Mariţa, România
şi globalizarea
Umblă o poveste poznaşă pe ambele maluri ale râului despre o femeie, din satul cocoţat pe dealul râpos din dreapta apei, care, suflecată şi cu poalele-n brâu, spăla rufe pe băncuţa înfiptă în vad cu patru pari din salcâm verde. Era imediat după război, iar pe malul neted din stânga râului obişnuia să treacă alene, la anume ceasuri, pufăind mahorcă ieftină dintr-o lulea din ceramică neguroasă, un ostaş sovietic.
Femeia, Mariţa, tocmai da în pârg de năvalnică frumuseţe, iar chiroşcuţele ei, adică posterioarele tulburătoare ale încheieturilor genunchilor, îl puteau scoate din minţi chiar şi pe bunul Dumnezeu, după cum mărturisea şi încredinţa, oftând, în faţa enoriaşilor adunaţi, seară de seară, la crâşma lui Precup, prea cucernicul popă Istodor, după pânde necuvincioase şi pierzătoare de suflet, în timpul zilei.
*
Catrina lui Chibici, coşcogemite babă, cu livada risipită până în buza râpei, culegea cireşe, când a băgat de seamă că ostaşul roşu, aflat în patrulă, se făcuse mai roşu ca racul sub învelitura năduşelilor, zărind, pentru a nu ştiu câta oară, chiroşcuţele Mariţei. Dar femeia spăla rufele cu hărnicie, fără să-i pese de frumuseţea ei năvalnică şi asfixiantă.
*
Până pe dealul lui Chibici, ba şi mai sus, până aproape de cer, s-a auzit, după aceea, „Boje moi! Boje moi!” – oftatul deznădăjduit al bietului soldat sovietic, aşa că baba Catrina, deşi cam tare de ureche, a amuşinat pericolul şi a prins să-l pândească printre cireşele care luminau dumnezeieşte frunzişul sănătos al crengilor roditoare.
Ostaşul de pe malul neted din stânga râului părea prins de ducă-se pe pustii şi apucat de Rusalii, când, cu luleaua pufăind necurat între dinţi, îşi smulgea hainele de pe el cu o nebunie frenetică, aşa că baba Catrina îşi făcu creştineşte cruce şi lunecă din cireş, hurducând crengile şi rostogolindu-se, apoi, pe curmătura din lut galben până în bulboana de la temelia râpei. Dar Catrina lui Chibici încă mai avea vreo cinci din cele şapte vieţi ale româncei get-beget şi a dat două vârtecuşului, ca s-o sloboadă, apoi o a treia ştimei apei, ca s-o scoată la malul îngust cât chimirul unui ţăran cumsecade.
*
Abia de şi-a tras sufletul baba Catrina şi s-a şi mirat de ce-i vedeau ochii: ostaşul roşu, pufăind vârtos din lulea şi cu cascheta pe ceafă, trudea, gol puşcă, în spatele vestitelor chiroşcuţe ale Mariţei.
– Fă Mariţă, făăă!, a strigat, atunci, cu ultimele puteri, baba Catrina.
– Ce-i, fă Catrină, făăă?, a tulnicat retoric, dar după datină şi cu palmele ude făcute căuş în jurul gurii, femeia cea tânără şi frumoasă.
– Făăă, vezi că te regulează un rus, făăă!, a strigat, cu ultimile puteri, baba Catrina, rostogolindu-se, iar, în bulboană.
– De mult, făăă, de mult?
Dar baba Mariţa, deşi plătise cu alte două vieţi vârtejului, ca s-o sloboadă, n-a mai avut o viaţă şi pentru ştima apei, aşa că s-a pierdut, împreună cu răspunsul dumiritor, pentru totdeauna.
*
Taman ca Mariţa, femeia de o frumuseţe năvalnică din satul de pe malul drept al râului, care, după ce a scăpat din încleştarea sălbatică a ostaşului roşu, s-a întors cu spatele spre cursul râului, spălând rufele cu zoaiele verzui care se scurgeau din ele, în vreme ce prea cucernicul popă Istodor, doar cu potcapul pe ceafă, o apuca de mijloc, fără s-o mai poată preveni cineva pentru cât timp, taman ca Mariţa, deci, România, abia scăpată din strânsura scârbavnică şi nelegiuită a comisarului sovietic, s-a întors, expunându-şi frumuseţile ademenitoare, spre comisarul european. Şi nu e nimeni care s-o prevină de când şi până când, pentru că baba Catrina, neavând decât şapte vieţi, n-a avut cu ce plăti şi ştimei apei şi s-a pierdut pentru totdeauna.
