pasărea şi clipa (2)

         Vrednicul senator Kolea Drojdiuk se iveşte târziu în Agora, însoţit, ca de obicei, de liota câinilor fără de stăpân, cărora le împarte felii groase de salam, tăiate cu brişca şi cu superbă generozitate dintr-un baton care se iveşte ţanţoş din buzunarul raglanului.
        – Bre jabracilor, zice el spre aglomerarea politicească, e timpul să ne gândim la slujirea ţării şi să batem nişte medalii pe care să le împărţim cui o fi vrednici să le poarte!…
        – Medalii? Ce fel de medalii? La ce ne trebuie nouă medalii?, se nedumereşte brusc şi triplu Nicanor Ţidulă, simţind că iar e rost de cheltuială inutilă din fondurile secrete ale fundaţiilor umanitare ale partidului.
        – Iacă-aşa că ne trebuie, ca să vadă alegătorii că mi-s haiduc viteaz ca Sandu Machidon şi înţelept ca prefectul Solomon!
        – Medalii pentru toţi şi pentru fiecare?, întreabă timid liderul sindical.
        – Pentru toţi ai noştri, desigur, bisău’ vostru de jabraci!… Da’ scumpe şi poleite cu aur, ca să ia faţa şi să aducă voturi cu sacu’…
        – De voturi ne ocupăm noi, organele!, se precipită, plin de solicitudine, generalul Nanău.
        – Brava!, se bucură Drojdiuk, apoi se adresează lui Ţidulă: Să nu cumva să-l uiţi de la o medalie, Nicanoare!
        E prea mult, e din cale afară de mult, aşa că generalul se fâsticeşte ca o fată mare:
        – Merit eu atâta nobilă recunoştinţă?
        Drojdiuk flutură, plictisit, din mână, iar potăile tresar animate de lacomă speranţă.
        – Generale, în democraţie nimic nu se merită, dar se obţine!…
        – Mă opun categoric!, se face auzit, anapoda, glăsciorul unui reprezentant al opoziţiei.
        – De ce? Nu vrei să porţi şi dumneata o medalie ca Sandu Machidon şi ca prefectul Solomon?, se nedumereşte Drojdiuk, iar opozantul se îmbujorează de plăcere.
        – Vreţi să spuneţi că v-aţi gândit şi la mine!?, îngaimă el cu glas pierii
        În secunda următoare, consensul se realizează în Agora, iar epoca medaliilor debutează, pe seama bugetului, triumfal şi cât se poale de costisitor.

        O carte încă nescrisă se prăbuşeşte pe podelele templului, înspăimântând păsările care fâlfâie uriaş din aripi înspre vitralii.
        – Ce-a fost asta?!, auzim dinspre păsări. Cine-şi permite să ofenseze astfel înalta Instanţă a Istoriei?
        – Martorul Nichiforeanu… Şi-a scăpat sufletul pe podele, risipindu-l în toate cuvintele care-l compun…
        Fâlfâie aripi prin negura templului, apoi se face tăcere, o tăcere cu podele crăpate.
        – Să măture cineva! Să adune cineva cuvintele şi să le arunce pe treptele templului! Aici nu avem nevoie de cuvinte. Şi nici de suflete.
        E frig, un frig viscolit, care încheagă cuvinte pe podelele tăcerii.
        – În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, au apărut, în satele din Banat, în care se refugiaseră bucovinenii şi basarabenii, miliţienii şi, pe bază de tabele care erau întocmite din vreme, s-a făcut dislocarea oamenilor. La miezul nopţii, s-a dat ultimatumul fiecărei familii ca, în maximum două ore, să fie gata de drum. La fiecare casă au fost lăsate câte două santinele dotate cu armament de război… Apoi, am fost urcaţi în vagoane şi duşi, sub escortă militară, înspre alt întuneric. Timp de o săptămână, n-am ştiut unde vom fi duşi, apoi s-a răspândit zvonul că, deşi fuseserăm destinaţi Siberiei, vom fi deportaţi în Bărăgan. După o veşnicie, trenul a oprit la Perieţi, lângă Slobozia Veche, de unde am fost conduşi pe un teren complet gol, parcelat în loturi de 2.400 metri pătraţi. Existau, acolo, o mulţime de ţăruşi, cu plăcuţe din scândură, pe care erau scrise numere de ordine. În jurul nostru, roiau miliţieni călări, care se grăbeau să ne repartizeze fiecărei familii câte un ţăruş. Familia şi ţăruşul. La ţăruşul numărul unu – familia Bîgu Ştefan, un basarabean care a murit, între timp, şi a cărui soţie trăieşte, şi acum, în satul care, de atunci, avea să se numească Fundata. Urma, apoi, la ţăruşul numărul 2, familia Chircu, familia Pocotilă – care mai locuieşte, şi acum, acolo, apoi foarte multe familii de bucovineni. Frunză, Socolescu, Ionaşcu, Hariton – din care provine Mircea Hariton, fost director în Consiliul Judeţean, Nichiforeanu, Bejan, alţi Frunză, Luchian, alţi Ionaşcu, Vlad şi aşa mai departe…
        Rând cu rând, cuvintele se rostogolesc afară, pe treptele templului înaltei Instanţe a Istoriei.

        Senatorul Kolea Drojdiuk, gras, masiv, posesor al unui admirabil mers târşit, frumos ca un crai în raglanul de culoarea oţelului, trece mândru spre centrul oraşului, lăsându-se admirat, la ceas de preumblare, de mulţimea alegătorilor.
        – Îs brava, bisău’ meu!, cugetă şoptit vrednicul parlamentar, cu binecunoscuta-i modestie.
        – Domnule senator!, se apropie de el, plin de speranţă, un bătrân, cu un manuscris voluminos în mână. Sunt editorul Plămadă… Am, aici, manuscrisul singurului nirvănean recunoscut ca Erou al Umanităţii… Dacă ne-aţi ajuta să-l edităm…
        – Hm!… Şi ce-a făcut ăsta de-i atât de erou, mă?
        – A salvat oameni, domnule senator! Mii şi mii de oameni…
        – Şi? Eu, care-s senator, nu tot asta fac? Ce mare scofală să salvezi oameni!?…
        Ridică din umeri a nedumerire, apoi pleacă mândru spre ale lui, iar lumea, în trecere prin oraş, întoarce capul, privindu-l cu o schiţă de zâmbet.
        – Domnule senator!, îl acroşează, atunci, poetul care-i scrie, de regulă, articolele electorale. Mi-aţi promis sprijin în editarea ultimei mele cărţi, pe care, în mod respectuos, sunt gata să v-o dedic…
        Luat pe nepregătite, Drojdiuk îşi scarpină îndesat, dar la întâmplare, anumite părţi ale impozantei sale corpolenţe, apoi se stropşeşte spre potăile care-i calcă, la fel de pofticioase ca întotdeauna, pe urme:
        – Zât, javrelor!… V-ajunge!… Ţara trece prin momente grele şi de austeritate economică!…
        – Şi cu volumul meu cum rămâne, domnule senator?, întreabă poetul cu o ultimă fărâmă de speranţă.
        – Ia de la bogaţi, poete! Urmează-mi exemplul şi fii haiduc, luând de la bogaţi cât îţi trebuie!
        Rămas doar cu singurătatea câinilor fără stăpân, care-l împresură vâscoasă, poetul cată lung şi hămesit spre intrarea restaurantului „Gloria Partidului”.
        – Poate mai discutăm la o cafea, domnule senator!, zice el cu glas biblic, de închinare.
        – De ce nu!, se bucură Drojdiuk de companie. Că doar cafeaua e jertfa partidului la temelia europeană a culturii noastre naţionale!
        Prin oraş se răsfaţă o zi albă şi strălucitoare ca o carte încă nescrisă.

        Presimţind că se apropie ora astrală a neamului, bărbatul urcă treptele templului şi se opreşte foarte aproape de uşă. Ezită să intre, stă îngândurat de parcă şi-ar reinventaria sufletul, apoi întoarce părelnic doar capul şi rosteşte înspre munţi şi altare străvechi:
        – Când, ca în Bucovina şi în condiţiile speciale din Bucovina, cu o majoritate de străini culţi şi bogaţi, stăpânirea noastră, a neamului băştinaş, se restabileşte, el are datoria de a se ridica, prin uriaşe sforţări, la situaţia predomnitoare în muncă şi în cultură, fără care dominaţia lui e o simplă formă, supt care se poartă, întărindu-se zilnic, alte interese… Acolo, la dumneavoastră, România Mare nu e o Austrie mică, aceasta s-o înţeleagă oricine şi s-o înţelegem şi noi, cu toate obligaţiile ce impune această înţelegere… Austria a putut stăpâni, prin calităţi şi puteri pe care nu le avem şi printr-un prestigiu tradiţional care ni lipseşte. România nu se poate sprijini nici măcar pe combinaţii de politică externă, ci numai pe valoarea etnică a neamului românesc…
        Noi, trecătorii spre niciunde, ne privim ceasurile, dar uităm să le potrivim după ora aceea astrală, deşi bărbatul din faţa templului se întoarce spre lume şi avertizează sonor:
– Cărturari şi oameni politici, a uita aceasta ar fi mai rău decât o crimă; ar fi o sinucidere stupidă!…
        – Cine e şi ce vrea omul acela?, întreabă, atunci, unul dintre noi, trecătorii spre niciunde.
        – De ce nu-şi vede de ale lui, că doar porţile templului înaltei Instanţe ale Istoriei sunt larg deschise?, întreabă altcineva dintre noi, trecătorii spre niciunde.
        Îmi aprind o ţigară. Suflă vânt dinspre munţi şi trebuie să mă opresc pentru a proteja flacăra în căuşul palmei. Distrat, privesc, peste marginea flăcării, spre bărbatul înalt, incredibil de înalt, din faţa porţilor deschise ale templului. Îl văd păşind spre negura înlăuntrului, în clipa în care o voce de dincolo de porţi îl îndeamnă:
        – Poftiţi, domnule Nicolae Iorga! Înalta Instanţă a Istoriei vă aşteaptă…
        Bărbatul intră, iar porţile templului îl înfăşură ca nişte aripi uriaşe, culegându-i parcă şi urmele de pe trepte.
        Strâng din umeri, de frig, de nedumerire sau doar din obişnuinţă, apoi grăbesc spre oraşul care-şi respiră calm zilele în care oamenii petrec.