Altarul din munţii lui Căliman (I)

În zorii zilei de 28 iunie a anului 1421, un bărbat despuiat până la cămaşă bătea de zor în poarta curţilor domneşti din dealul Sucevei. Striga ceva în limbi nemaiauzite prin partea locului şi lovea cu pumnii în porţile ferecate, în vreme ce străjile de noapte, împietrite pe culmea zidurilor de piatră, îl priveau nepăsătoare. Din vale, dinspre lunca stufoasă a Sucevei, urcau cătinel pe şleaul cel mare alţi bărbaţi despuiaţi până la cămaşă, vreo şaisprezece sau optsprezece, greu de numărat din depărtare, pentru că se buluciseră unii în alţii, sprijinindu-se ca după o întâmplare cu risipă de osteneală.

– Cine-i acolo?, întreabă, într-un târziu, un glas dinspre curţile domneşti.

– Ghillebert de Lannoy, solul ducelui Filip de Burgundia şi al măritului Henric al V-lea, regele Angliei şi regent al Franţei!, răspunde bărbatul despuiat, bătând în porţi şi mai lărmuitor.

Străjerii rămân la fel de împietriţi, apoi, după ceva vreme şi chibzuială, un oştean molco-meşte pe sub mustăţi:

– O fi vreo solie care a trecut prin bucovina Cosminului… După despuiere, aşa s-ar zice.

Auzind vorbă, bărbatul din faţa porţii se opreşte din lărmuire şi ascultă atent curgerea cuvintelor pentru a se dumiri în ce limbă au fost rostite.

– Latină vulgară, murmură pentru sine, apoi le strigă străjerilor: Deschideţi porţile în faţa cavalerului Ghillebert de Lannoy, solul ducelui Filip de Burgundia şi al măritului Henric al V-lea, regele Angliei şi regent al Franţei!

Iar porţile se deschid, de parcă vrednicul cavaler picard ar fi rostit formula magică. Câţiva arcaşi se aliniază pe două rânduri, de la poartă până la treptele casei de piatră din curte, iar la ivirea lor chipul cavalerului străin se luminează:

– Vă ştiu, v-am întâlnit la Marienburg!

Din capul scărilor de piatră din faţa casei, un bărbat falnic hohoteşte amuzat:

– Că doar nu umbli, domnia ta, despuiat încă din pădurile Marienburgului!

Picardul îşi muşcă buzele.

– Nu. Dar dacă ar fi să întâlnesc pe unul dintre vitejii aceştia undeva unde să nu-mi cadă pădurile în cap, îndrăznesc să cred că mi-aş face rost de straie noi…

– Poate că vi se va face voia, cavalere, rosteşte, de data asta cu o anume răceală în glas, bărbatul cel falnic, apoi, pentru că pâlcul celorlalţi bărbaţi despuiaţi, apropiindu-se, se oprise în faţa porţii, i se adresă unuia dintre aceştia:

– Stanislav de Vronova, oşteanul panului Gueldigold, castelanul de Cameniţa! Ce vânt te aduce pe la noi, oştene?

Polonul se înclină, apoi izbucni trufaş:

– Măria Ta, solia seniorului Vostru, marele cneaz Vitovt al Lituaniei, a fost umilită în pustietăţile Moldovei!

– Pustietăţi, oştene? Şi cine să umilească, în nişte pustietăţi, pe vitejii lui Vitovt, cumnatul şi nu seniorul nostru?

– Tâlharii, Măria Ta… O ceată de nemernici…

Solul regelui Angliei pare să se dumirească, abia acum, că bărbatul cel falnic din capul scărilor de piatră este voievodul Moldovei.

– Mă aflu, oare, în faţa lui Alexandru Vodă, domnul Valahiei şi al Moldovei?

– Alexandru, din mila lui Dumnezeu, marele singur stăpânitor al Ţării Româneşti a Moldovei, de la munte până la mare! Ce necaz aţi avut, în ţara aceasta a noastră, nobile cavaler?

– Am fost prinşi, aruncaţi jos de pe cai şi prădaţi de hoţi, Măria Ta… Şi chiar m-au bătut şi rănit greu la braţ, ba m-au şi dezbrăcat, lăsându-mă gol, doar în cămaşă, legat de un copac o noapte întreagă, în mare primejdie de a fi ucis… Dar, slavă Domnului, am izbutit să-mi dezleg legăturile şi să vin în faţa Măriei Tale, în acest sat… Şi am pierdut cam între o sută şi o sută douăzeci de ducaţi şi alte lucruri şi giuvaere… Ba şi un orologiu de aur de mare preţ, dar al Majestăţii Sale Henric al V-lea pentru sultanul Mahomed…

Din poarta curţilor, voievodul priveşte spre casele risipite prin vale, apoi spre cetăţuia zidită din piatră pe pintenul de deal de dincolo de casele cu grădini şi livezi. Într-adevăr, Suceava pare mai curând un sat, decât un oraş domnesc.

– Ceasul îl vei dărui domnia ta fiului lui Mahomed, Murad al II-lea, dacă va izbuti să-i biruiască pe fraţii săi, Dozme Mustafa şi Musta-fa. Numai că o să-i fie greu lui Murad, după moartea sultanului Mahomed, să scape de Dozme Mustafa, pe care-l sprijină Împăratul Bizanţului, Manuel al II-lea Paleologul, şi emirul de Aidin Djuneid…

– Deci e adevărat că a murit sultanul şi că Turcia se află în război civil… Dar asta nu rezolvă şi necazul cu paguba noastră…

– Necazul acesta îl vor rezolva oştenii noştri. Dacă nu cumva l-au şi rezolvat…

Într-adevăr, o ceată de oşteni, ducând, cu ştreangul de gât, nouă tâlhari, se ivi, în trap mărunt, pe şleaul cel mare. O haraba braşovenească, încărcată cu lucruri şi scule de preţ, scârţâia din roţile ferecate, în urma cetei, trasă de trei perechi de boi uriaşi. Când ajung în faţa curţilor, oştenii descalecă şi se închină în faţa voievodului.

– Numai nouă aţi fost?

– Numai, că nici nu erau de trebuinţă mai mulţi, răspunde unul dintre tâlhari.

– Dar ei erau optsprezece oşteni căliţi în lupte şi cu cavalerul picard nouăsprezece!, continuă Vodă, fără să-şi ascundă ironia rostirii.

– Muieri, Măria Ta, păcat că-i îngădui!

– Oaspeţi! Oaspeţi, iar voi trebuia să-i cinstiţi drept oaspeţi ai noştri!

Alexandru Vodă se întoarce, pe neaştep-tate, spre solul picard:

– Ia-i, sunt ai domniei tale, cavalere! Ai slobozenie de la noi să-i omori.

Ghillebert de Lannoy şi tovarăşii săi de solie dau buzna asupra harabalei, îşi aleg hainele, se îmbracă în grabă, apoi răscolesc printre scule şi lucruri de preţ ca să vadă ce anume lipseşte şi, cum nu lipseşte nimic, ba află în haraba şi comori care nu le aparţin, se declară mulţumiţi cu dez-dăunarea, refuzând să primească frânghia de care sunt legaţi tâlharii cu ştreangul de gât. Vodă îi explică, răbdător, că poate face cu tâlharii ce pofteşte, că, după legea valahă, îi poate omorî sau păstra ca robi, dar picardul refuză:

– Să fie ai căpeteniei care i-a prins! Să facă domnia sa cu ei ce pofteşte!

Căpetenia oştenilor domneşti, un tânăr cu mustaţa abia mijită, cu un braţ prins într-o eşarfă însângerată, păşeşte în faţa voievodului şi, când să se închine, puterile îl părăsesc şi se prăbuşeşte în colbul drumului. Un alt oştean, un bărbat cărunt şi cu meşteşug în treburi războinice, îngenunchează lângă tânăr, îi sfâşie haina cu pumnalul şi prinde să-i cerceteze rana de la umăr.

– Ce semn e acela?, întreabă Alexandru Vodă, zărind ceva pe umărul flăcăului.

Oşteanul cel cărunt cercetează umărul, apoi ridică o privire albastră spre chipul voievo-dului.

– E semn domnesc, Măria Ta. Băiatul acest e un fiu al Măriei Tale…

*

Într-o chilie a casei domneşti, doftoricit cu fierturi şi pomăzi din ierburi de veacuri ştiute, oşteanul cel tânăr doarme somn adânc, dar liniştit. Când se trezeşte, ochii lui se scufundă în privirea blajină a lui Alexandru Vodă.

– Măria Ta…

Tânărul vrea să se ridice, dar Vodă îl apasă uşor, cu mâna, pe umărul rănit.

– Nu mă mai doare, Măria Ta… O zgârietură, acolo… Dacă n-aş fi pierdut prea mult sânge, nu m-aş fi făcut de ruşine în faţa Măriei Tale…

Alexandru cercetează atent chipul tână-rului, apoi rămâne pierdut în cine ştie ce aduceri aminte, retrăind întâmplări tinereşti pe cale să fie uitate, apoi zice pe neaşteptate:

– Eşti feciorul Ancuţei din Borzeşti… Numai al Ancuţei ai putea fi…

Flăcăul, clătinat de uimire, uită de rană, de slăbiciune, şi sare din pat într-un avânt necu-getat:

– Măria Ta ne cunoaşte, o cunoaşte pe mama?!…

Vodă zâmbeşte tainic şi cu o anume duioşie pe chip, apoi întreabă:

– Ei, ce zici, te-ai putea măsura cu cavalerul picard?

Oşteanul, fălos dintr-odată, răspunde fără să-şi ascundă făloşenia:

– M-aş putea măsura cu toţi solii poloni-lor şi tot nu m-aş face de ocară! Că n-oi fi eu mai prejos decât Cosmin, tâlharul!

Vodă continuă să zâmbească la fel de duios, dar parcă mai enigmatic şi mai şugubăţ.

– Bine, atunci ai să ai parte de o întrecere cavalerească. Ai grijă să nu te dezbrace picardul şi să nu-mi faci de ocară oştenii de la Marien-burg!

*

Ghillebert de Lannoy, cu rana de la braţ proaspăt unsă cu pomăzi numai de oşteanul cel cărunt ştiute, cată pricină de vorbă, fiind domnia sa om umblat şi învăţat peste poate, dar care pe toate vrea să le ştie:

– Ţara aceasta, a domniilor voastre, se află la capătul lumii…

– Aşa se spune din bătrâni, că am trăi la capătul lumii şi că în munţii noştri s-ar afla izvoarele nopţilor şi ale zilelor, noi simţind înaintea tuturor razele soarelui dătător de viaţă şi răcorindu-ne trupurile cu stropii de rouă ca să îmbunăm cerul să nu se prăbuşească, vreodată, asupra noastră. Dar astea sunt numai spuse.

– Dar chiar obişnuiţi să vă spălaţi trupurile cu roua dimineţii şi invocaţi cerul să nu se prăbuşească asupra voastră?

– Aşa e obiceiul. Când respecţi obiceiul, îţi respecţi străbunii, stâlpii. Fără respect faţă de moşi şi strămoşi nu se poate.

– Moşi şi strămoşi? Voi nu vă cunoaşteţi străbunii, care-s mai aproape, şi-atunci cum v-aţi cunoaşte moşii, pe cei care au pus temeliile neamului? Nu aveţi cronici, nu aveţi scrieri, vă lipseşte memoria…

Oşteanul cărunt cercetează, cu migală, rana deja tămăduită a străinului, apoi îşi strânge ulcelele cu pomăzi.

– Scrisul este bun numai pentru neamurile care n-au ţinere de minte, domnia ta. Pentru noi, flacii, datinile şi obiceiurile păstrează, în cântece, ceea ce nici o scriere n-ar putea păstra.

Cavalerul picard se înfierbântă, freamătă, intuind parcă o anume revelaţie.

– Datina şi obiceiul nu înseamnă memo-rie. După datină, bărbaţii voştri poartă opinci cu nojiţe, cioareci de lână, cămăşi de bumbac încinse într-un brâu lat, cojoace miţoase şi căciuli ţuguiate, iar femeile, frumoase precum căderea în păcat, îşi împodobesc gâtul cu mărgean roşu, care susură mişcător deasupra cămăşilor subţiri, cusu-te pe o lăţime de un deget şi mai bine cu tot felul de mătăsuri şi cu aur şi argint. Pe trup, poartă fote cu dungi mari, pe care le înfăşoară, suflecându-le colţurile, pe de-a-ntregul sau doar pe jumătate, deasupra cămăşii lungi, străvezii. Rareori, femei-le voastre, cochete şi provocatoare cum nu există altele în întreaga Europă, îşi aruncă peste umeri, după cum le vine cheful, o bundă care le ajunge numai până la genunchi, iar la ivirea lor sângele bărbaţilor începe să clocotească atât de năvalnic încât nu se mai tem nici de prăbuşirea cerului, pe care, de altfel, l-ar putea sprijini pe umeri. După datină, vă duraţi case din lemn verde, fiecare tot pe altă culme…

Oşteanul, molipsit de frenezia străinului, dar şi amuzat că picardul vede doar ce-i de văzut, nu şi ceea ce se cuvine simţit, izbucneşte într-un hohot de râs, apoi, când îşi revine, presură peste uimirea tăcută a străinului:

– Atât vezi dumneata din datină? Dar cum ai vedea şi altceva, când nu ne cunoşti şi nici n-am vrut noi să se vadă mai mult! În munţii noştri n-ai fost niciodată…

– Şi dacă aş fi fost?

– Dacă ai fi fost, ai fi văzut. Dar n-ai fost, nu ştii nimic şi iei în derâdere ţara şi neamul acesta, de parcă am însemna noi doar ceea ce vezi domnia ta: un sat, nişte curţi de piatră, o cetate abia începută de Măria Sa Petru Muşat, un popor primitiv şi rustic…

Picardul pare neîncrezător.

– În munţi nu se află nimic. În munţi nu se poate naşte o civilizaţie. Am citit, oştene, am călătorit, am pus întrebări şi am ascultat răspunsuri: niciodată nu s-a durat ceva în munţi.

– Pentru că neamurile au durat cetăţi de piatră şi n-au băgat de seamă că Dumnezeu-Omul a pregătit pentru ele cetăţi de nebiruit, munţii…

– Dumnezeu-Omul este Iisus Cristos…

– Iisus Cristos este Fiul lui Dumnezeu-Omul!

Străinul, lunecând fără să vrea într-o dispută teologică, pe care, de altfel, nu prea pune preţ, ripostează dur:

– Ce ştiţi voi despre Dumnezeu, voi care nu-i ştiţi cuvântul, care nesocotiţi scrierile sfinte!

– Îl cunoaştem, prin moşi, prin stâlpi, înaintea tuturor. În munţi, au înălţat moşii altare cu câte douăsprezece stânci cioplite în cinstea lui Dumnezeu-Omul, căruia noi ne-am închinat dintotdeauna şi a cărui Lege, de la Zalmoxis, Marele Preot, încoace, o cântăm, după obiceiul străvechi, juruind să o respectăm întru totul, pentru că Leru-i Ler, Legea e Lege, şi se cuvine a fi respectată. Dincolo de Legea lui Dumnezeu-Omul nu mai există nimic, nici măcar regii, preoţii şi călugării din văile şi câmpiile de dincoace de munţi şi păduri cu îndreptările şi cu pravilele lor pământeşti. Tocmai de asta nici un rege nu ne poate ţine sub ascultare, pentru că Legea ne dă curajul pentru libertate sau moarte, iar când coborâm din munţi, repezi precum ciutele, dar puternici şi neîndurători precum lupii albi, şi facem prăpăd prin ţinuturile domoale în care nu se cunoaşte Legea, nimeni nu ne poate birui, pentru că nimeni nu poate ajunge până la noi.

Oşteanul se pierde, se topeşte pe sticla aburindă a clipei pentru a se întrupa altundeva, într-o anume depărtare, poate în trecut, poate în viitor, poate că într-o dimensiune în care timpul zace precum nisipul clepsidrelor, frământat îndesat de tălpile bărbaţilor. E ceva înfricoşător, dar şi ademenitor, ceva plin de inefabil în risipirea oşteanului într-o altă făptură, una mistică, una divină, una care ştie, dar nu are cui se rosti. Tocmai de asta, el nu mai vorbeşte străinului, el doar îşi pipăie sufletul şi îl descoperă părticică cu părticică:

– În munţii noştri, acolo unde buciumul cu ferecături din coajă de mesteacăn duce şi aduce veşti, oamenii se mulţumesc cu puţin, trăind în simplitate şi nefăcând nici o deosebire între dreptate şi cumpătare. Trăiesc din ce le dăruiesc turmele şi codrii cu care s-au înfrăţit dintotdeauna, socotind drept păcat de neiertat sacrificarea puiului vreunei vietăţi. Cândva, să tot fie de şapte ori şapte veacuri de om de atunci, au poposit la altarul celor douăsprezece stânci cioplite din munţii lui Căliman un pribeag şi femeia lui, care fugiseră dintr-o cetate a luxului şi a obiceiurilor negustoreşti, după pustiirea acelei cetăţi de vrăjmăşia altor strângători de bogăţii şi de deşertăciune lumească. Izvoarele nopţii presurau, pe atunci, puzderie de mărgăritare peste lume, iar bărbatul acela străin şi femeia lui străină, unul mai oacheş decât celălalt, le-au tot povestit o mulţime de grozăvii. Apoi, primind îngăduinţă, şi-au durat şi ei o casă din lemn verde, în apropierea altarului, pe o creastă din munţii lui Căliman. Nimeni nu-şi mai aduce aminte în ce veac de om s-au stabilit în munţii izvoarelor oacheşul Badica, troianul, şi femeia lui cu piele maronie, dar catifelată ca lumina stelelor, căreia muntenii i-au şi spus Dochia, pentru că era nespus de ochioşică. Dar Badica, troianul, i-a învăţat pe stăpânii izvoarelor nopţilor şi zilelor cum să cioplească un aratru dintr-un trunchi de copac tare, cu care să facă o aratrură, primăvara, în văile din vale, în văile aflate la depărtări de o fugă de cal. A pus doisprezece boi troianul să târâie trunchiul cioplit, brăzdând pământul din vale, în care Dochia aşternea boabe de aur, iar din boabele acelea au crescut lujeri şi spice cât vrabia, în care se răsfăţau o mulţime de alte boabe din aur. Când a venit, apoi, vremea vremii şi s-au strâns spicele pe arie şi s-au ales boabele, îmblăcindu-se snopii cu beţe unite între ele, tot câte două, printr-o legătură de piele, stăpânii izvoarelor nopţilor şi zilelor au fost martorii unor întâmplări ciudate, pe care le-au încredinţat urmaşilor prin cântec, ca şi Legea, pentru a nu mai fi uitate vreodată. Acolo, în muntele lui, troianul a trecut boabele printre pietre, până le-a prefăcut într-o pulbere albă, căreia i-a zis farina, iar Dochia a luat pulberea aceea şi a cernut-o printr-o pânză rară din mătase într-o albie cipolită în trunchi de stejar. După aceea, troianca a amestecat pulberea cu apă şi a tot frământat-o cu pumnii până a prefăcut-o într-o moviliţă albă, molatecă, pufoasă, din care a răsucit frânghii albe, pe care le-a împletit între ele într-un cerc uriaş, pe care l-a pus într-o căsuţă de piatră, din care, după ce au fost arse lemne cât braţul de bărbat în putere, au fost scoşi cărbunii şi puşi de veghe la uşă. Într-un târziu, troianca a scos din căsuţa de piatră încinsă, din coctorium, un cerc de aur, pe care l-a frânt în patru şi, tot aşa, din patru în patru, până a ajuns pentru toată lumea. Mirosea frumos ciudăţenia aceea rotundă, colacul din care oamenii au gustat cu mare prudenţă. Începuse să ningă, de parcă Dochia provocase cerul să-şi cearnă peste lume pulberile lui albe, iar oamenii muşcau din colac, închipuindu-şi că şi cerul, nu numai pământul, a prins să se îngrijească de hrana lor zilnică… În zilele următoare, stăpânii munţilor şi ai izvoarelor au sfătuit între ei şi au decis să-i primească şi pe troieni în neamul lor, încredinţându-le Legea. Patru câte patru, au urcat bărbaţii, pe cărarea şerpuită, în argint împodobită, până la casele troienilor, case-nalte, minunate, cu porţile fereca-te, cu lanţuri de fier legate, scoborâte pe de-o parte, cu stobor de siminoc, cu streşini de busuioc, şi i-au cântat fecioriţei d-ochioşiţe, închinând cu sănătate. Din cei patru, doi cântau, iar ceilalţi doi, care cântaseră mai înainte, muiau fir de calomfir şi steble de busuioc într-o apă limpejoară şi, stropind casă, stropind masă, după Legea din bătrâni, închinau de sănătate, iară gazda mai frumos i-a dăruit cu-un colac de grâu curat. Apoi, ca să nu se uite şi ca să se ţină noua datină a grâului şi a pâinii deopotrivă cu Legea, bărbaţii au întocmit, în lunga iarnă, un cântec nou, căruia i-au zis aratrură sau urătură, pentru a încredinţa veacurilor ce aveau să vină povestea minunată a iniţierilor făcute de Badica, troianul, şi de ochioşica lui nevastă…

– Vrei să spui, oştene, că moşii voştri au fost troieni şi că de la ei moşteniţi limba aceasta a lui Eneea, latina vulgară?

Oşteanul se adună în hotarele clipei şi, în hotarele clipei, redevine ceea ce a fost, un bărbat care zâmbeşte sfios, ca după o poznă de care s-ar ruşina. Apoi, pentru că străinul cată la el cu aceeaşi înfrigurare a dorinţei nepământeşti de a afla răspunsuri, continuă, dar fără a mai părăsi hotarele clipei:

– Domnia ta, cavalere, eşti un rătăcitor, pe care îl vântură curiozitatea prin toate părţile lumii. Numai că lumea are adevărurile ei, care se pot statornici doar acolo unde au fost clădite. Dacă le muţi, adevărurile acestea se fac praf şi pulbere. Au soarta stâncii în vecinătatea mării, care se desface în nisipuri mişcătoare.

– Tot nu mi-ai răspuns la întrebare…

– Cunoaşte cineva răspunsurile? Stă în puterea omului să cunoască răspunsurile?

– Dar tradiţia? Tradiţia nu e un răspuns?

– Poate că este, dar, odată cu vremuirea vremii, înţelesurile tradiţiei se mai schimbă. Din bătrâni se povesteşte că nu noi am fi din neamul troienilor, ci că troienii ar fi din neamul nostru, al moesilor, şi că, după pustiirea bătrânei cetăţi a moşilor care au părăsit munţii, numai un singur troian s-a întors acasă, ceilalţi fiind ursiţi morţii sau pribegiei…

De câtăva vreme, martor tăcut al dialogu-lui, dar intrat în încăpere fără să fi prins cineva de veste, Alexandru Vodă pare cuprins în negura încenuşată a vremuirii vremurilor. E încruntat, chinuit de propriile lui frământări.

– Nu trebuia primit!, zice voievodul pe neaşteptate, iar cei doi, cavalerul picard şi oşteanul cărunt, se desprind, cu brutalitate, din vraja căreia i se abandonaseră. A fost o greşeală. Badica era, deja, un străin, urmaşul moşilor risipiţi prin văile primejdioase. Ne-a ademenit în văi, ne-a făcut să ne părăsim cetatea şi să ne punem în calea primejdiilor. Vreme de milenii au trăit moşii noştri în munţi, stăpânind, aproape de cer, din Balcani până pe crestele Moraviei, dar Badica ne-a ademenit cu mana văilor, amestecându-ne cu neamurile veşnic rătăcitoare, de la care numai deprinderi rele am luat.

*

Bâlciul de vite din câmpul cel larg al Arenilor începuse de trei zile şi-acum neguţătorii, un amestec ciudat de limbi, de metehne şi de interese, sunt pe cale să facă ruperea preţului unui cap de vită, după care să fie vândute toate celelalte. Turmele se întind până hăt, departe, înspre fântâna Cerchezului şi Podul Pietrarului de pe Tătăraşi, dispărând dincolo de heleşteul lui Ursachi, de heleşteul Parţcăului  şi de prisaca lui Gavril hatmanul din marginea Ipoteştilor, dar oamenii, împânziţi între dealul Tonei, fântâna Armencei şi părul lui Alecsa, trudesc încă din greu cu ulcelele călugăreşti, pline ochi cu vin de Cotnar, şi de care au grijă cuvioşii călugări să nu rămână niciodată goale. Iar când vreun oarecare purtător de strai mănăstiresc îşi calcă pe urme în mânuirea dibace a butoaielor pântecoase, plesnet de bici răsună glasul protopopului Iuga Fultic din Buciumeni, credincios slujitor al domniei, stăpâ-nitor peste o mulţime de sate risipite prin tot cuprinsul Moldovei şi aprig diriguitor al comerţu-lui mănăstiresc cu vin de Cotnari, pe care îl împarte cu generozitate ca pe Sfânta Împărtă-şanie, dar pe bani buni, care bani numai pentru preamărirea Atoateziditorului vor fi de folos.

– Daţi uitării cele lumeşti, despovăraţi-vă de bogăţii şi primeniţi-vă sufletele cu vinul Domnului! Beţi şi aduceţi laudă Celui ce a pus mana sfântă în dealul Cotnarilor pentru cuprin-derea cu frumuseţe a nevrednicei vieţi omeneşti!

În vremea asta, câţiva lăutari ţigani prind să cânte cu foc, rostogolindu-şi tăciunii ochilor prin albul diavolesc al găvanelor, iar pântecosul protopop începe să-şi salte cărnurile într-o ţopăia-lă hazlie, urmat îndeaproape de alţi oameni veseli şi puşi pe şotii. Şi unde nu începe, pe nepusă masă, Stanca, ţiganca scripcarului Cerbul Scarlet, să tânguiască de se despică pietrele în patru şi inimile în de patru ori câte patru:

– Frunză verde avrămească,

Lângă uliţa domnească

Este-o şatră ţigănească.

Dară-n şatră cine este?

Badea calu-şi potcoveşte…

Când să-şi tragă Stana sufletul, sorbind vin auriu dintr-o ulcea pântecoasă, întinsă cu graţie de însuşi cinstitul protopop Iuga Fultic, Cerbul Scarlet continuă, fără să-şi dezlipească obrazul smolit de pe scândura scripcii:

– Puica şede şi-l priveşte

Şi pre’n lacrimi îi vorbeşte…

Stana ţine ulciorul deasupra capului, cumva pieziş, de parcă urciorul ar fi capul voinicului, pe care tânăra femeie l-ar pipăi cu degetele:

– De mergi, bade, de la mine,

Ia-ţi şi dorul tău cu tine,

Căci eu sunt copilă rea,

Nu ştiu dorul a ţinea,

Căci eu sunt copilă mică

Şi de dor inima-mi pică!…

Cerbul Scarlet trage cu patimă din arcuş de parcă s-ar săvârşi lumea, iar sunetele biciuiesc văzduhul cu atâta tristeţe încât şi neguţătorii cei străini, de limbă italienească, nemţească, polonă, ungurească sau tătărască, se simt înfioraţi, de parcă i-ar frige cuvintele, într-un anume fel desluşite, direct în inimă.

– Acu’ să vezi!, ameninţă protopopul pân-tecos, căruia din cauza burdihanului fără de pereche i se zice Fultic, iar Stana, auzindu-l, zvârle cât-colo urciorul cu vin şi zice de parcă glasul i s-ar încolăci pe trunchiul de măr rotat al cântecului viorii:

– Dar întoarce-te ‘napoi,

Mai vin’, bade, pe la noi

Ca să-ţi spun adevărat,

Să-ţi spun visul ce-am visat…

– Visul e tălmăcirea căii de la Dumnezeu, încearcă protopopul Iuga să se adreseze mulţimii, dar mulţimea are de urmărit cu înfiorare povestea cântată, aşa că îl înghionteşte pe slujitorul altarului din toate părţile:

– Ia mai tacă-ţi fleanca, părinţele!

Stana îşi împreunează mâinile într-un chip ciudat, păgân, de parcă ar fi prins între palme firul melodios al viorii, apoi izbucneşte spărielnic:

– Ah, basmaua ta cea nouă

Am visat-o ruptă-n două!

Şi-a ta floare mult iubită

Am visat-o veştejită!

Şi-al tău cal nepreţuit

L-am visat c-au fost murit…

O ciudată nelinişte se risipeşte prin aer, iar călugării profită de clătinarea sufletelor pentru a mai umple prin cele ulcele, din care guri lacome au sorbit cu nesaţ. Ca la comandă, toate mâinile duc câte o ulcea plină ochi înspre guri încleştate şi-atunci, la fel de încleştat, răsună peste întregul câmp al Arenilor glasul frumos şi puternic al lui Cerbul Scarlet:

– Ba ţi-i ruptă inima

Căci mă duc şi te-oi lăsa,

Faţa ta s-a veşteji,

Căci te las şi n-oi veni,

V-a muri sufletul tău

Pedepsit de dorul meu!…

Stana răspunde îndată, fără să mai lase răgaz tânguitor viorii:

– Să te duci, bădiţă, duci

Peste dealuri, peste lunci,

Să pici rob pe la Tatari,

Pe la Turci, pe la Moscali,

Şi de-a fi să-ţi meargă bine,

Pice pielea de pe tine!

Cu sângele arzând de vin şi revoltă, proto-popul cel gras sporeşte blestemul cu de la sine voinţă:

– Iar de-a fi să-ţi meargă rău,

Curgă-ţi sângele părău!…

Stana zâmbeşte părelnic, apoi tânguie şi bleasteamă, iubeşte şi ucide, vindecă şi otrăveşte într-o melodică înşiruire de zvâcniri ale inimii:

– Mai stai, bade, nu te duce,

Ci te-nchină şi fă-ţi cruce

Că va da Dumnezeu ploaie,

Drumul calea o să-ţi moaie,

Calul o să-ţi poticnească,

Mâna dreaptă-o să-ţi sclintească,

Iară mâna ta cea stângă

Drept în două o să-ţi frângă

Ca cu dinţii să-ţi ţii frâul,

Să nu-ţi poţi discinge brâul,

Să-ţi aduci aminte, crude,

Că-i blestem de oareunde!…

Cântecul femeii osteni în linişte, fiecare om, străin sau băştinaş, bărbat sau femeie, chibzuind filosoficeşte la ale sale. Numai cinsti-tul protopop Iuga Fultic, care abia-şi stinsese pârjolul lăuntric cu o ulcică cu vin, păru să se desprindă din vrajă pentru a răspunde unei alte chemări. Începu, săltăreţ, să declame cuvinte şi cuvinţele, iar Cerbul Scarlet, atent la tot şi la toate, născoci îndată ritmul melodios în care să-şi afle făgaş dulce cuvintele protopopului.

– Frunză verde de odos,

Mă duc în Ţara de Jos

S-aduc vin de cel gustos,

S-aduc vin de poamă neagră,

Să ştii, puică, că-mi eşti dragă!…

Veselia, pasăre zburdalnică, îşi făcu iute loc pe cerul Sucevei, iar Stana, adunând în poală banii de aur lesne sloboziţi din mâinile petrecăre-ţilor, îşi făcu loc în dreapta protopopului şi, privindu-l poznaş, îi susură în auz:

– De te duci, bădiţă, duci,

Mai degrabă să-l aduci,

Mai curând să te întorci,

Căci eu să te-aştept nu poci!

De te duci la Odobeşti,

Mă rog să nu zăboveşti,

Că de-i zăbovi o lună,

Mă-i găsi în câmp nebună…

Cântecul şi veselia ar fi ţinut mult şi cu priinţă, că doar moldoveanului îi stă bine într-o astfel de tovărăşie, de nu s-ar fi auzit buciumaşii sunând de pe crestele zidurilor Curţii Domneşti, iar Vodă nu s-ar fi arătat, după aceea, însoţit de oaspeţi şi curteni, într-o cavalcadă năvalnică, pornită în iureş înspre înălţimea vegheată falnic, de lângă fântâna cu şipot, de părul lui Alecsa.

Negustorii şi poporenii s-au închinat alaiului, apoi starostele neguţătorilor s-a apropiat de Vodă, înclinându-se până la pământ.

– Aţi făcut ruperea preţului pe cap de vită, cinstite stareţ?

– Făcut, Măria Ta. Ne-am tocmit la trei galbeni…

Alexandru Vodă face semn şi, după ce paharnicul îi întinse o cupă cu vin, închină către mulţime:

– Dumnezeu ani mulţi să vă ţie numai întru veselie!…

Iar în vreme ce Vodă duce cupa la gură, vlădica Iosif Mitropolitul, fratele Măriei Sale Petru Muşat, binecuvântează mulţimea, rostind cu încrâncenare sfaturile Sfântului Apostol Pavel:

– Păstraţi dragostea şi năzuiţi spre cele sufleteşti, mai vârtos spre aceea să explicaţi sfânta scriptură în limba poporului, şi cu foc, cum făceau prorocii! Pentru că cel ce vorbeşte în limbă străină nu vorbeşte poporului ascultător, căci el nu-l înţelege; ci vorbeşte numai lui Dumnezeu, carele ştie şi acea limbă străină. Deci toate câte le vorbeşte cineva în limbă străină sunt numai lucruri ascunse, nepricepute poporenilor ascultători. Cel ce vorbeşte în limbă străină se zideşte numai pe sine; iar cel care explică scriptura şi face cuvântări în limba poporului, acela zideşte sufleteşte întreaga comună bisericească…

– Ameeen!, răsună glasul sonor al protopopului Fultic. Aşa a grăit Pavel, încercă protopopul să lămurească mulţimea, cu aproape o mie de ani înainte de Chiril şi Metodie, care şi-au trimis ucenicii, pe Zandow şi pe Moznopon, să-i convingă pe strămoşii noştri că limba lui Dumne-zeu ar fi slava şi că, pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, s-ar cuveni să renunţăm la cântecele străbunilor, cele meşteşugite în limba latină. Apoi ne-a urgisit vlădica Teofilact, bulgarul, care i-a poruncit împăratului Asan să treacă în cele două Valahii, să le cucerească şi să le cureţe de eresul roman. „Celor care cântă şi mărturisesc în limba latină, taie-le limbile!”, a poruncit Teofilact şi, de atunci, din anul 1150 de după Hristos, în văile noastre s-au auzit neînţelesele cântări în slava veche, limba bulgarilor. Drept este, Măria Ta?

Voievodul zâmbeşte cu îngăduinţă:

– Rămâne să mai chibzuim, cinstite protopopule… Acum avem a ne preocupa de îndeletnicirile negustoreşti, iar după ce le-om împlini pe toate, ne vom întrece, după datină, în meşteşugul mânuirii armelor. Deja s-au strâns domniţele în turnul cel mare al Cetăţii, fluturând nerăbdătoare din năfrămi…

Buciumaşii lui Vodă dau anume strigăt şi puhoiul de oameni se buluceşte la treburile negustoreşti. După vreun ceas, două, cirezile de vite se răsfiră în cele patru zări, însoţite de caleştile şi de harabanele străinilor, iar poporenii, cu pungile pline, urmaţi îndeaproape de lăutarii ţigani şi de călugării vânzători de vin, iau pieptiş dealul Cetăţii pentru a fi martori la întrecerile cavalereşti care se vor face în Câmpul Şanţurilor. Stana, ţiganca, cântă din mers, îndemnând la pas spornic:

– Mor, mândruţă, şi m-aprind

Când te văd pe drum trecând,

Şi din mână pălăind,

Şi din coate vânt făcând…

Nu-s eu slobod să te prind,

Să-ţi cuprind doar mijlocelul

Cum cuprinde lupul mielul!…

Undeva, pe crestele albăstrii ale Obcini-lor, soarele se înfăşură în mantia verde a brazilor şi păşeşte melancolic spre tărâmurile de dincolo de munţi.

*

În vale, în moldă, cum i-au zis văii, pe limba lor, celţii, care trecuseră, odinioară, pe acolo, bărbaţii coborau doar de şapte ori pe an, la cele şapte bâlciuri de vite din câmpiile întinse, la care veneau negustori din toată lumea ca să cumpere boi. Într-o vreme, stăpâneau ţinuturile de la poalele munţilor tătarii, care-şi duraseră tabără chiar şi acolo unde pârâul repede se varsă în apa  cea mare din vale. Tătarii i-au zis pârâului repede Ymor, iar ungurii de dincolo de munţi – Homor, apoi au botezat şi ţara cu numele văii, zicându-i Moldova.

Pe vremea altor şapte bâlciuri de vite, când muntenii au coborât cu cirezile lor, au aflat că ţara văii, Moldova, s-ar numi Bogdania, pentru că ar avea domn din seminţia lor, pe un anume Bogdan, cel priceput în a meşteşugi fierul şi care avusese o cuhe, adică o fierărie, în Maramureş, lângă Vişeu. Înainte de Bogdan, ar fi ţinut ţară pe lângă munţi un bărbat pe nume Dragoş, care ar fi ucis viţelul de trei ani al Bourului Alb, mâniind munţii şi apele, pentru că, după Legea lui Dum-nezeu-Omul, e un păcat de neiertat să ucizi viţeii şi tocmai de aceea s-au clătinat munţii şi s-au învolburat apele, iar din mânia aceea înfricoşată s-a ivit Năluca şi a prins să bântuie prin văile văii, prevestind şi ursind urgiile ce aveau să vină. De frica ei, chiar şi Lupul Alb, spiritul cel bun al muntelui şi al apei, s-a ascuns într-o peşteră, din care nu iese decât în nopţile cu lună plină, când plânge nepământeşte de pe culmea culmilor, iar plânsul lui se aude până departe şi până departe, în valea văii, oamenii nu sunt lăsaţi să uite de blestemul de care au parte. În nopţile Lupului Alb, Năluca bântuie peste sate şi, acolo unde întâlneşte fecioare singure, se pogoară asupra lor, le înfăşură în aripi cernite şi le suge sângele. Fecioarele acelea albe ca omătul, cărora li s-a supt sângele, rătăcesc calea şi se ascund în păduri neumblate, din care ies numai în nopţile cu lună plină de după înfricoşata întâmplare şi ademenesc drumeţii cu un susur cântător şi cu un dans topit, străveziu, dans de gheaţă abia desprinsă de pe cer. Şi după ce ademenesc drumeţii, şi după ce-i îmbată cu farmece şi cu voluptăţi nepământeşti, fecioarele acelea beau din sângele lor, abando-nându-le leşurile în calea altor drumeţi, care se vor înspăimânta de moarte, dar care, când le va veni vremea, nu se vor putea împotrivi ispitei cântecului şi dansului, abandonându-se Ielelor, adică fecioarelor robite Nălucii.

Despre grozăviile astea povestesc, la bâlciurile de vite, negustorilor veniţi din toate zările lumii, locuitorii Bogdaniei, şi mai ales cei veniţi de pe aiurea în valea mănoasă din vale, în care se află cele mai bune păşuni din lume. Tot ei, pământenii de altă limbă, armeni, saşi, ruteni, tătari, prusieni, greci, sârbi, ruşi şi italieni, îndeamnă lumea să se apere de Nălucă şi de Iele cu frânghii de usturoi, cu apă sfinţită şi cu cruci de lemn sau cu un ţăruş pe care să-l înfigă în inima necuratei vietăţi.

Fiecare bâlci de vite ţine şapte zile şi tot atâtea nopţi, pentru că abia după trei zile şi după trei nopţi se face ruperea preţului unui cap de vită, după care să fie socotite toate celelalte, după care negustorii cumpără cirezi întregi şi grăbesc, călări, înspre ţările lor îndepărtate. Localnicii mai rămân să petreacă, să pună la cale logodne, să se întreacă în deprinderi bărbăteşti, mânuind lancea şi arcul cu nespusă îndemânare, apoi, în cea de-a şaptea zi, pleacă şi ei spre vetrele şi spre turmele lor.

Datorită bâlciurilor de vite, stăpânii izvoarelor nopţilor şi ale zilelor mai află câte ceva despre vremuirea vremurilor printre oameni, despre obiceiurile domnilor şi ale curtenilor, despre fapte vitejeşti şi despre tot felul de alte întâmplări.

În munţi, nu există timp, ci doar o veşnicie a zilelor şi a nopţilor şi tocmai de asta mereu aceiaşi oameni coboară în valea din vale, în valea în care nimeni nu mai cunoaşte Legea, dar încearcă să o afle prin legi de împrumut. În valea din vale, despre Dumnezeu-Omul se vorbeşte în limbi necunoscute şi se clădesc pereţi şi acoperişuri, în care să fie ferecat Dumnezeu-Omul, cu speranţa că nu o să vadă şi nu o să audă câte nelegiuiri se petrec dincolo de acei pereţi şi acele acoperişuri. Li se spun zidirilor acelora biserici, deşi biserica lui Dumnezeu-Omul e Legea, iar Legea stăpâneşte, dintotdeauna, de-a lungul şi de-a latul, câtu-i cuprinsul între pământ şi cer. Între zidurile acelor biserici se stabilesc pravile şi datini noi, asupra respectării pravilelor şi datinilor veghind nişte vătafi domneşti, vlădicii, protopopii şi popii, oameni lacomi şi neiertători precum blestematul protopop Iuga din Buciumeni, fratele marelui dregător domnesc Stan Fultic şi al căpitanului de oaste Nan, tustrei veniţi din Maramureş odată cu Bogdan Descălecătorul. În jurul zidirilor, oamenii îşi fac bordeie şi case, înghesuindu-se unii în alţii în strânsura unor hotare, de parcă s-ar fi terminat pământul şi culmile de lângă cer. Când vor să adune oamenii, vlădicii, protopopii şi popii bat toaca într-o scândură uscată sau climpocesc într-un clopot de aramă, folosind buciumul doar la ceasuri de primejdie, când vor să dea de veste până în depărtarea depărtărilor. Dar asupra primejdiilor avertizează şi cei de pe înălţimi, ridicând sfară de fum, întretăiat cu o piele udă într-un cod al vestirilor moştenit din vecii vecilor.

În vale, lucrurile se schimbă mereu. După ferecarea lui Dumnezeu-Omul între pereţi şi acoperişuri, pravila ia locul Legii, iar supuşenia ia locul libertăţii. În vale se pun temeliile robirii, năpăstuindu-se om cu om şi neam cu neam. Numele lui Dumnezeu-Omul este luat în deşert, iar biserica lui ancestrală, cu cerul acoperiş şi cu pământul temelie, a fost spulberată în vremuri schismatice, din pulberile ei înjghebându-se păcatul substituirii lui Dumnezeu. În locul Legii neuitate prin cântecul munţilor s-au pus pravilele scrise, iar împăraţii au dat ascultare risipitorilor de vrăjmăşii, obligând neamurile să se înghesuie în temniţele împodobite cu semnul Sfântului Martiriu şi să accepte bezna şi robirea, de parcă în pustie ar fi vorbit Pavel, după nepământeasca întâlnire cu Hristos:

În munţi, acolo unde nu pot răzbi stăpânitorii vremelnici, risipitorii de vrăjmăşii nu s-au mai încumetat niciodată să pună temelii ale deşertăciunii. Lor le-au rămas văile, pe care să le dispute sub protecţia călăreţilor domneşti. Stăpânii văilor, voievozii Bogdaniei, voievozi ai Moldovei, priveau cu detaşare spre veşnic potrivnicele stabiliri de căi spre Dumnezeu, fără să ţină partea călugărilor predicatori din Siretul catolic, a armenilor lui Ohanes sau a ortodocşilor lui Iosif, deşi vlădica Iosif era os domnesc, fiind frate cu Petru, feciorul basarabului Costea Muşat şi al Margaretei. Voievozii încă mai cunoşteau Legea din bătrâni, Legea lui Dumnezeu-Omul, şi puţin le păsa de disputa samavolnicilor impună-tori de ritualuri, pentru că disputa aceasta nu se făcea pentru Lege şi pentru Adevăr, ci pentru acapararea de bunuri lumeşti, într-o nouă ordine europeană. Erau martori şi, uneori, arbitri ai samavolniciilor, dar fără să încline balanţa în favoarea vreunei părţi, pentru că nu se dumiriseră, încă, spre ce pol de putere ritualică e mai cu chibzuinţă să-şi pună speranţele consolidării unui stat liber aici, la răscrucea imperiilor. Bogdania încă se mai afla la cheremul vecinilor, încă mai era un conglomerat de obşti libere, în cadrul cărora funcţiona dreptul valah, adică un sistem de tradiţii, moştenit de la acelaşi legendar Flachus, iar voievodul, mai mult căpetenie obştească decât feudal, nu era decât o căpetenie rurală, care locuia într-un sat al obştenilor lui, o căpetenie marcată de ruralitate, dar ademenită şi, adesea, silită să mărşăluiască spre feudalism. Ridicase, ce-i drept, din rândurile călăreţilor, o cavalerime moldavă, boiarinii, şi o nobilime de elită, selectată din rândurile oştenilor neîntrecuţi, afirmaţi în turniruri apusene, vitejii, putea mobiliza, când îi era voia, o adevărată armată, încasa venituri ale bâlciurilor de vite şi ale vămilor, dar încă nu devenise un stăpân feudal şi, tocmai de asta, şi cel mai scăpătat şleahtic polonez îl privea de sus ca pe un ţăran oarecare. Iar polonii, care priveau Bogdania ca pe o provincie a regelui lor şi pe vodă ca pe un vasal al Coroanei, socoteau ţinutul drept loc pustiu, adică neorganizat statal, şi deosebit de primejdios pentru călătorii. Ce-i drept, în Moldova urmaşilor lui Bogdan Întemeietorul încă nu pătrunseseră moda şi deprinderile occidentale. Târgurile, statornicite, odinioară, de genovezi, la distanţe egale pe marele drum comercial al nordului, nu se deosebeau cu nimic de un sat oarecare, iar satele, cu excepţia celor rânduite în jurul bisericilor şi mănăstirilor, nici nu prea existau ca atare, obştile libere preferând modul de viaţă ancestral, cu case ridicate numai pe înălţimi, la mare distanţă unele de altele, înălţimea şi distanţa fiind, în fond, condiţiile primordiale ale libertăţii. În târguri se stabiliseră negustori şi meşteşugari de limbi diferite, care întreţineau oşteni capabili să vegheze, zi şi noapte, la securitatea aşezării, dar şi a porţiunii de drum comercial pentru siguranţa căruia întreaga obşte a târgoveţilor răspundea cu libertatea sau cu capul. Cetăţile erau puţine la număr, toate ridicate la poalele munţilor, pe câte un pinten de deal, cel mai adesea din lemn şi pământ. Puţine cetăţi erau din piatră, cea mai veche fiind cea a Hotinului, ridicată împotriva năvalelor nordice de legenda-rul Chotim, cel răpus de romani sub Lentul.

Iar timpul, văleat de om, după un mereu alt văleat de om, începuse să semene cu o tainică amurgire, aşternută peste speranţa ivirii zorilor.