Dragusanul - Blog - Part 1417

Ce nu face patria judeţeană pentru doctoratul lui brăteanu?

 

Ce nu face patria judeţeană 

 

Pamfil Horodnic

 

pentru doctoratul lui brăteanu?

 

         Cum ce nu face, când face totul, în afară de a-i scrie teza de doctorat, ba şi mai mult decât atât, angajându-i, prin tertipurile mihaelei beldiman, pe când ţinutul bugetar al guvernării Boc se pustia de 25 % din poporime, cumetri şi prieteni, vreo 7 la număr, până s-a redus, tot cu 25 %, numărul iobagilor de pe arendăşia culturii tradiţionale, de la 13, la vreo 20!

         Bravo, patrie judeţeană şi ţine-o tot aşa!

         Ce contează că, anual, lefurile mari şi impozitele asortate ale „echipei” lui brăteanu costă cât trei-patru festivaluri mari, iar „cărţile” şi festivalele organizate de el şi de harnica poeată veronica carmen steiciuc, susţinute, de regulă, în faţa unui public numeros de 3-15 spectatori, costă aproape jumătate din bugetul culturii, din moment ce doar cei care se aseamănă se adună!
         Iar poeata steiciuc este atât de convinsă că „poezia este un lucru foarte mare, iar poetul, un lucru foarte important”, încânt a ajuns să-i „înţelepţească” (am citat din Adrian Dinu Rachieru, pentru că eu ştiu cât e de incultă) şi pe brăteanu, dar şi pe cristescu, atunci când nu e dusă cu toaca.
        

         Drept dovadă, la recentul Festival European al Artelor „Ciprian Porumbescu”, cu adevărat europene s-au dovedit a fi copiliţele şi ţaţele folclorice, dar, mai dihai, „simpozionul de muzicologie, la care, alături de cristescu, a participat, ca invitat de marcă, şi un alt gropar al culturii bucovinene, sever paraschiv dumitrache:

 

Cristescu Dumitrache

         Cu acest prilej al artelor europene, concretizate în cântăceală folclorică bucovineană, a fost lansat şi un cărţoi (al treilea volum, ca şi imbecilitatea ghidului iubitorilor de folclor!), „Ciprian Porumbescu necunoscut” de cristescu şi de muzicologii ei (au „multe goluri de cunoaştere”), dar cunoscut bine, de către românii de fiecare zi, din mulţimea studiilor şi lucrărilor semnate şi publicate de Constantin Morariu, Ion Grămadă, George Tofan, Leca Morariu, Mărioara Raţiu-Porumbescu, Victor Morariu şi Ştefan Pavelescu, Paul Leu şi, mai ales, semnate sau doar îngrijite de Doamna (merită pe deplin un „D” mare) Nina Cionca, vrednica urmaşă a Porumbeştilor şi a memoriei lor.

         În cărţoiul parţial scris şi în totalitate îngrijit de constanţa cristescu, studiile şi cărţile vechi, scrise cu talent, sunt năruite în pagini şi vlăguite de limbajul de lemn al „exegezelor… exegeţilor”, care, prin cunoaşterea limbii române, cam la nivelul clasei a patra, chiar că mă impresionează.

         În „Documenta Ciprian Porumbescu” – tulai, Doamne, ce erudiţie! –, mai trânteşte cristescu şi fotocopiile partiturilor lui Ciprian, înşfăcate de la Muzeul Bucovinei cu tot cu munca unei doamne modeste, care trudeşte la descifrări, de vreun deceniu.

         Iar dacă Leca Morariu, gândind că, în general, artistul ar trebui înfăţişat lumii în hainele de mers la biserică, nu în cele de mers la horă sau la muncă, a făcut munca pe care Ciprian Porumbescu nu a mai avut când să o facă, bietul Ciprian nu scapă de constanţa, care îl muşcă de „contrafaceri muzicale”, mereu „însoţită de exegezele muzicologice”, care să deschidă „porţile înţelegerii (straşnic! – n.n.) unor norme profesionale riguroase de evaluare a calităţii artistice de către cititorul larg” (dar cu cel îngust ce se întâmplă).

         Bine că, până în clipa de faţă, cristescu nu dă semne că ar fi aflat ceva despre „contrafacerile” lui Karol Mikuli după textele lui Chopin, că ar fi vai şi amar şi de biata uriaşă cultură poloneză!

 

Pamflet de Ion Drăguşanul
Caricatură de Pamfil Horodnic


Bucovina, sub povara istoriei

 

De la legendă

 

 Carte unguri lupta

 

la confruntarea cu istoria

 

         Legenda descălecatului lui Dragoş din Bedeu, preluată şi de Dimitrie Cantemir, dar, mai ales, descălecatul real al lui Bogdan Cuhea s-au soldat cu punerea „în locurile cele mai de cinste şi în dregătorii ale trebilor politiceşti şi ale oastei pe aceia care puteau să înşire nume cât mai multe ale înaintaşilor lor… iar satelor ridicate de dânşii fie că le-au adăugat numele lor, fie că… au luat satele ca semn al boieriei lor”, aşezând în acele sate „ţărani goniţi din Ţara Leşească” (Descrierea Moldovei, p. 191).

         „Ţărani moldoveni adevăraţi nu sunt deloc. Cei pe care îi aflăm se trag din ruşi sau din ardeleni sau ungurieni” (p. 199), cauza fiind că românii, numiţi boliarini până în vremea lui Alexandru cel Bun, considerau că „nu e cu dreptate ca un boier să muncească la alt boier… Tocmai din această pricină, în Ţara de Sus, cea dintâi unde s-au aşezat Drăgoieştii, se află multe aşezări ţărăneşti; iar în Ţara de Jos, unde s-au aşezat mai pe urmă, nu sunt alţi ţărani, decât aceia pe care boierii din acest ţinut i-au cumpărat, cu bani, din Ţara de Sus şi i-au adus pe moşii lor sau aceia pe care i-au cumpărat dintre răzeşii care şi-au înstrăinat moşia lor strămoşească, din pricina sărăciei şi care, asemenea, au fost siliţi cu strâmbătate să-şi pună grumazul în jugul şerbiei” (p. 200).

         Dar cele două culturi rurale distincte, deşi asemănătoare, aveau să se constituie cu adevărat abia după vremurile lui Ştefan cel Mare.
          Deocamdată, încă ne aflăm în legendă, şi asta din simplul motiv al tardivităţii puseurilor mărturisitoare, cu consecinţa „că scriitorii noştri n-au avut de unde strânge cărţi, că scriitorii dintâi n-au aflat scrisori, ca de nişte oameni neaşezaţi şi nemernici, mai mult proşti, decât să ştie carte.
         Ce şi ei ce au scris, mai mult din basne şi din poveşti, ce au auzit unul de la altul. Iar scrisorile străinilor mai pe larg şi de ajuns scriu, care au fost fierbinţi şi râvnitori, nu numai ale lor să le scrie, ci şi pe cele străine să însemneze. Şi de acolo multe luând şi lipindu-le de ale noastre, potrivind vremea şi anii, au scris acest letopiseţ, care, în prea multe locuri, nu se va fi şi nimerit” (Ureche, p. 4).

 

Carte invazia maghiarilor

 

         Prima confruntare cu istoria a teritoriului care se va numi Bucovina s-a produs, deci, aşa cum am şi menţionat în capitolul anterior, între anii 1334-1334, când oştile maghiare, conduse de comitele secuilor Andrei Lackfy, au trecut Carpaţii şi i-au izgonit pe tătari:

         „Scrie letopiseţul cel unguresc că, oarecând, pe aceste locuri au fost locuit tătarii. Mai plodindu-se şi înmulţindu-se, şi lăţindu-se, s-au întins de au trecut şi peste munte, la Ardeal.
Împingând pe unguri din ocinile lor, n-a mai putut suferi Laslău, craiul unguresc, căruia îi zic filosof, s-a sculat, de s-a dus la Împăratul Râmului şi a cerut oaste întru ajutor împotriva vrăjmaşilor săi.
Carte Laszlo regele        

         Împăratul Râmului alt ajutor nu i-a făgăduit, ci i-a dat răspuns într-acesta chip: „Eu sunt jurat, când am stătut la împărăţie, om de sabia mea şi de judeţul meu să nu moară. De aceea, oamenii răi s-au făcut în ţara mea şi câte temniţe am, toate sunt pline cu dânşii, şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voi da ţie, să faci izbândă cu dânşii, şi eu să-mi curăţ ţara de dânşii. Iar în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-i dăruiesc ţie”.

Carte soli la papa 2
         Şi de sârg învăţă, de-i strânseră pe toţi la un loc şi i-au însemnat pe toţi, de i-au ars, împrejurul capului, părul ca unor tălhari, cu un fier ars, care semn trăieşte şi până astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramureş, de se tund oamenii împrejurul capului.

Carte soli la papa

 

Vedeţi cât de lesne se ilustrează acest capitol cu mărtuii din “Chronica Picta Hungarorul”?

         De aici, Laslău, craiul, dacă a luat acel ajutor tâlhăresc de la Împăratul Râmului, a silit la Ţara Ungurească şi, de aici, pe la câşlegile Născutului, cu toată puterea sa s-a apucat a-i bate şi a-i goni pe tătari, de i-a trecut muntele, în această parte, pe la Rodna, pe care cale şi semne prin stânci de piatră, în două locuri, se află făcute de Laslău, craiul.
         Şi aşa, gonindu-i prin munţi, scos-au şi pe aceşti tătari, care au fost locuitori la Moldova, de i-a trecut apa Siretului.
         Acolo, Laslău, craiul, ce se cheamă, leşeşte, Stanislav, stând în ţărmurile apei, a strigat, ungureşte, „Siretem, siretem!”, ce se zice, româneşte, „Place-mi, place-mi!” sau, cum ai zice pe limba noastră: „Aşa-mi place, aşa!”.
         Mai apoi, dacă s-a descălicat ţară, după cuvântul craiului, care a zis „Siretem!”, au pus nume apei Siretului.
         Şi, după multă ce au gonit pe tătari, până i-a trecut peste Nistru, la Crâm, unde şi până astăzi trăiesc, de acolo s-a întors Laslău, craiul, îndărăt, cu mare laudă şi biruinţă (pp. 11, 12)

         În lipsa mărturisirilor (străinii, în absenţa unui contact direct, nu aveau ce scrie despre noi), vrednicul cărturar Ureche doar menţionează numele trecătoarelor domnii, aşa cum le păstrase memoria orală, deci legendele:

         „Pe urma lui Dragoş vodă, a stat la domnie fiul său, Sas Vodă, care a ţinut domnia 4 ani… După moartea lui Sas Vodă, a ţinut domnia fiul său, Laţco Vodă, 8 ani. Pe urma lui Laţco Vodă, a domnit Bogdan Vodă, 6 ani. După domnia lui Bogdan Vodă a domnit Petru Vodă, feciorul lui Muşat, 16 ani. După dânsul, a domnit frate-său, Roman Vodă, trei ani, cel care a fost Samodârjeţul, stăpânitorul ţării, de la plaiuri şi până la mare. şi acesta a făcut târgul Romanului, pe numele lui, precum mărturiseşte la uricul lui, care se află la mănăstirea Pobrata” (p. 19).

         A mai existat un domnitor, Ştefan Vodă, cel căruia i-a pus o frumoasă lespede de marmură pe mormânt, la Putna, Ştefan cel Mare şi care a respins un atac unguresc, mai întâi la Suceava, apoi ar fi avut chiar şi o victorie împotriva ungurilor, la Gindăoani, dar despre acest Ştefan I Grigore Ureche nu ştia nimic, pentru că nici măcar în „letopiseţul leşesc” nu se scrie nimic, în afară de faptul că ar fi murit în anul 1359.
         În schimb, despre feciorii lui Ştefan I, zvăpăiaţii Ştefan şi Petru, polonii, din pricină că s-au bătut pe teritoriul Bucovinei, pentru dominarea Moldovei, au scris mult, iar Ureche preia informaţiile cronicarului polon Bielschi cu nesaţ:

         „Ştefan, fratele cel mai mare, la Cazimir, craiul leşesc, poftind ajutor împotriva frăţine-sau, Petru, şi să i se plece (închine, după moda feudală – n.n) cu toată ţara.

Carte vasalitate

 

         Iar Petru, cu ajutor unguresc, au apucat ţara.
         Vrând Cazimir, craiul, ca să dobândească ţara şi să fie pe voia lui Ştefan Vodă, i-a dat oaste, de au intrat în ţară, în ziua dintâi a lui iulie (1359 – n.n.).

 

Carte poloni calari
         Şi, întâi, îi mergea cu noroc, iar mai apoi, i-au amăgit ai noştri pe leşi, de i-au băgat la codru; fiind copacii întinaţi pe lângă drum, i-au surpat asupra lor, unde, câţi n-au pierit de copaci, i-au prins vii; pe care, mai apoi, i-a răscumpărat craiul Cazimir.
         Fost-au, într-aceşti robi, oameni mari: Zbigniev şi Tecinschi, feciorul voievodului de Cracovia, trei steaguri a trei voievozi, al Cracoviei, al Sandomirului şi al Liovului, şi nouă steaguri boiereşti” (p. 21).

         Abia odată cu Alexandru cel Bun, care urma după Iuga Voievod, organizatorul adevărat al statalităţii moldave („tocmitu-au şi boieri mari în sfat, de chiverniseala ţării şi-a pământului Moldovei”) deşi ca feudă poloneză, mărturiile, inclusiv despre ţinutul bucovinean, încep să se înmulţească, iar eu, în această carte, doar de astfel de informaţii am nevoie.

 

Carte Alexandru cel Bun

 

         Înainte de a-l părăsi, pentru o vreme, pe Grigore Ureche, să menţionăm că „acest Alexandru Vodă multe lucruri bune a făcut în ţară, şi a făcut 2 mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa, în primii doi ani ai domniei sale (1399-1430)… şi le-a înzestrat cu multe sate, cu vecini, cu veşminte scumpe, înăuntru, şi cu odoare” (p. 23). „Întâia dată, a trimis la patriarhii de la răsărit, de au luat blagoslovenie, şi a făcut mitropolit, şi i-a dat scaun o sfântă mănăstire mare (Mirăuţii – n.n.), mitropolie în oralul Sucevii, lângă polata domnească, multe sate şi ocine dându-i, să fie de slujbă acelei sfinte mănăstiri, mitropolii, şi câteva ţinuturi, în eparhia ce i s-a dat, făcându-l epitrop legii” (p. 25).

 

Carte moaste Ioan

 

         „Iar la leatul 6923 (1415) a trimis de au adus, cu multă cheltuială, şi moaştele sfântului
mucenic Ioan Novii de la Cetatea Albă, de la păgâni, şi le-au aşezat în târg, în Suceava, la mitropolie (deci, la Mirăuţi – n.n), cu mare cinste şi cu litanii, pentru paza şi ferinţa scaunului domniei sale, care se prăznuieşte miercuri, joi, în săptămâna rusaliilor, care vor citi la cărţile bisericii, mai pe larg, pentru mucenicia lui” (p. 29).

         Bavarezul Johann Schiltberger (1381-1438) a trecut prin Bucovina, de două ori, prima dată, cu o relatare lapidară, întorcându-se din robie tătărească, a „ajuns la un oraş numit Suceava şi care este cetatea de scaun a Valahiei Mici”, mergând spre „Lempurg (Liov), capitata Eusiei Mici (Rutenia)” (Călători…, I, p. 6).

          Cavalerul picard Ghillebert de Lannoy (1386-1462), venind, în 1421, dinspre Cameniţa, unde s-a întâlnit cu ctitorul bisericii din Lujeni, prinţul lituanian Vitovt – cumnatul lui Alexandru cel Bun, însoţit de „doi tătari şi şaisprezece ruşi şi români”, a intrat în Moldova „prin mari întinderi pustii şi l-am găsit pe Alexandru Vodă, domnul amintitei Valahii şi Moldove, la un sat al său, numit Cozial (rămas neidentificat – n.n.)” (Călători…, I, p. 50).

         Ioan de Ryza, Episcop catolic de Baia (mort în 1438), scria, în 1431, despre sprijinul aflat de husiţi în Moldova, dar fără nici o trimitere la reperele care mă interesează.

         Cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun, Iliaş şi Ştefan, aidoma feciorilor lui Ştefan I, au jertfit Moldova propriilor lor interese. Întâi, cei doi fraţi , ca să se pună bine cu polonii, le-au înapoiat Pocuţia, regiune dobândită, în 1388, de Petru Muşat, drept gaj pentru un uriaş împrumut acordat Regelui, apoi, „Iliaş Vodă, vrând să omoare pe fratele său, Ştefan Vodă a fugit la Munteni”, deci în Ţara Românească, de unde, luând ajutor armat, s-a întors şi l-a biruit pe Iliaş, „la locul care se cheamă Lolonii”.

 

Carte polonezi negru
         Fugit în Polonia, Iliaş a revenit, cu sprijin crăiesc, în 1434, bătălia având loc „la Dărmăneşti, în februarie, într-o zi de luni, în săptămâna albă (deci, înainte de Paşti – n.n.), şi, dând război vitejeşte, iarăşi a biruit Ştefan Vodă” (p. 33). A urmat şi un al treilea război, cu pustiirea Bucovinei, soldat cu o nouă victorie a lui Ştefan Vodă, la Podraga.
         O a patra bătălie, cea din 4 august 1435, de la Chipereşti, avea să se finalizeze tot cu victoria lui Ştefan Vodă, dar Iliaş reveni, cu oaste străină, şi, în 8 martie 1437, fu iarăşi înfrânt.

         Fără şansă în război, Iliaş s-a prefăcut, apoi, că vrea să se împace cu Ştefan „şi, domnind împreună, şapte ani, mai apoi… s-a dus Iliaş la craiul leşesc, la Vladislav Iaghello, şi a poftit ajutor, să-l aducă la domnie şi să i se plece, cu toată ţara.
         Ci fără zăbavă de la frate-său, Ştefan Vodă, au venit soli cu daruri, poftindu-l de pace, şi l-au aflat la Lănciţi (Lencăuţi – n.n.), făgăduind să fie plecat şi el craiului.
         Pentru care lucru, măcar că Iliaş Vodă ţinea o soră a crăiesei Sofia şi-i era craiului mai prieten, fiindu-i cumnat, ci sfatul (dieta poloneză – n.n.), cunoscând că Ştefan Vodă este mai de folos ţării, pofti pe crai să-l lase în pace şi să-l jure, să le fie lor cu credinţă. Iar lui Iliaş să-i dea hrană şi să aibă socotinţă, ca, văzând Ştefan Vodă că-i la cinste, să se teamă, şi să le ţie jurământul.
         Dar lui Iliaş nu-i plăcea pita craiului, ci gândi iară la domnie şi a vrut să intre, iarăşi, în ţară, dar l-a prins Ian Ciola şi l-a dat, la pază, la cetatea Siraţului.
         Dar degeaba i-au dat hrană şi lui, şi doamnei lui, cu toată casa.
Iar Ştefan Vodă, în Suceava, a jurat craiului, înaintea solilor. Mai apoi, ca să arate slujbă credincioasă, a risipit o seamă de tătari, care au fost intrat la Podolia, să prade, iar la Braţlav, şi o seamă vii i-a prins şi i-a trimis craiului, la Sfidrial. După aceea, cum s-a pomenit mai sus, s-a împăcat cu Iliaş, cu frate-său, şi şi-au împărţit ţara.
         Cetatea Albă, Chilia şi Ţara de Jos s-au venit lui Ştefan Vodă, iar lui Iliaş Vodă, Suceava, Hotinul, cu Ţara de Sus.
         După aceea, a fost în legătură cu craiul leşesc şi mai mare, daruri în toţi anii trimiţându-i Iliaş, iar craiul i-a fost dat Haliciul, ca să-şi ţie averea.” (p. 35, 36).

 

Carte dragon sarmat

 

         „În anul 6952 (1444), în mai, înaintea rusaliilor, află vreme Ştefan Vodă ca să se curăţească de frate-său, Iliaş, şi să ţie toată ţara însuşi; l-a prins şi i-a scos ochii, după ce au domnit ţara, amândoi, şapte ani” (p. 37).

         „Roman vodă, ficiorul lui Iliaş Vodă, neputând răbda atâta nedumnezeire a unchiului său, s-a vorovit cu o samă din curtea domnească şi a prins pe unchiul său, pe Ştefan Vodă, şi i-a tăiat capul, şi s-a apucat Roman de domnie, leatul 6956 (1448)” (p. 37).

         După Ştefan Vodă, rămăsese un fecior, Petru, care a fugit în Transilvania, în 1449 cedând, din exil, Cetatea Chilia ungurilor, în schimbul ajutorului militar, cu care avea să-l alunge din Moldova, după doar un an de domnie, pe Roman Vodă.
         Şi iarăşi începe, indirect, un conflict maghiaro-polon, pe teritoriul Bucovinei.

         În timpul acestor păguboase domnii, zeci de mercenar polonezi, ruteni şi lituanieni au trecut în rândurile boierimii moldovene, fiind recompensaţi cu sate şi moşii, toate aflate cât mai aproape de ţările lor natale, de regulă, de la Vicove, în sus (pe larg, în Povestea aşezărilor bucovinene * şi ** – clik).


Bucovina, sub povara istoriei

 

Bucovina, sub povara istoriei

 

 Povara istoriei

 

„Descălicarea ţării Moldovei”

 

         Ca şi Principele Cărturarilor, Dimitrie Cantemir, în primele pagini ale Cantemir, „Hronicului Romano-Moldo-Vlahilor” (p. 5), pe care-l scria, mistuit de dor şi, oarecum, de o vagă nelinişte a trecerii timpului, tocmai la Moscova, mă întreb şi eu, nepatriot, dar împătimit iubitor al Bucovinei: „Cine şi de unde eşti tu, o, omănaşule?”.

         Am, pe masă toate cărţile cu mărturii, din care aş putea închega o carte de mărturii despre Bucovina, dar, pe măsură ce citesc, înţeleg tot mai mult şi mai dureros că pe noi ne-au mărturist doar popoarele cu memorie şi că vrednicii noştri cronicari nu au făcut altceva, decât să ne comunice puţinul din ce „scriu alte istorii pentru ţara noastră a Moldovei” (Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara / şi de cursul anilor, şi de viaţa domnilor, care scrie de la Dragoş Vodă, până la Aron Vodă”, p. 8).
        

         Din nefericire, noi nu am avut un Johannes Thuroczy, precum ungurii, care să scrie şi să publice o „Chronica Moldaviae”, chiar în vremurile lui Ştefan cel Mare (Augsburg, 1488), în care să poţi descifra, pe lângă informaţii, şi mărturia românească despre, de pildă, Bătălia de la Baia, pe care maghiarii au înveşnicit-o iconografic aşa cum le-a convenit (nu aiurea primeşt Mathias Corvin, în statuia de la Cluj Napoca, steagurile Moldovei “înfrânteŢ, de la căpitanii săi).

 

Choronica Hungarorum Thuroczy

 

Pagina despre Bătălia de la Baia, a cărţii “Chronica Hungarorum”, de Johannes Thuroczy, publicată la Augsburg, în anul 1488

 

         Sau, tot pe atunci, o „Chronica Picta Moldaviae”, din care să desprindem şi imagini, şi informaţii reale, dar şi legende, deci fabulaţii care transpun realităţi într-un triumf al spiritului unui popor. Probabil pentru că noi nici nu am fost, vreodată, un popor.

 

Chronica Picta Hungarorum

 

Prima pagină a cărţii “Chronica Picta Hungarorum”, manuscris din secolul al XIV-lea, deci despre vremea trecerii, peste Carpaţi, a “păstorilor din Maramoroş” 

 

         Şi tot ca şi Principile Cărturarilor, amărăşteanul de mine îşi propune să încropească o carte despre Bucovina, sub povara istoriei, înşiruind şi comentând mărturiile vechi, dar fără vane şi dăunătoare trufii, adică fără ca „la vecinii de primprejur vreo vrajbă neîmblânzită să ne scornim, să nu cumva, în loc de glumă şi de râs, să ne luăm ca şi cum de dulce dragostea patriei nebuniţi a fi socotindu-ne, să zică că cele ce se cad credinţei istoriceşti hotare am sărit” (p. 10).

 

cantemir

 

Principele Cărturarilor şi Cărturarul Principilor

 

         Bucovina, teritoriu geografic moldav, atestat încă din 30 martie 1392 (argumentarea în Adevărata primă atestare a Bucovinei – click), iar ca provincie istorică, abia din 1775, în ciuda faptului că teritoriul fusese ocupat complet, de trupele austriece, până în 1 octombrie 1774, are dreptul la o istorie distinctă, în contextul istoriei valahe, scrisă aşa cum visa că o vom scrie Eroul ei, Ion Grămadă, pe care mă voi strădui să mi-l asum drept maestru.
         Folosesc, desigur, cam des, dar cu bună ştiinţă, termenul de „valah”, dar din următoarele pricini:

         „Dovedeşte-se precum că numele Daciei bulgarii (adică slavii – n.n.) să-l fi schimbat… Aflăm, dară, din hronicul slavonesc, precum cel vechi al romanilor nume, la limba slavonă, să se fi chemat Volohă, care anume astăzi ni-l dau nouă moldovenilor” (Cantemir, p. 471), şi asta pentru că „Volohom je naşedşim na Dunajckija sloveny; i sedşm im v nih, i nasilujuşcim im slovene i v prişedşe sedoşa ovina Vislereţe i prozvaşja poljane i proci”. Aşa, aceasta şi cu aceste cuvinte mărturiseşte şi letopiseţul rusesc cel mare” (p. 471).

         Şi tot Cantemir ne dumireşte că „Voloscaia Zemle, adică ţara sau pământul romanilor” (p. 472) provine din faptul că „leşii, ruşii şi alte limbi, toate, câte, de la Moldova, spre Crivăţ, trăiesc, măcar că volohii, din Voloscaia Zemle şi-au schimbat numele în moldoveni şi în Moldova, însă ei, cu toţii, numele, care întâi de la bulgari au rămas, să li-l ridice n-au primit; ci tot cu acel vechi nume, volohi, adică romani, iau chemat şi-i cheamă şi până astăzi” (p. 475).
 

         De fapt, numele de „Voloscaia Zemle”, deci de „pământ al valahilor”, „valah” însemnând „roman”, este cel pe care slavii l-au dat ţinuturilor româneşti (nu ţărilor, ci ţinuturilor, numite, pe atunci, în absenţa organizărilor statale, „locuri pustii”, deşi erau locuite), avea să fie înlocuit de unguri cu termenul celtic „vale luminoasă”, deci Mulda, Molda, Moldava.
         O mărturie aflăm, în acest sens, în relatarea armeanului Martin Gruneweg, din 1582, în care acesta povestea: „am luat cunoştinţă de o altă ţară, anume Moldova, care aici, în Polonia, e numită Valahia şi pe care cărţile o numesc Valahia… Eu vreau să o numesc ca polonii, în mijlocul cărora am fost educat” (Călători, vol. I, Supliment I, Editura Academiei Române, 2011, p. 77).

         Dar haideţi să trecem, cât mai repede posibil, la legendele „româneşti”, pescuite de vrednicii noştri cronicari de prin hronicele altor neamuri, şi să ne reamintim despre vremurile unui descălecat inexistent, Dragoş din Bedeu (unii istorici cred că e vorba de Dragoş din Giuleşti, Maramureş) nefiind un descălecător, ci o căpetenie a trupelor maghiare, care nu a ajuns niciodată la Suceava, el urcând, de la Gura Humorului, „spre Crivăţ”, cum spune Cantemir, în tentativa maghiară, de pe la 1334-339, de a realiza o provincie contrafort la poalele răsăritene a Carpaţilor, cu speranţa că, precum valahii şi secuii, în 1206, vor izbuti să bareze calea invaziilor tătare spre Europa.
„Martin scrie că, pe vremea când a venit Batie, cu tătarii, numai vlahii, adică românii, cu secuii însoţindu-se, nu numai că pe ei s-au apărat, ci încă şi pe tătari din strâmtorile munţilor împingând dinspre acele părţi, să între în ţara ungurească nu i-au lăsat. Şi, singure, numai aceste două neamuri au tâmpit nasul acelor vrăjmaşi şi de toate celelalte ale Europei neamuri, nebiruiţi varvari” (Cantemir, p. 755).

 

Grigore Ureche

 

Grigore Ureche, într-o tentativă grafică de stabilire a portretului

 

         Legenda, însă, are farmecul ei, mai ales fă fantasmele vremurilor vechi păşesc pe nişte locuri bucovinene cu identitate păstrată şi astăzi, inclusiv „Troianul”, care, în realitate, nu are nici o legătură cu Traian, fiind tras de către Ostrea Novac Jidovul, cum îi spun legendele românilor, după grecescul Sesostris, ultimului Ossiris, Ramses al II-lea (pe larg, în Datina, Biblia Românilor – click).

 

Dragos Voda

 

Dragoş din Bedeu, închipuit ca descălecător de ţară

 

         „Scriu alte istorii pentru ţara noastră, a Moldovei, cum a stat pustie 600 de ani, trecând împărăţia slăvitului şi puternicului Traian împărat, care se cunoscu semnele puterii lui, pe unde au tras Troian, peste multe ţări şi peste această ţară, trecând oştile lui, peste câmpi şi peste ape” (Ureche, p. 8).
       Am precizat, deja, că „loc pustiu” înseamnă, în limbajul vremii, ţinut neorganizat statal.

         Şi continuă cronicarul, în lipsa mărturiilor scrise ale unui popor român profund nemărturisitor: „Umblând păstorii de la Ardeal, ce se cheamă Maramureş, în munţi, cu dobitoacele, au dat de o fiară, ce se cheamă bour.
         Şi, după multă goană ce o au gonit-o prin munţi, cu dulăi, au scos-o la şesul apei Moldovei.
         Acolo, fiind şi fiara obosită, au ucis-o, la locul care se cheamă, acum, Boureni, unde au descălecat acel sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de bour se însemnează. Şi căţeaua, cu care au gonit fiara aceea, a crăpat, pe care a chemat-o Molda, iară apei după numele căţelei, i-au zis Molda sau, cum îi zic unii, Moldova. Aşijderea, şi ţării, după numele apei, iau pus numele Moldova”.

 

Dragos de Constantin Lecca

 

Legenda descălecatului, în viziunea pictorului Constantin Lecca

 

         În realitate, ungurii, profitând de lipsa Hanului Crimeii, Kutlu Buga (în traducere, Bourul Norocos), care administra, din Şehr al Cedid (Orheiul Nou), şi Moldova, dar tocmai plecase, cu oştile, să lupte cu lituanienii, ungurii, deci, conduşi de comitele secuilor, Andrei Lackfy, au trecut munţii, dinspre secuime, dinspre valea Bârgaielor şi dinspre Maramureş, apoi i-au zdrobit pe tătari la Boureni, lângă Humor, capturându-l pe cumnatul Hanului Kutlu Buga, mârzacul cu trei tuiuri Atlamâş (Athalamos), căpetenia tătarilor dobrogeni, pe care l-au supus celei mai umilitoare morţi, executarea prin spânzurare (pe larg, în Povestea aşezărilor bucovinene I, postată pe acest blog).

         E drept că în oastea comitelui secuilor se afla, în fruntea voluntarilor maramureşeni, şi Dragoş din Bedeu, care, conform unui vechi izvor istoric („Cronica moldo-rus”), „a întemeiat prima cetăţuie pe râul Moldova, apoi a întemeiat oraşul Baia şi alte cetăţi pe râuri şi pâraie” (Baia beneficiase de o primă consemnare, în portulane, în 1334, drept „Civitas Moldaviae”, deci exista, în primul an al incursiunilor ungureşti în nordul moldav, aşa cum exista şi numele de Moldova, probabil din 1206, când valahii munteni şi secuii i-au înfrânt pe tătari).

         Continuă Ureche, iarăşi cu o legendă păguboasă, confundându-l pe armeanul Iaţco din Voitin cu unul dintre fiii săi, negustorul armean de postavuri Iaţco, din Suceava, care, în 1392, închina două dintre bisericile sale, pe cea din Iţcani şi biserica Sf. Dumitru din Suceava, Patriarhului Ecumenic al Constantinopolelui, Antonie, acesta susţinându-l, ulterior, în acceptarea, în Moldova, a unui episcopat armenesc, funcţional din 1401 (pe larg, în anexa pe care am realizat-o la cartea despre armeni a lui Dimitrie Dan, în „Etnii bucovinene” – click).  

         Întâlnindu-l pe Iaţco, Draşoş din Bedeu „aşijderea şi pentru loc l-a întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă? Eţco a zis că este un loc pustiu şi fără stăpân (deci, neorganizat statal – n.n.), de-l domnesc fiarele şi păsările, şi se întinde locul, în jos, până în Dunăre, iar în sus, până în Nistru, de se hotărăşte cu Ţara Leşească, şi este loc foarte bun de hrană.
         Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramureş, de şi-au tras oamenii lor într-această parte, şi pe alţii au îndemnat, de au descălecat, întâi sub munte, şi s-au lăţit pe Moldova, în jos. Iar Iaţco, prisăcarul, dacă a înţeles de descălecarea maramureşenilor, îndată s-a dus şi el în Ţara Leşească, de a adus ruşi mulţi şi i-a descălecat pe apa Sucevei, în sus, şi pe Siret, partea dinspre Botoşaani. Şi aşa de sârg s-au lăţit românii în jos şi ruşii în sus.
         Aşijderea, şi târgul Baia scrie că l-au descălecat nişte saşi, ce au fost olari; aşijderea şi Suceava scrie că o au descălecat nişte cojocari ungureşti, ce se cheamă, pe limba lor, suci, iar Suceava, pe limba ungurească, se cheamă „Cojocărie” (posibil ca numele localităţii să vină de la vechi îndeletniciri meşteşugăreşti, mai ales că şi frazeologismul „iarna lui Sucilă” se referă, de fapt, la iarna grea, în care ai nevoie de cojoc, iar cojocarul prosperă).
         Aşa, într-acest chip se află să fi fost descălicarea ţării Moldovei”.

                                                                                 Ion Drăguşanul

 

NOTĂ:

       Voi continua, cu capitole distincte, inclusiv prin titluri, valorificând, în paralel cu textele cronicăreşti, relatările călătorilor străini.

       Intenţionat folosesc textele vechi transpuse în limba vremii noastre, pentru că mă interesează, acum, doar mărturia, nu şi monumentul de limbă, pe care cei ce doresc îl pot afla în chiar cărţile cronicarilor respectivi.


Illustrierte Bukowina, vernisaj

 

200, din cele 240 de lucrări,

 

sunt ca şi… inedite!

 

afis 14 iunie 2013

Vernisajul va avea loc vineri, 14 martie 2012, ora 12, la Muzeul Bucovinei, în cadrul manifestărilor “Sărbătorile Memoriei”

 

         Închinată, prin titlu, memoriei lui Franz Xaver Knapp, în anul 130 al eternităţii sale, dar şi celorlalţi mărturisitori ai Bucovinei, expoziţia cuprinde 240 mărturii iconografice, semnate de I. Schubirsz, Franz Jaschke, Mattias Adolf Charlemont, Rudolf Bernt, Julius Zalaty Zuber, Eugen Maximovici şi de alţi câţiva, pe care încă nu am izbutit să-i identific.
         Datorită suficienţei, ignoranţei şi nepăsării tradiţionale a bucovinenilor, vreo 200, din cele 240 de lucrări, sunt ca şi… inedite!

 

E X P U N :

 

         Franz Jaschke, pictor silezian, născut, în 1775, la Rosenthal, stins, la Viena, în 06.11.1842, a vizitat, anual, Bucovina, în perioada 1805-1810, ba ca însoţitor al arhiducilor Ludovic şi Rainer, ba a unor inspecţii militare de graniţă, prilej cu care a lucrat 66 gravuri, din care 9 dedicate Bucovinei, gravuri care, ulterior, aveau să fie publicate în albumul „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”.

         I. Schubirsz, ilustratorul monografiei „Bucovina”, publicată, în 1845, la Viena, în germană, de Mitropolitul de mai târziu, Teofil Bendella, deşi a lăsat mărturii iconografice incredibile, a fost total ignorat şi în Bucovina, rareori menţionându-i-se doar numele.

         Franz Xaver Knapp s-a stabilit la Cernăuţi în 1850, unde a rămas pentru totdeauna. S-a născut la Tachau, în 03.09.1809, Tachau.
         În 1858, a lucrat 18 litografii bucovinene, care, în mai 1860, au fost litografiate, albumul „Illustrierte Bukowina” (clic pe titlul expoyiţiei şi o puteţi vizualiza şi în acest site) fiind oferit, la încheierea mandatului, guvernatorului Carol conte de Rothkirch-Panthen.
         Ulterior, Knapp a realizat şi alte litografii, dar şi portretele unor personalităţi ale vremii, precum fraţii Hurmuzachi, Iraclie Porumbescu, Nicolae Picu, Elena Flondor. Ca să nu mai vorbim de pleiada de personalităţi „fotografiate” cu penelul în „Sfinţirea apei, la Cernăuţi” (a treia, în dreapta, pe afiş).

         Mattias Adolf Charlemont, miniaturist, născut la Brno, în 23 noiembrie 1820, luptător pe baricadele vieneze, în 1848, auto-exilat în Slovacia, apoi revenit la Viena, în 1865, unde absolvise Academia de Arte Frumoase şi unde moare, în 20 aprilie 1871, tatăl pictorilor austrieci Eduard, Hugo şi Theodor Charlemont, a desenat mult şi profund mărturisitor în Bucovina.

         Rudolf Bernt, pictor şi arhitect austriac, născut la Neunkirchen, în 21 februarie 1844, mort la Pottenstein, în 24 august sau în 17 noiembrie 1914, ne-a lăsat cele mai multe mărturii bucovinene, lucrate în creion, cărbune sau în xilografie, inclusivdesenul cu jumătatea din târgul Sucevei, cu bisericile din Tătăraşi şi din Arini, care lipseşte din litografia lui Knapp.

         Julius Zalaty Zuber, cel care a ilustrat monografia Bucovinei, lucrată în cadrul proiectului monografic imperial, întins pe o lungă durată de timp (1867-1918), pictor şi ilustrator austriac, care a trăit între anii 1861-1910, şi care, ca pictor, a fost redescoperit, recent, prin două lucrări „carpatine”, „Colibă din Carpaţi”, pictată în 1890, şi „Fată de ţăran”, pictată în 1887, copleşeşte prin diversitatea mărturiilor iconografice.

         Eugen Maximovici, născut la Văşcăuţi pe Ceremuş, în 1857, stins la Cernăuţi, în 04.02.1926, continuatorul liniei academice a lui Epaminonda Bucevschi, autorul portretelor Mitropoliţilor Silvestru Morariu, Arcadie Ciupercovici şi Vladimir de Repta, din fresca Mitropoliei din Cernăuţi, recuperator, împreună cu Bucevschi, al chipurilor voievozilor Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, a făcut prostia de a dărui, în 1906, toate lucrările sale României, care le-a zvârlit, cât-acolo, într-un depozit anonim din Buşteni.
         Doar şase dintre mărturiile lui iconografice, cele folosite pentru ilustrarea colecţiei de folclor Voevidca-Friedwagner, au fost salvate de la uitare.

 

Ion Drăguşanul

realizator al colecţiei şi al expoziţiei,

autor al cărţii “Pictori şi sculptori din Bucovina”,

postată pe www.dragusanul.ro


Al cui este Festivalul BUCOVINA ROCK CASTLE

 

Al cui este Festivalul

 

Bucovina Rock Castle 2013 sigla

Ion şi Andi Drăguşanul s-ar putea retrage din organizarea Festivalului „Bucovina Rock Castle, din considerente umanitare, ca să nu moară nulităţile de oftică.

 

         Cârcotaşii, adică trântorii culturii, inclusiv ai trăirii prin rock, vor zice, cu disimulată pizmă: al lui Andi Drăguşanul!
         Parţial, au dreptate, pentru că, dacă Andi nu ar fi însemnat ceva în rock-ul românesc, la 21 de ani, câţi avea, atunci când am făcut prima ediţie, eu şi pe nedrept ignoratul Constantin Emil Ursu n-am fi putut face „Bucovina Rock Castle”, sub nici un chip.

 

Andi Drăguşanul şi prietenii lui, din trupa OMUL CU ŞOBOLANI

Una dintre serile de rock de excepţie, pe care le organizează Andi Drăguşanul, de trei ori pe săptămână, la Cluj.

          

         Apropo, ghiciţi în mijlocul căror prieteni se află Andi, purtând toţi tricourile clubului clujean, în care Andi organizează, din postura de angajat bine plătit, câte trei mari concerte rock pe săptămână?

         Ar trebui să fiu tare mândru că eu, Ion Drăguşanul, am izbutit să-i dăruiesc fiului meu un splendid festival internaţional de rock.

         Numai că adevărul e niţel mai oblu: o formidabilă echipă, provocată de Ion Drăguşanul şi de Constantin Emil Ursu, prin intermediul lui Andi Drăguşanul, a izbutit să-i dăruiască Moldovei unul dintre cele mai bune festivaluri din răsăritul european, cu deja 8 trupe din străinătate, aflate în plenitudinea creaţiei şi a carierei, ca şi cele româneşti.

         Vă amintiţi cum cereau ţinuturile moldoveneşti, din şanţul de apărare al Cetăţii Sucevei, la ediţia de anul trecut, să fie salutate de trupele din Festival?

         Vă amintiţi cum se scanda, din anumite zone ale aglomerării de peste două mii de oameni fericiţi: „Vaslui, Vaslui!, Botoşani, Botoşani!, Bacău, Bacău!, Galaţi, Galaţi! etc., ba chiar şi “Sibiu, Sibiu, Sibiu!”?

         Tocmai de aceea, pentru că Cetatea Sucevei redevenise, pentru trei zile şi trei nopţi, Capitala Moldovei, l-am rugat pe Dodo Popovici să lanseze scandarea „Mihnea Voievod! Mihnea Voievod!”.

         Iar Mihnea Blidariu nu-i Andi (Andi nici măcar nu a cântat, cu trupa lui, „Toy Machines”, ci doar o singură piesă, ca invitat al trupei „Astero”), deci Mihnea nu-i Andi, deşi e tot fiul meu!

         Aşa cum fiu al meu este şi Lucian Csibi (de la „Relative”, care lucrează, an de an, afişul şi site-ul festivalului), aşa cum fiu al meu este şi Altmir, straşnicul prim-solist al trupei „Dubioza Kolektiv”, aşa cum fiu al meu este şi Marcel de la „Alternosfera”…

         Dar staţi, să vă spun cine sunt (primii cinci, şi cu putere de decizie în strategia artistică, după ce se consultă cu mine, cu Emil Ursu şi cu Andi), noi fiind cei care doar se bat pentru existenţa şi ascendenţa valorică a festivalului)

 

Cei care fac BUCOVINA ROCK CASTLE:

 

Mihnea Blidariu (Luna Amară)
Lucian Csibi (Relative)
Nick Făgădar (Luna Amară)
Bogdan Mezofi (Grimus)
Adrian Neagoe (Luna Amară)
Cristi Rangu (Odyssey)
Relu Calcea (Odyssey)
Alexandru „Teiu” Teişanu (Toy Machines)
Doru Octavian Popovici (Jupânu’)
Tiberiu Cosovan (Monitorul de Suceava)
Dorin Liviu Clement (Crai nou)
Aurel Alexa (Centrul Cultural „Bucovina”)
Dănuţ Cotoc (Muzeul Bucovinei)
Viorel Varvaroi (Centrul Cultural „Bucovina”)
Asica Leizeriuc (Muzeul Bucovinei)
Angela Sulugiuc (Centrul Cultural „Bucovina”)
Violeta Enea (Muzeul Bucovinei)
Corina Scîntei (Centrul Cultural „Bucovina”)
Vasile Pitic (Muzeul Bucovinei)
Victor Rusu (Centrul Cultural „Bucovina”)
Graţiela Sulugiuc (Centrul Cultural „Bucovina”)
Marcel Catrinar (Muzeul Bucovinei)
Gabi Havriliuc (Centrul Cultural „Bucovina”)
Elena Dolineanu (Muzeul Bucovinei)
Dănuţ Lungu (Centrul Cultural „Bucovina”)
Marcel Horodincă (Centrul Cultural „Bucovina”)
Gheorghe Senciuc (Centrul Cultural „Bucovina”).

 

         Deci, incluzându-ne şi pe noi, drăguşanii şi Ursu, 25 oameni fac, în fiecare an, un festival care, dacă eu şi Andi ne-am retrage din a-l mai organiza, ar dispărea definitiv, aşa cum a dispărut Festivalul de folk „La Suceava, în Cetate”, festival care a figurat, încă doi ani, în programul cultural judeţean, dar nu s-a găsit cine să-l mai facă.

         Eu şi Andi ne-am putem retrage şi din „Bucovina Rock Castle, din considerente umanitare, ca să nu moară nulităţile de oftică.

         Practic, din motive umanitare, avem de ales: pe cine salvăm şi pe cine lăsăm să moară?

         Festivalul sau ofticoşii?

         Dumneavoastră ce părere aveţi?

 

                                                                                           Ion Drăguşanul

 

Post scriptum pentru ofticoşi:

 

Andi, cântând cu NATIF

 

Ce trupă îl acompaniază pe Andi, într-un concert clujean?

 

Post scriptum pentru prieteni:

 

         Ascultaţi piesa Flawless demo (faceţi clic pe numele piesei şi o găsiţi în ROCK ANDI), piesă cu care fiul meu încearcă să acceseze o bursă pentru un masterat în muzică modernă, la Londra (şi ce festival vom face, dacă Andi va izbuti să intre în acea lume muzicală!), şi, dacă vă place, votaţi-o, accesând site-ul de vot:

http://shuresongwritingaward.com/entries/flawless

 

Al doilea afiş al Festivalului

 

afis rock cu programul