pasărea şi clipa (2)

         Vrednicul senator Kolea Drojdiuk se iveşte târziu în Agora, însoţit, ca de obicei, de liota câinilor fără de stăpân, cărora le împarte felii groase de salam, tăiate cu brişca şi cu superbă generozitate dintr-un baton care se iveşte ţanţoş din buzunarul raglanului.
        – Bre jabracilor, zice el spre aglomerarea politicească, e timpul să ne gândim la slujirea ţării şi să batem nişte medalii pe care să le împărţim cui o fi vrednici să le poarte!…
        – Medalii? Ce fel de medalii? La ce ne trebuie nouă medalii?, se nedumereşte brusc şi triplu Nicanor Ţidulă, simţind că iar e rost de cheltuială inutilă din fondurile secrete ale fundaţiilor umanitare ale partidului.
        – Iacă-aşa că ne trebuie, ca să vadă alegătorii că mi-s haiduc viteaz ca Sandu Machidon şi înţelept ca prefectul Solomon!
        – Medalii pentru toţi şi pentru fiecare?, întreabă timid liderul sindical.
        – Pentru toţi ai noştri, desigur, bisău’ vostru de jabraci!… Da’ scumpe şi poleite cu aur, ca să ia faţa şi să aducă voturi cu sacu’…
        – De voturi ne ocupăm noi, organele!, se precipită, plin de solicitudine, generalul Nanău.
        – Brava!, se bucură Drojdiuk, apoi se adresează lui Ţidulă: Să nu cumva să-l uiţi de la o medalie, Nicanoare!
        E prea mult, e din cale afară de mult, aşa că generalul se fâsticeşte ca o fată mare:
        – Merit eu atâta nobilă recunoştinţă?
        Drojdiuk flutură, plictisit, din mână, iar potăile tresar animate de lacomă speranţă.
        – Generale, în democraţie nimic nu se merită, dar se obţine!…
        – Mă opun categoric!, se face auzit, anapoda, glăsciorul unui reprezentant al opoziţiei.
        – De ce? Nu vrei să porţi şi dumneata o medalie ca Sandu Machidon şi ca prefectul Solomon?, se nedumereşte Drojdiuk, iar opozantul se îmbujorează de plăcere.
        – Vreţi să spuneţi că v-aţi gândit şi la mine!?, îngaimă el cu glas pierii
        În secunda următoare, consensul se realizează în Agora, iar epoca medaliilor debutează, pe seama bugetului, triumfal şi cât se poale de costisitor.

        O carte încă nescrisă se prăbuşeşte pe podelele templului, înspăimântând păsările care fâlfâie uriaş din aripi înspre vitralii.
        – Ce-a fost asta?!, auzim dinspre păsări. Cine-şi permite să ofenseze astfel înalta Instanţă a Istoriei?
        – Martorul Nichiforeanu… Şi-a scăpat sufletul pe podele, risipindu-l în toate cuvintele care-l compun…
        Fâlfâie aripi prin negura templului, apoi se face tăcere, o tăcere cu podele crăpate.
        – Să măture cineva! Să adune cineva cuvintele şi să le arunce pe treptele templului! Aici nu avem nevoie de cuvinte. Şi nici de suflete.
        E frig, un frig viscolit, care încheagă cuvinte pe podelele tăcerii.
        – În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, au apărut, în satele din Banat, în care se refugiaseră bucovinenii şi basarabenii, miliţienii şi, pe bază de tabele care erau întocmite din vreme, s-a făcut dislocarea oamenilor. La miezul nopţii, s-a dat ultimatumul fiecărei familii ca, în maximum două ore, să fie gata de drum. La fiecare casă au fost lăsate câte două santinele dotate cu armament de război… Apoi, am fost urcaţi în vagoane şi duşi, sub escortă militară, înspre alt întuneric. Timp de o săptămână, n-am ştiut unde vom fi duşi, apoi s-a răspândit zvonul că, deşi fuseserăm destinaţi Siberiei, vom fi deportaţi în Bărăgan. După o veşnicie, trenul a oprit la Perieţi, lângă Slobozia Veche, de unde am fost conduşi pe un teren complet gol, parcelat în loturi de 2.400 metri pătraţi. Existau, acolo, o mulţime de ţăruşi, cu plăcuţe din scândură, pe care erau scrise numere de ordine. În jurul nostru, roiau miliţieni călări, care se grăbeau să ne repartizeze fiecărei familii câte un ţăruş. Familia şi ţăruşul. La ţăruşul numărul unu – familia Bîgu Ştefan, un basarabean care a murit, între timp, şi a cărui soţie trăieşte, şi acum, în satul care, de atunci, avea să se numească Fundata. Urma, apoi, la ţăruşul numărul 2, familia Chircu, familia Pocotilă – care mai locuieşte, şi acum, acolo, apoi foarte multe familii de bucovineni. Frunză, Socolescu, Ionaşcu, Hariton – din care provine Mircea Hariton, fost director în Consiliul Judeţean, Nichiforeanu, Bejan, alţi Frunză, Luchian, alţi Ionaşcu, Vlad şi aşa mai departe…
        Rând cu rând, cuvintele se rostogolesc afară, pe treptele templului înaltei Instanţe a Istoriei.

        Senatorul Kolea Drojdiuk, gras, masiv, posesor al unui admirabil mers târşit, frumos ca un crai în raglanul de culoarea oţelului, trece mândru spre centrul oraşului, lăsându-se admirat, la ceas de preumblare, de mulţimea alegătorilor.
        – Îs brava, bisău’ meu!, cugetă şoptit vrednicul parlamentar, cu binecunoscuta-i modestie.
        – Domnule senator!, se apropie de el, plin de speranţă, un bătrân, cu un manuscris voluminos în mână. Sunt editorul Plămadă… Am, aici, manuscrisul singurului nirvănean recunoscut ca Erou al Umanităţii… Dacă ne-aţi ajuta să-l edităm…
        – Hm!… Şi ce-a făcut ăsta de-i atât de erou, mă?
        – A salvat oameni, domnule senator! Mii şi mii de oameni…
        – Şi? Eu, care-s senator, nu tot asta fac? Ce mare scofală să salvezi oameni!?…
        Ridică din umeri a nedumerire, apoi pleacă mândru spre ale lui, iar lumea, în trecere prin oraş, întoarce capul, privindu-l cu o schiţă de zâmbet.
        – Domnule senator!, îl acroşează, atunci, poetul care-i scrie, de regulă, articolele electorale. Mi-aţi promis sprijin în editarea ultimei mele cărţi, pe care, în mod respectuos, sunt gata să v-o dedic…
        Luat pe nepregătite, Drojdiuk îşi scarpină îndesat, dar la întâmplare, anumite părţi ale impozantei sale corpolenţe, apoi se stropşeşte spre potăile care-i calcă, la fel de pofticioase ca întotdeauna, pe urme:
        – Zât, javrelor!… V-ajunge!… Ţara trece prin momente grele şi de austeritate economică!…
        – Şi cu volumul meu cum rămâne, domnule senator?, întreabă poetul cu o ultimă fărâmă de speranţă.
        – Ia de la bogaţi, poete! Urmează-mi exemplul şi fii haiduc, luând de la bogaţi cât îţi trebuie!
        Rămas doar cu singurătatea câinilor fără stăpân, care-l împresură vâscoasă, poetul cată lung şi hămesit spre intrarea restaurantului „Gloria Partidului”.
        – Poate mai discutăm la o cafea, domnule senator!, zice el cu glas biblic, de închinare.
        – De ce nu!, se bucură Drojdiuk de companie. Că doar cafeaua e jertfa partidului la temelia europeană a culturii noastre naţionale!
        Prin oraş se răsfaţă o zi albă şi strălucitoare ca o carte încă nescrisă.

        Presimţind că se apropie ora astrală a neamului, bărbatul urcă treptele templului şi se opreşte foarte aproape de uşă. Ezită să intre, stă îngândurat de parcă şi-ar reinventaria sufletul, apoi întoarce părelnic doar capul şi rosteşte înspre munţi şi altare străvechi:
        – Când, ca în Bucovina şi în condiţiile speciale din Bucovina, cu o majoritate de străini culţi şi bogaţi, stăpânirea noastră, a neamului băştinaş, se restabileşte, el are datoria de a se ridica, prin uriaşe sforţări, la situaţia predomnitoare în muncă şi în cultură, fără care dominaţia lui e o simplă formă, supt care se poartă, întărindu-se zilnic, alte interese… Acolo, la dumneavoastră, România Mare nu e o Austrie mică, aceasta s-o înţeleagă oricine şi s-o înţelegem şi noi, cu toate obligaţiile ce impune această înţelegere… Austria a putut stăpâni, prin calităţi şi puteri pe care nu le avem şi printr-un prestigiu tradiţional care ni lipseşte. România nu se poate sprijini nici măcar pe combinaţii de politică externă, ci numai pe valoarea etnică a neamului românesc…
        Noi, trecătorii spre niciunde, ne privim ceasurile, dar uităm să le potrivim după ora aceea astrală, deşi bărbatul din faţa templului se întoarce spre lume şi avertizează sonor:
– Cărturari şi oameni politici, a uita aceasta ar fi mai rău decât o crimă; ar fi o sinucidere stupidă!…
        – Cine e şi ce vrea omul acela?, întreabă, atunci, unul dintre noi, trecătorii spre niciunde.
        – De ce nu-şi vede de ale lui, că doar porţile templului înaltei Instanţe ale Istoriei sunt larg deschise?, întreabă altcineva dintre noi, trecătorii spre niciunde.
        Îmi aprind o ţigară. Suflă vânt dinspre munţi şi trebuie să mă opresc pentru a proteja flacăra în căuşul palmei. Distrat, privesc, peste marginea flăcării, spre bărbatul înalt, incredibil de înalt, din faţa porţilor deschise ale templului. Îl văd păşind spre negura înlăuntrului, în clipa în care o voce de dincolo de porţi îl îndeamnă:
        – Poftiţi, domnule Nicolae Iorga! Înalta Instanţă a Istoriei vă aşteaptă…
        Bărbatul intră, iar porţile templului îl înfăşură ca nişte aripi uriaşe, culegându-i parcă şi urmele de pe trepte.
        Strâng din umeri, de frig, de nedumerire sau doar din obişnuinţă, apoi grăbesc spre oraşul care-şi respiră calm zilele în care oamenii petrec.

pasărea şi clipa No Comments Jul 3

anthology of poetry from bucovina: Vasile Bumbac

Vasile Bumbac

(07.02.1837 – 27.02.1918)

The Cross Anthem

By the Lord Himself in pain the cross was carried.
On the cross the Lord was cruelly hanged and nailed;
From the cross the Lord into the earth was buried.
Due to Him the cross was triumphant and hailed.

From the grave in glory Christ, the Lord, is coming,
Crushing the whole Tartar with the cross’s power,
The pagan empire, with its splendour, ’s falling,
Open go the gates of Heaven at this hour!

Thus, the Lord’s to Heaven gloriously risen,
Let the cross be praised in Heaven and on earth!
Christians all together, overwhelming vision:
Risen’s God Almighty, for us a new birth!

Traducere de Ioana Carp, Olanda

Imnul Crucii

Domnul însuşi crucea pe-al său braţ o duse
Şi pe cruce Domnul fost-a răstignit;
De pe cruce Domnul în mormânt se puse
Şi prin însuşi Domnul crucea s-a mărit.

Din mormânt cu fală Domnul Crist învie,
Cu puterea crucii tartarul zdrobind,
Păgânismul cade cu-a sa-mpărăţie,
Crucea biruieşte, cerul deschizând

Şi la ceruri Domnul falnic se ridică,
Crucea este Domnu-n cer şi pe pământ;
Şi creştinii, astăzi, într-un glas răspică:
Înviat-a Domnul, Dumnezeu cel sfânt.

ANTOLOGIA POEZIEI BUCOVINENE No Comments Jul 3

Istoria uitată şi ierataă a averilor mănăstireşti (3)

         Grecii fac o primă tentativă de ocupare a scaunului de mitropolit moldovean printr-un oarecare Ieremie, care, alungat fiind de conducătorii spirituali ai neamului, „rosti, în anul 1394, anatema asupra întregului cler moldovenesc şi patriarhul constantinopolitan, Antonie, la rândul său, întări această anatemă.
        Abia puternicei întrepuneri a lui Alexandru Vodă cel Bun îi succese aplanarea acestui neplăcut conflict ecleziastic şi Matei, patriarhul constantinopolitan, recunoscu, în fine, după mai multe tractări, prin scrisoarea din 26 Iulie 1401, pe Iosif de mitropolit adevărat” (Dimitrie Dan, op.cit., pg.20).
        Recunoaşterea aduce după sine încălcarea sfaturilor Sfântului Apostol Pavel din „Epistola întâia către Corintieni”, limba latină vulgară (româna) fiind înlocuită, ca limbă liturgică, cu limba slavă.
Sfântul Pavel povăţuia:
        „1. Păstraţi dragostea şi năzuiţi spre cele sufleteşti, mai vârtos spre aceea ca să explicaţi sfânta scriptură în limba poporului, şi cu foc, cum făceau prorocii.
        2. Pentru că cel ce vorbeşte în limbă străină nu vorbeşte poporului ascultător, căci el nu-l înţelege; ci vorbeşte numai lui Dumnezeu, carele ştie şi acea limbă străină. Deci toate câte le vorbeşte cineva în limbă străină sunt numai lucruri ascunse, nepricepute poporenilor ascultători.
        3. Iar cel ce explică scriptura şi ţine cuvântări în limba poporenilor ascultători, acela vorbeşte într-adevăr oamenilor, îi zideşte sufleteşte şi moral, îi îndeamnă spre bine şi îi mângâie.
        4. Cel ce vorbeşte în limbă străină se zideşte numai pre sine; iar cel ce explică scriptura şi face cuvântări în limba poporului, acela zideşte sufleteşte întreagă comuna bisericească” (Versetele 1-4).
        La epistola aceasta se face apel târziu, în 1865, când trezirea unei conştiinţe naţionale îi determină pe cărturarii români, care editează „Foaea Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina” să readucă în actualitate „Porunca Sfântului Apostol Pavel” (pp.243 şi urm., din care am extras citatul, renunţând la grafia pumnuleană). Acum, în 1865, instituţia religioasă foloseşte popoarelor, spre deosebire de începutul veacului al XV-lea, când popoarele foloseau instituţiei religioase.
        Este uimitor, totuşi, că Alexandru cel Bun, cel care avea conştiinţa că Moldova este Ţară Românească, din moment ce foloseşte şi în documente de cancelarie, şi pe broderii, formula „Ţara Românească a Moldovei”, dă tonul deturnării identităţii naţionale în favoarea unei identităţi religioase. Înaintaşii săi (Laţcu şi chiar Petru Muşat) cochetaseră cu catolicismul, ba chiar şi Alexandru cel Bun, după ce se „căsătoreşte” cu catolicismul, reprezentat de cneaghina Rimgalia, sora cneazului polon „Alexandru, astfel numit, Vitovt” şi a lui Iagailo (Jakob), fiica marelui duce al Lituaniei Kiejstut, hotărăşte, mai târziu, să „divorţeze” definitiv de catolicism, înzestrând-o pe Rimgalia, în 13 decembrie 1421, cu „Târgul Şiret şi Volhovăţul şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile, şi cu vămile şi plăţile, şi cu dările, cu câştigul şi veniturile, şi cu toate foloasele care ţin de acest târg Şiret şi de Volhoveţ”.
        Începând cu Petru Muşat, care încă ezita între catolicism şi ortodoxism, slujitorii altarelor beneficiază de sprijinul domniei. Astfel, în primăvara anului 1384, când a fost finalizată construcţia bisericii din Siret („civitate Cerethensi”), ctitorie a Doamnei Mărgărita, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, Petru Muşat a dăruit călugărilor predicatori, care urmau să se ocupe de sfântul lăcaş, „cântarul sau cumpăna care este în sus-zisa noastră cetate a Şiretului”. Voievodul îşi motiva dania cu dorinţa „ca slujba lui Dumnezeu să se săvârşească de-a pururi în ţara noastră cu mai mare cinste şi să sporească neîncetat”. Hrisovul domnesc, datat în 1 mai 1384, a fost scris în limba latină la curtea Doamnei Margareta de la Hârlău, „în a patra duminică, în care se cântă „Jubilate” în bisericile catolice.
        Dania aceasta nu înseamnă prea mult, pentru că, şi în ochii ctitorilor, şi în cei ai slujitorilor altarelor, încă mai contau zicerile din Sfânta Scriptură. Venea şi era ascultată porunca din Cartea Sfântă: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde vi-o mănâncă moliile şi rugina, unde vi-o sapă furii şi vi-o răpesc; ci vă adunaţi comoară în ceriu; căci numai atunci comoara voastră nu vi-i mănâncă mai mult nici moliile, nici rugina, numai atunci nu vi-o mai pot nici săpa, nici răpi furii!”.
        Citatul acesta din Sfânta Scriptură l-am luat din cartea lui Arune Pumnul, „Privire răpede preste trei sute trei-spre-zece de’n proprietăţile aşa numite Moşiile mînăstireşti, de’n carile s’a format măreţul Fund Relegiunariu all Bisericei drepteredincioase răsăritene de’n Bucovina” (Cernăuţi, 1865, pg.54 – prefaţă). E drept, Arune Pumnul lesne află o „esplicaţiune” pentru colosala avere mănăstirească, adunată în timp, făcând, cumva, compatibilă „comoara pe pământ” cu „comoara în ceriu”, sfătuind: „adecă: faceţi fundăciuni pentru biserici, pentru scoale, pentru academie de drepturi, fără de care sînteţi periţi şi nu vă mai puteţi apăra de apunerea totală! pentru studinţii cei cu tălinte, dar fără mijloace, pentru Reuniunile şi Asociaţiunile celle ce se înfiinţează spre înaintarea culturei religioase, morale, naţionale, şciinţiale, spre fericirea voastră şi spre mărirea lui Dumnezeu pre’n faptele voastre!”.
        Îndemnul lui Pumnul consemnează, în fapt, rolul Fondului Religionar, realizat prin secularizarea averilor mănăstireşti. Îndemnul lui Pumnul subliniază o idee creştină iniţială, aceea că fericirea tuturor oamenilor are mare preţ în ochii lui Dumnezeu; o idee care, odată cu balcanizarea bisericii românilor, a fost definitiv abandonată.

Acest episod, ca şi cel anterior, a fost postat în continuarea textului din “Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti” (I), pentru a se constitui, încetul cu încetul, întreaga carte într-un text unitar.

Istoria averilor manastiresti No Comments Jul 3

Minunea de la Maglavit, în presa bucovineană 1

Mitul ciobanului Petrache Lupu, din Maglavit, avea să facă mare vâlvă, şi în harnica presă bucovineană, pe întreg parcursul anului 1935, spre sfârşit de an promovându-se şi o altă minune, cea a fetei Maria Petre din Parepa.

Fără îndoială, există oameni hăruiţi, înzestraţi poate şi cu sfinţenie. În fond, noi, oamenii, nu ştim mai nimic şi nu înţelegem prea multe despre puterile secrete ale creierului omenesc, despre energiile care ne domină subconştientul.

Petrache Lupu putea fi un astfel de om, cu o incredibilă dominantă a subconştientului, şi probabil că a şi fost, dar, în anul acela, al întâlnirii cu Dumnezeu (şi nu mă refer la întâlnirea fizică cu “Bătrânul Înaripat”, despre care s-au atâtea şi atâtea), Petrache Lupu suplinea, nepremidat, şi o nevoie nepământească de mit, dar şi de idolatrie, omul substituindu-se, fără voia sa, lui Dumnezeu. Veneau pelerini din întreaga lume (până şi din Texas au venit vreo patruzeci), să îl vadă, să îl atingă, iar preoţii intraseră la griji. Taman ca în povestea biblică, în care i se contesta lui Iisus dreptul de a vorbi despre vrerea Domnului, pentru că nu era preot, iar Hristos a răspuns că nu oamenii, ci Dumnezeu hotărăşte cui i se arată, şi preoţii interbelici îi contestau bietului Petrache dreptul la… a face minuni, apărând, în fond, “destoinicia” castei preoţeşti şi Biserica, numită şi în traducere românească, deci Adunarea.

După o scurtă perioadă de ezitare, timp în care preoţii se întrebau dacă nu cumva Petrache Lupu vrea să întemeieze o schismă, Biserica începe să promoveze vioi mitul omului care face minuni, mai ales după ce medicul craiovean Mihai Albu se pronunţase asupra sănătăţii mintale a bietului, dar şi a fericitului cioban mioritic. De altfel, cu concluziile doctorului Albu am să şi încep această interesantă relatare a ciocnirilor de interese, de superstiţii şi de banalităţi, în presa bucovineană a anului 1935:

Minunea de la Maglavit

şi declaraţiile unui medic

Maglavit 8 (Rador). Domnul dr. Mihai Albu, medic primar şi directorul Sanatoriului „Mihai Bravul” din Craiova, examinând pe ciobanul Petru Lupu, care l-a văzut şi auzit pe Dumnezeu, l-a găsit pe cioban sănătos şi neexaltat.

Domnia sa a declarat: „Am plecat la Maglavit, după cum a scris şi un ziar din Craiova, dintr-o idee preconcepută. Credeam că voi găsi un cretin ereditar sau o unealtă a unei asociaţii de excrocherii religioase.

Socotesc ca o înaltă datorie de conştiinţă să afirm, însă, că Arătarea de la Maglavit trebuie să o atribuim unei puteri supraomeneşti.

Petru Lupu s-a supus, cu multă bunăvoinţă, examinării mele. Nu mică mi-a fost surpriza să constat că el este foarte normal, în afară de mica dificultate de vorbire. Aude, vede, judecă clar, n-are nici una din simptomele nevropatiilor congenitale sau câştigate, melancolie, manii. Nu este impulsiv.

Ca încheiere, din cele ce am constatat la ciobanul Petru Lupu şi din cele ce am văzut şi auzit la Maglavit, cu toate pretenţiile mele de om de ştiinţă, vă declar că sunt un om de credinţă, prin urmare cred în minunea de la Maglavit” (Glasul Bucovinei, nr. 4617, din 09.08.1935, p. 4).