Altarul din munţii lui Căliman (II) | Dragusanul.ro

Altarul din munţii lui Căliman (II)

 

Ca întotdeauna, de un timp, încoace, întrecerile cavalereşti s-au ţinut, după slujba dumnezeiască, duminică, 15 august 1421, în poiana de la mănăstirea Bistriţa, acolo unde s-au abătut şi mulţi negustori, ştiut fiind că astfel de prilejuri aduc aventurieri însetaţi de glorie de prin toate ţările megieşe, care-şi doreau din răsputeri titlul de „Viteaz” al unei binemeritate înnobilări. Iar prietenia sau îndatorarea unui astfel de tânăr luptător putea fi de folos negustoriei, în anii care urmau să vină, risipindu-şi arginţii pe treptele grele şi anevoioase ale vremuirii.

 

Soborul mănăstirii Adormirea preacuratei născătoare de Dumnezeu, care este pe Bistriţa, a ieşit primul din biserică, în frunte cu egumenul Dometian, iar clopotele, trase cu putere de către cei mai vânjoşi nepoţi ai tătarului Ciabalai, învăluiau văzduhul cu o armonie ciudată, încât oamenilor începu să li se pară că din clopotul albastru al nemărginirii se desprind vibraţiile sonore şi se rostogolesc de pe culmile munţilor ca picurii repezi ai unei ploi de vară ca să cureţe şi să împrospăteze sufletul.

 

Sutele de robi ai celor treizeci şi unu de sălaşe de ţigani şi douăsprezece bordeie de tătari, pe care Vodă îi dăruise dumnezeirii, umpluseră mesele de sub zidurile de apărare ale mănăstirii cu mare belşug de bunătăţuri, de care, tot prin grija domniei, nu era niciodată în lipsă, Alexandru Vodă dăruind, de la curtea domnească, cu obroc, în fiecare an, câte zece buţi de vin, şi câte zece coloade de grâu, şi câte nouă postavuri de Cehia, şi egumenului câte un postav şi jumătate de stofă cenuşie, iar pe lângă acestea, şi-au făcut pomană şi boierii noştri credincioşi, pan Oană vornic de Suceava, pan Negru şi pan Ion Jumătate, care au dăruit moşii însemnate din vislujenia lor. Atâtea şi atâtea pomeni şi danii bogate s-au tot făcut Maicii Domnului încât se bucurau chiar şi sfinţii din icoane, deşi nu se despovărau vreo-dată, ca şi călugării, de sobrietatea sfinţeniei.

 

Sub poala codrului, mai cu sfială de boieri şi de lume străină încă nepusă pe chef, lăutarii tuciurii din neamul cneazului Coman, scripcarii Marco, Sinata, Cotora, Ivaşco şi Curchea, cobzarul Ehava şi năierii Şofultea şi Truţea, abia cutezau să sloboadă sunete, urmărindu-le cu ochii ca pe fluturi, ca să se dumirească asupra ritmicităţilor care ar putea încânta cât mai multă lume. Nu-i vorbă, vor avea de cântat şi horele lăutarilor curţii domneşti din Suceava, cele după care joacă numai gărzile domneşti, într-un adevărat ritual de reînviere a celor doisprezece stâlpi ai neamului. Robii lui Dumnezeu, asupra cărora veghează cu umilinţă şi evlavie sfinţii părinţi călugări, au pus, pe malul Bistriţei, alţi doisprezece stâlpi de câte patru staturi de om, spre vârfurile cărora au întins cele douăsprezece frânghii ale prelatei rotunde, care încă odihneşte în poiana stâlpilor celor noi, ale căror nume nu-s pentru auzul oricărui călător prin vremelnicie, ci doar pentru ştiutorii „Io”, la fel de ştiutori de cer şi de porunci cereşti precum Ioan Botezătorul, şi care încredinţează taine, la vreme cuvenită, doar anumitor urmaşi dintre cei care au păşit pe treptele iniţierii până aproape de streaşină. Cneazul ţiganilor Maicii Domnului de pe Bistriţa, Coman, ştie, din alte iniţieri rătăcite, că stâlpii sunt douăsprezece arce de cer, din care răsare Sfântul Soare, în sensul zodiacal invers, vreme de cât îi este ursit să răsară din cuprinsul de cer al unei anumite constelaţii. Cneazul Coman ştie că Arca lui Noe ar trebui căutată pe cer, nu pe un munte şi că potopul s-a petrecut în epoca în care Soarele începuse să răsară din constelaţia zodiacală a Taurului, pentru că o spun cântecele muntelui luminii întărite, colindele, că legănelul l-a adus în cap un taur, din învălmăşite ape ale mării începuturilor. Fiecare arc din roata cerului are arcana lui, are, deci, taina pe care nu cuvintele, ci doar sunetele, desprinse din stele, o pot rosti, astfel încât să fie trăită, nu şi înţeleasă. Înţelegerea este doar răzvrătire, pe când trăirea cuprinde armonios netimpul şi nemărginirea în lacrima bob de rouă a unui singur veac de om. Câţi oameni, atâtea veacuri de om, care se ating, se ciocnesc şi se depărtează aidoma unor sfere în universul întotdeauna distinct al fiecăruia dintre oamenii care se conştientizează şi se desluşesc după repere comune.

 

Când Alexandru Vodă a ieşit din biserică, clopotele au tăcut, iar mulţimea din jur şi-a fixat sufletele spre ivirea aceea, în care se suprapuneau şi se contopeau atâtea şi atâtea iviri. În faţa lăcaşului, străjuind o cale imaginară, două şiruri de pani credincioşi legii din străbuni, se înclinară cu demnitate, cu plecăciunea cu care oamenii se închină şi Tatălui Cer şi Mamei Glia de atâtea şi atâtea milenii. Panii Mihail din Dorohoi, Vâlcea, Cupcici, Dragoş, Negrea, Giurgiu, Nesteac, Iliaş, Dan, Opriş, Ivan Detco, Crâstea, Stan Fultic, Giurgiu al lui Jomotate, Ciurbă, Stan Bârlici, Domoncuş, Negrilă, Hodco, reprezentând credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni, şi mari, şi mici, au mers, apoi, împreună cu Vodă, dar fără să strice înşiruirile, spre cei doisprezece stâlpi noi, pe care i-au înconjurat, fiecare în spaţiul dintre doi stâlpi şi toţi atâţia oşteni, care vegheau, câte unul, fiecare stâlp. Apoi, de undeva, de foarte departe, s-a auzit un bucium, rostogolindu-şi cântecul tânguitor, de rugăciune astrală sau de încuviinţare cerească, dintr-o culme de munte în alta, şi-abia atunci oştenii de lângă stâlpi s-au căţărat sprinteni, fiecare pe stâlpul ce-i fusese lui încredinţat, şi au prins capetele frânghiilor, ridicând înceta pânza groasă, care acoperise, până atunci, poiana stâlpilor. Între timp, lăutarii s-au apropiat, cântând, iar pe pânza care se înălţa spre cer s-a aruncat, dintr-un salt, Bogdan, căpetenia gărzilor domneşti; sub cerul pânzei, dar exact în centrul lui pământesc, s-au strâns lăutarii, eliberând armoniile doar de ei auzite de la stelele roţii înstelate a nemărginirii; o făceau din ce în ce mai sonor, încântând munţii, care preluau cântecul, hohotindu-l din culme în culme, şi-atunci Bogdan a ţâşnit din cerul pânzei întinse, dansând prin aer, păşind pe cer, devenind una cu spiritul stâlpnic al nemărginirii şi al nemuririi prin simplă şi cinstită schimbare ritualică a reperelor existenţiale ca biruinţă totală asupra timpului. Dintr-un ultim salt, Bogdan, căpetenia gărzilor domneşti, s-a oprit, aidoma unei păsări, pe unul dintre cei doisprezece stâlpi, prinzând frânghia din zbor, de la oşteanul care a preluat păşirea pe cer, şi tot aşa, oştean după oştean, om pasăre după om pasăre, a continuat pe cerul munţilor Arcana Cerească, Taina Cerească moştenită din Io în Io. Jos, pe pământ, în jurul stâlpilor, cu săbiile în mână au intrat în joc şi boierii, mai întâi cei mari, apoi şi cei mici, şi oştenii, şi tinerii poporului de fiecare zi. Ba chiar şi cuvioşii călugări ai Bistriţei, după ce se împărtăşiră cu entuziasm din sfânt Sângele Domnului, au prins să-şi fluture crucifixele prin aer, de parcă ar fi intrat vitejeşte în aprigă luptă împotriva celui rău şi viclean, amin!

 

Pe neaşteptate, oştenii de pe stâlpi au lăsat frânghiile din mâini, şi-atunci cerul a plutit uşor spre pământ, uşurat de al treisprezecelea jucăuş, care, cu un salt spectaculos, a ajuns pe pământ, în faţa lui Alexandru Vodă, căruia i s-au închinat. Ceilalţi doisprezece au zburat de pe stâlpi, dansând prin aer şi continuând să tropotească pe deasupra ierbii, de parcă nici nu ar fi atins-o. Jucau în cerc din ce în ce mai strâns, adunându-se pe cerul din pânză groasă, de sub care lăutarii izbutiseră să scape, dar re-păşiseră pe cer, imediat ce s-a putut, ca să cânte, din mijlocul arcanei căluşereşti, pentru puzderia de oameni, care nu se îndurau să se desprindă din vraja jocului.

 

*

 

Spre seară, după încheierea întrecerilor cavalereşti, Alexandru Vodă, însoţit doar de tână-ra căpetenie a gărzilor sale, părăsi, în taină, mănăstirea, printr-o uşă secretă din zidul de apărare; sub poala pădurii, aşteptau caii înşeuaţi şi pregătiţi de drum lung prin noapte. Încălecară şi porniră, fără făclii, de-a lungul râului Bistriţa, înspre părţile câmpulungene ale munţilor, trecând apa, în mai multe rânduri, pentru a urma şleaul accesibil, folosit doar de ciobanii Câmpulungului şi de lotrii din Năsăud şi din Maramureş. Apoi, când au dat de Pârăul Roşu, i-au urmat albia până la o culme rezemată de alte înşiruiri de culmi domoale, evitând rupturile prăpăstioase, pe care le crestase timpul în trupul arzător al munţilor. Au mers şi au mers, când călare, când ducând caii de căpăstru, până s-a zărit pe cerul doldora de făclii Steaua Ciobanului, pentru a vesti zorii de zi, care poposeau undeva departe, dincolo de dealurile molcome ale Basarabiei. În faţă, spuzit de stele, şedea muntele naşterii luminii cereşti, Ca Lim Anu, pe care neamul avea să-l ştie drept stâlp al identităţii sale, moş-strămoşul Caliman. Au urcat muntele până la cei doisprezece stâlpi ai uriaşilor, care încă mai păstrau trăsăturile unor înfăţişări umane – mai ales Fârtaţii sau Gemenii din zodiacul ceresc. Stâlpii celor douăsprezece arce de cer, numiţi, peste veacuri, doisprezece apostoli, delimitau un cuprins circular, năpădit de iarbă şi muşchi, în mijlocul căruia se prosternă Alexandru Vodă, imediat ce se zări prima scânte-iere înroşită a zorilor de zi. Bogdan, tânăra căpetenie domnească, rămăsese în afara cercului sacru şi, după ce deşeuă caii, lăsându-i slobozi în păşunile înflorate ale poienilor din preajmă, privi revărsarea soarelui peste trupul stăpânitorului Bogdaniei, ţară pe care maghiarii o numeau, pre-cum celţii de odinioară, Moldova, iar polonii şi celelalte neamuri slave îi ziceau Valahia, adică Italia.

 

În tot cuprinsul zilei, de la prima, până la ultima ei scânteiere, Alexandru Vodă, aidoma unei statui prăbuşite printre desprinderile din stâlpii primordiali, s-a abandonat tainei, fără să mişte, fără să clipească, iar un cerc strâns de lumină nemaivăzută îi pulsa albastru şi dens între sprâncene, dezvăluindu-l şi înlesnind dezvăluiri. Se cutremură Bogdan, privindu-l, şi se prăbuşi cu faţa în iarba de dincolo de stâlpii zodiacali, iar firele de iarbă îi sorbeau însetate sudoare rece, care îi scălda fruntea, gândurile şi sufletul, până când o linişte deplină, în egală măsură împăcare şi resemnare, îl scufundă într-un altundeva la fel de mângâietor şi de aglomerat cu bunătate. Fără voia lui, de parcă doar i s-ar fi spus, înţelesese că se află pe Cale, că vibrează într-o cosmică şi duioasă armonie cu Neînţelesul, cu Nedesluşitul, cu Netimpul. Îi era bine şi nu s-ar mai fi desprins din această abandonare, dacă nu l-ar fi smuls de acolo glasul şoptit al lui Alexandru Vodă.

 

Când deschise ochii, văzu printre pleoape Luna plină încadrând ca o aură a sfinţeniei chipul voievodului. Ţâşni în picioare ca trezit din somn.

 

– Ai înţeles, fiule?, întrebă, tot şoptit, Alexandru, iar Bogdan răspunse precipitat şi derutat:

 

– Da!… Adică, nu!

 

– Să-l aduci aici şi pe fiul tău. Pe ales…

 

Bogdan încă nu îşi revenise. Auzea adânc, în noapte, cum se desfăceau mugurii în flori, de parcă Fecioara Cerească ar fi cusut, în taină, cămaşa Mirelui.