă / mâncaţi de pe trupul meu” (Limfa mea pe limba voastră, 28). Iar această dezicere de mistic prin asumare identitară de mitic creează „o empatie vinovată pentru mine / cel de lângă mine” (Bat pasul pe loc ca un picamer dublu, 9), insinuând o dedublare, în sensul alienărilor lui Karl Jaspers, la fel de esenţializat, dar şi de poetic exprimată: „sunt atât de departe / nu-mi mai aud gândurile” (În paradisul acesta toţi iepurii sunt iepuri, 29).

 

De aici, de la această alienare, care caracterizează şi poate că şi defineşte ultimul secol al civilizaţiei umane, derivă sugestia singurătăţii („Nu eşti niciodată singur / eşti singur tot timpul” – Autodenunţ, 39, sau „Ceva în capul tău ştie / că eşti singur oricum” – Când nu ai chef să pui mâna, 52), deşi poetul, care o invocă adesea, nu rămâne victima unui dat, al singurătăţii, ci a unui dobândit, însingurarea pe sau de după „un drum care se opreşte / într-o casă / cu un singur perete” (Când nu ai nici o idee, 45).

 

Circumscrisă, cu realizări artistice care îl individualizează, stilului novator al Generaţiei 90, de la care, din păcate, preia şi patru-cinci elemente de lexic gratuit teribilist, cartea lui Nick Făgădar descifrează, şi în realitatea trăită, acelaşi inefabil, „e una dintre stările alea inefabile pe care o au statuile” (E tare frumos să fii trist când eşti mort, 109), pe care îl schiţează discret cu cărbunele încă aprins al cuvintelor care au ceva de spus şi, tocmai de aceea, făgăduiesc într-un dincolo de magma existenţială umană, pentru că, în fond, „Plantele nu sunt ca oamenii / ele ştiu să trăiască / Mă uit la ele şi văd poezie” (Plantele nu sunt ca oamenii, 50). Deci, inefabil, deci altceva chiar şi decât duioasa evocare a începuturilor („pe un taburet / stă copilăria / dezlegată la şireturi” – Printre stâlpi de telegraf, 25), deşi poetul, mereu şi mereu refuzându-se pe sine („Am încetat să mai scriu despre mine / să mai complic stările / să le împletesc în fire de înaltă tensiune / cu mâinile goale” – Am încetat să mai scriu despre mine, 19), aproape că refuză să se caute şi să se afle, căci, privindu-se dintr-o perspectivă/dimensiune astrală, se zăreşte, în rătăcirile-i pe Cale, printr-o dublă identitate, comună şi individualizantă, în egală aparenţă: „oameni pe contrasens / eu pe contrasens / ascult vocea caldă dinăuntru / îmi zice / ieşi ieşi / nu ai loc aici / ai să te rătăceşti / blocat într-un horn orizontal / ca un moş crăciun sinistru / mâncat pe dinăuntru / de miile de catacombe / despre care nu ştiu nimic” (Cobor în oraşul îngropat, 36, 37), pentru ca, pe neaşteptate, să izbucnească, deznădejde şi ţipăt, convingerea că, în fond, „viaţa se întâmplă târziu / lumina are nevoie de odihnă / la fel şi tu” (Al o alarmă falsă, 69).

 

În lirica lui Nick Făgădar, viaţa nu se trăieşte, viaţa este o povară, de care te poţi elibera, dacă izbuteşti să conştientizezi înşiruirea de naşteri şi de renaşteri, de duceri şi de întoarceri, toate fără sens şi, deci, inutile: „Te uiţi în ochii mei proaspăt trezită / nimic nu se întâmplă fără tine / somn de mii de ore în naveta mea neîntreruptă / de la pământ / şi tot drumul înapoi” (După ecran te văd cum dormi, 32). Ideea eseniană a indiferenţei existenţiale („Nu e nou să mori în viaţa asta, / Dar nici să trăieşti nu e lucru nou”) pare să fie emblema secretă a intimităţii ascunse a artistului, chiar dacă, atunci când „ploua / când umblam în picioarele goale / Papucii daţi de mama / din garderoba tatălui / nostru care eşti / mă strângeau de emoţie / i-am descălţat / din iubire faţă de mine” (Cum ploua, 17). Şi iar, şi iar, strivit de incertitudinea inefabilului, care pare a fi doar un eu care nu-şi doreşte decât evadarea din banalitatea existenţială, întrebarea profundă se toceşte într-un aparent retorism (în fond, ţipătul nu e retorism, ci ţipăt!): „ce ne facem cu tot ce se schimbă în noi / Cât e moarte şi cât e viaţă / Cât din viaţă e moarte / şi cât din moarte e viaţă” (Ce mă fac cu dorinţa de moarte, 92).

 

Şi-atunci, poate că şi vindecătoare, se lasă peste universul liricii lui Nick Făgădar simbolul fărâmiţat al veşniciei, apa, în dubla ei ipostază, de leac şi de necesitate: „Plâng când îmi este sete / în gând / să nu fac zgomot / să nu adaug nimic / aerului greu ca un pumn” (Din boabe de orez, 89). Ceea ce înseamnă şi o primejdie, poetul muzician, deci artist cu un adevărat univers de expresie, avertizându-se, în faţa temerilor aventurării în inefabil: „Ai grijă pe unde calci / s-ar putea să te împiedici / de tine” (Asfalt decopertat, 102). Ceea ce, într-adevăr, poate însemna un risc definitiv.

 

Convins fiind că muzicianul rock Nick Făgădar, după un debut editorial de excepţie în poezie, va descoperi, prin următoarele cărţi, „că suntem mai puţin decât fântâna în care / nu ne-am înecat, dar din care am băut / laolaltă cu ceilalţi” (Siguri de incertitudine, 126), îşi va însuşi şi „o empatie vinovată pentru” sine, „cel de lângă” sine, „extras din” sine (Bat pasul pe loc ca un picamer dublu, p. 9), şi precizând că poemele, ba chiar şi cartea de poezie în întregul ei, nu au titluri, ci doar potenţări aparente ale primului vers al acestui „jurnal în fărâme al ultimilor ani”, după cum inspirat îl numea, din perspectivă critică personală, Ştefan Manasia, subscriu în totalitate la entuziasmul sincer al criticului Moni Stănilă, care semnala „un debut excelent care completează tabloul poeziei contemporane” (Ion Drăguşanul).