Preşedintele Traian Băsescu, grasul şi slabul
Preşedintele Traian Băsescu: Închipuiţi-vă bugetarii ca un om foarte gras, pe care îl duce în spate un om foarte slab, statul român. Iar statul sunt eu!
Un sat al Eminovicienilor, cu urmaşi în viaţă
Mihai Eminovici, în Registrul Agricol al Sălăgenilor
*
Ieri, 7 noiembrie, întâlnindu-ne întâmplător, scriitorul Ioan Pînzar, fost director al bibliotecii judeţene, mi-a povestit că, în tinereţe, pe când lucra în raionul Botoşani, ar fi întâlnit, în actele satului Sălăgeni, câteva nume Eminovici, aşa că astăzi, 8 noiembrie – zi de joi, încă de dimineaţă, m-am înfăţişat în satul cu pricina, însoţit doar de colegul meu Aurel Alexa. Am tras în faţa bisericii, lângă un monument al eroilor, pe care am descifrat, printre morţii celui de-al doilea Război Mondial, pe Iordache Eminovici. În curtea bisericii modeste, nu am zărit morminte vechi (ale ctitorilor sau ale preoţilor remarcabili), aşa că am ocolit biserica şi am luat-o pe o ulicioară, spre cimitir, să vedem dacă vom găsi şi alte morminte eminoviciene.
*
În ulicioară, un bărbat tăia lemne, iar altul (probabil beneficiarul) îl asista. Le-am dat bineţe, am intrat în vorbă şi am întrebat, imediat, dacă mai au, în sat, familii Eminovici. „Două – mi-au răspuns ei – pe Ion Eminovici, care are casă mai sus de magazin, şi pe fratele lui, Valerică Eminovici; dar Valerică e cam ciudat. Era, adineauri, pe drum, un om mărunt, cu mustaţă, barbă şi plete”.
*
Ilie Eminovici, în Registrul Agricol al Sălăgenilor
*
În cimitir, doar Aurel Alexa s-a pus pe căutat temeinic şi cu tinerească hărnicie, deşi mormintele vechi fuseseră, mai toate, înlocuite cu altele noi, în care doar numele ultimei fiinţe iubite, care a părăsit această lume de curând, era scris cu îngrijire şi, eventual, cu câte un citat din „Biblie”. Mi-am aprins o ţigară, am privit peste dealurile pitoreşti ale Sălăgenilor, apoi am hotărât să mergem la Ion Eminovici, acasă. N-am mai ajuns, pentru că, pe drum, am zărit un personaj aidoma lui Vasile Florea, nepot de-al lui Eminescu, pe care îl întâlnea Vasile Gherasim, în toamna anului 1922, la Călineşti, şi-am ştiut sigur că Valerică Eminovici trebuie să fie „acest fantast, cu o faţă încadrată de nişte frumoase plete, care-i dau o înfăţişare neaoş românească”, aşa că am oprit şi l-am strigat, iar Valerică s-a întors din drum, ca să mă întâmpine. Purta, pe mâna dreaptă, o mănuşă fără degete, pe care şi-a scos-o, când i-am întins mâna, apoi a prins să-mi răspundă la întrebări, fremătând de o neaşteptată iluminare, şi-mi vorbi, aşa cum nota Vasile Gherasim, „într-o limbă românească bogată şi părţi de gândire sunt foarte logic însăilată”. Nu ştie dacă se înrudeşte sau nu cu Eminescu, dar e mândru de bunicul lui, Iordache Eminovici, şi de fratele bunicii, Constantin I. Melniciuc, ambii eroi ai neamului, cu numele săpate pe monumentul din faţa bisericii. Se mai mândreşte şi cu o altă rubedenie, Şovea, dar şi cu fratele său, Ion Eminovici, care e pastor şi poate recita, pe de rost, o mulţime de poezii. Şi tatăl lor, Ilie Eminovici, a fost om vrednic. Ştia să cânte la vioară şi era un neîntrecut sobar. Iar el, Valerică, a fost, cândva strungar, fiind născut „în 28 iunie 1959, în satul Sălăjeni, comuna Dumbrăveni, judeţul Suceava”. Îmi repetă formula asta de două ori, iar ochii, nu ştiu de ce, i se tulbură uşor, aşa că-i întind iar mâna, iar el îşi scoate mănuşa, şi-l întreb dacă nu are ceva documente vechi pe acasă. Nu are, pentru că gospodăria lor a ars de două ori şi scrum s-au făcut toate.
*
Divagaţie: Eminescu, apoi Eminescu – cu barba… rubedeniei lui, Alexandru Ioan Cuza şi vărul… Cuza (subiect, printre altele, al unei cărţi pe care o am în lucru).
*
Nu mai mergem să-l căutăm pe Ion Eminovici, care s-a născut târziu, în 1966. Deocamdată. Nu mai am nevoie. Trecem, totuşi, pe la Primăria Dumbrăveni, acolo unde secretar este Mihai Chiriac, un fost ucenic de-al meu pe la „NordPress”. Primăria e superbă, iar Mihai Eminescu şi Leon Ghyka fac de strajă, ferecaţi în piatra busturilor care-i reprezintă.
*
„Dar, Domnilor! Mi-i o ruşine să fiu Român!”, îl aud pe Eminescu, declamând, la Viena, în 9 decembrie 1869. „Dar ce fel de Român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi al naţionalităţii – aşa Român de paradă mi-i ruşine să fiu!”.
*
Români de paradă, eminescologi de paradă, care vin festivistic în ţinuturile astea, de două ori pe an, şi în ianuarie, şi în iunie, şi beau şi dă-i şi hăi-hăi-hăi, fără să li se oprească ochii pe numele lui Iordache Eminovici, săpat şi pe monumentul eroilor din Dumbrăveni, şi fără să se întrebe ce-i cu acest Eminovici.
*
În Primăria din Dumbrăveni, ca peste tot în vechiul Regat, mărturiile sunt puţine şi sumare. Nu găsesc decât un registru agricol, din 1960, aşa cum în „Marele Dicţionar Geografic al României”, volumul V (p. 331), îngrijit de Ioan George Lahovari şi publicat, la „Socec”, în 1902 (deci când Iordache Eminovici încă nu se născuse), nu poţi întâlni decât fleacuri: „Sälägeni, sat, în partea de N-V a comuna Dumbrăveni, plasa Siretul, judeţul Botoşani, pe moşia Dumbrăveni. Are o populaţiune de 105 familii, sau 483 suflete; o biserică, cu 1 preot şi 2 cântăreţi, o morişcă pe apă pe Pârâul Sălăgenilor, ce străbate satul; 1 circular. Vite: 104 vite mari cornute, 25 cai, 255 oi, 41 porci”.
*
Registrul agricol al comunei Dumbrăveni, din 1960, îmi desluşeşte că Iordache Eminovici a avut doi fii, pe Ilie, născut înainte de anul 1930, dar nu se ştie când anume, şi pe Mihai Eminovici, născut în 1939. Asta înseamnă că Iordache Eminovici, cel care moare, pe front, între anii 1941-1945, s-a născut în jurul anului 1900, ceea ce mă face să ştiu, deja, al cărui nepot este. Avea două hectare de pământ, majoritatea moştenite de Ilie.
*
Ilie Eminovici, însurat cu Leontina Melenciuc, avea două fete, pe Angela (măritată Şovea) şi pe Maria, şi doi băieţi, pe Valetrică (despre care v-am vorbit) şi pe mezinul Ion.
*
Probabil că mulţi se vor întreba retoric la ce ajută informaţiile de mai sus şi, judecând din perspectiva unui popor fără memorie, precum al nostru, au dreptate: nu ajută la nimic.
*
Numai că eu am o datorie faţă de memoria lui Vasile Gherasim, poetul şi filosoful bucovinean pe care Lucian Blaga şi-l revendica drept mentor; datoria de a afla pentru care faptă străbunicul lui Eminescu, Petrea Eminovici din Costâna, a fost împroprietărit de boierul Cârstea la Călineşti, precum şi datoria de a afla ce s-a întâmplat cu Ştefan Eminovici, fratele mai mic al căminarului, care-l însoţise în Moldova.
*
„Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu, fusese „dascăl” în Călineşti. Din cei trei feciori ai săi – George, Ştefan şi Ioan – cei dintâi doi au părăsit casa părintească, trecând frontiera.
*
George se căsători în Botoşani şi deveni tatăl poetului Mihai Eminescu, de urmele lui Ştefan nu putui da.
*
În condica născuţilor, aflăm că s-a născut în 24 ianuarie 1818 stil vechi şi fu botezat de preotul Nicolae Sevescu. Atâta se vede, că era o fire predispusă la visare şi rugăciune, şi de aceea părerea pe care părintele Furtună a câştigat-o din spusele oamenilor, mai înainte, că Ştefan ar fi fost undeva preot, eu o interpretez aşa: Ştefan, după ce a trecut în Moldova, fiind lipsit de sprijin părintesc, a intrat într-o mănăstire, unde s-a călugărit. Pe cât îşi aduc aminte oamenii de aici… Ştefan era neînsurat, când a părăsit Bucovina. A intrat în pământ şi nimeni nu a mai putut afla ceva hotărât despre soarta lui”.
*
Şi, totuşi, preotul Furtună a avut dreptate. Ştefan a fost preot la… Sălăgeni (poate că şi la Siminicea), urmaşii lui şi, deci, rubedenii reale ale lui Eminescu, fiind Eminovicienii de azi ai Sălăgenilor. Chestia asta este simplu de demonstrat.
*
Ştefan (născut în 1818) pleacă în Moldova împreună cu fratele său mai mare (cu şase ani), Gheorghe (născut în 1812). Gheorghe Eminovici ajunge administrator al moşiei Dumbrăvenilor, de care ţinea şi Sălăgenii. Fusese, pentru baronul Mustaţă şi, ulterior, pentru boierii Balş, ceea ce fusese bunicul său, Petrea Eminovici, pentru boierii Cârstea din Costâna. Petrea, la încheierea contractului, a primit, printre altele, şi 15 prăjini de pământ în Hreaţca, deci într-o parte a satului Călineşti. Fără îndoială că şi Gheorghe Eminovici a primit, după încheierea contractului de administrator la Dumbrăveni, o suprafaţă de moşie, aflată la marginea moşiei boiereşti (ca şi în cazul Costâna, dar conform obiceiurilor vremii). Şi tot fără îndoială, Gheorghe şi-a înzestrat fratele mai mic cu pământul de la Sălăgeni, rupând, după aceea relaţiile, pentru că „se ruşina să-i arate cucoanei lui (Raluca Iuraşcu se trăgea din vechi neamuri boiereşti) din ce soi de oameni se trage”, aşa cum şi povestea celălalt frate al lui Gheorghe Eminovici, Ioan, că i s-ar fi întâmplat şi lui. Căminarul îşi ajuta familia, dar pe ascuns, ca să nu i se cunoască originea.
*
Că am dreptate în ceea ce afirm, se poate proba uşor: întâi, trebuie cercetate pachetele cu foi de împroprietăriri în Sălăgeni, în 1866, aflat la Arhivele Statului din Iaşi. Apoi va trebui să revin la Sălăgeni (poate şi la Siminicea, unde e posibil să fi funcţionat ca preot şi Ştefan Eminovici), dar, înainte de toate, la Costâna, la Părhăuţi şi la Pătrăuţi, sate care, spre deosebire de Călineşti, mai păstrează memorie eminoviciană. Deocamdată, mă împiedic de un fleac: nu am un aparat de fotografiat.
Vasilica sexi Miron pune parlamentarii la muncă!
Senatoarea sexi-humoreană Vasilica Steliana Miron: Vedeţi că nu aveţi nevoie de vacanţă?
În România noastră ireală
şi parcă, an de an, tot mai funestă,
politica-i cu-atâta mai morală
cu cât mai imoral se manifestă!
Parcul industrial, promis de Donţu şi de Lungu
Senatorul Ovidiu Donţu: Arheologia dovedeşte ştiinţific că m-am ţinut de promisiune: iată vestigiile parcului industrial, pe care l-am făcut la Suceava!
Primarul Ion Lungu: Eu nu l-am găsit decât pe Oskar Wilde…
Ce-a zis Donţu e bun zis,
ce-a zis Lungu-i lucru sfânt,
însă câte le-au promis,
ca şi ei, zac în… pământ!
„Primejdia tâlharilor şi a munţilor, de flămânzire”
Bătălia de la Poltava, din 26 aprilie 1710
*
Personaj remarcabil al vieţii politice şi culturale din vremea lui, Pal Raday a ajuns în munţii Bucovinei, venind din Maramureş, în 3 noiembrie 1709: „Am pornit în zori şi urcând muntele numit Cimbroslava şi coborând muntele Cibou, am poposit, la ora douăsprezece, pentru a prânzi, lângă o apă, unde numai cu mare caznă am putut înainta pe unul din maluri, din cauza copacilor doborâţi de vânturi; am văzut, aici, cât de tare-i mânia lui Dumnezeu, căci, într-o vale, unde mai înainte fusese un drum, câteva mii de brazi au fost frânţi de vânt şi scoşi din rădăcină. Plecând de acolo, pe la ora trei, după-amiaza, am poposit, la ora şase, seara, la poalele unui munte.
*
4 noiembrie. Plecând, de acolo, la ora şase, dimineaţa, am coborât în luncile Câmpulungului; în trecerea prin munţi, am găsit şi cimşir (merişor – n.n.) şi am observat că, pentru nevoile comerciale, ar fi bine să se clădească, în munţii Săliştei (între Maramureş şi Moldova – n.n.), un orăşel sau un sat, deoarece moldovenii, din cauza munţilor groaznic de înalţi ai Maramureşului, nu prea trec, pe la Borşa, în Maramureş; dacă, însă, s-ar face, acolo, un oraş sau un sat, acesta ar ajunge un fel de loc de depozitare a mărfurilor, aduse atât din partea Moldovei, cât şi din partea Maramureşului.
*
Pe la ora unu, am poposit în primele case din Câmpulung, găsind, tot acolo, în apropiere, pe omul locţiitorului generalului francez, care a însoţit, până la Bender, pe curierul suedez, pe nume Briant; de la care am înţeles, mai întâi, că Mihai Racoviţă, voievodul Moldovei, a fost ridicat de serdarul din Babadag. Cu toate că, în seara aceasta, aş fi putut intra în oraş, a trebuit, după îndemnurile străjii, să poposesc şi să dorm acolo, la o cârciumă.
*
Mihail Racoviţă Vodă
5 noiembrie. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am intrat în Câmpulung şi am petrecut ziua aceasta ca să las caii obosiţi să se odihnească.
*
6 noiembrie. Am plecat din Câmpulung, a doua zi, la ora zece, mergând mereu pe apa Moldovei, şi am poposit, seara, la ora patru, la o cârciumă şi am dormit acolo.
*
7 noiembrie. A doua zi, plecând la ora opt, dimineaţă, am sosit, la ora două, după-amiază, la Baia şi am dormit acolo, în casa preotului.
*
8 noiembrie. Plecând, de la Baia, la ora 7, dimineaţă, am ajuns la satul numit paşcani, pe la ora şapte, seara” (Călători, VIII, pp. 293, 294).
*
Carol al XII-lea
După bătălia de la Poltava, din 26 aprilie 1710, regele suedez, Carol al XII-lea, s-a retras, cu rămăşiţa de oşti, în Basarabia, în zona Tighinei, plănuind să îşi mute, apoi, trupele în Polonia. „Atunci Mihai Racoviţă Vodă, văzând plimbarea craiului suedez la Tighine şi-nţelegând că vrea să vină la leşi, a făcut ştire Moscului, când a veni, să trimită oaste, în taină, sprinten, şi atunci or prinde pe crai, şi s-a ridica şi el, de s-a duce.
*
Atunci împăratul Moscului, înţelegând, foarte tare s-a bucurat şi marea adeverinţă i s-a adeverit. Şi-a învăţat pe hatmanul Sinavski şi pe generali că-s puşi la margine, pentru ca oricând le-ar scrie Mihai Vodă şi le-ar face ştire, îndată să-i trimită oaste, cât ar pofti, să-l ia pe crai ori pe dânsul, dacă a vrea.
*
Pe craiul suedez, apoi, nu l-au lăsat turcii să vină să şadă la leşi, norocul lui, ci a trimis numai un polcovnic, cu vreo sută şi mai bine de suedezi şi cu vreo două sute de cazaci, la târg, la Cernăuţi, să stea acolo, să adune oaste din Ţara Leşească.
*
Făcând veşti la Împărăţia Moscului, brigadierul Cropot, care era, pe margine, cum acei suedezi s-au apropiat la Cernăuţi, Împărăţia Moscului nu i-a putut răbda, ci au scris lui Cropot bragadier şi lui Turculeţ, de-au încălecat, cu vro trei, patru mii de oşteni, de-au trecut Ceremuşul, în ceastă parte, şi-au lovit, prin codru, şi-au ieşit la Mihalcea, de i-au lovit în Cernăuţi, fără veste.
*
Cazaci, în bătălie
*
Iar cazacii au şi dat, la vale, în lunca Prutului, de-au scăpat mai toţi, iar suedezii au purces să se suie în vârful dealului Cernăuţiului, să s-apuce de bătaie, dar văzând că-i mulţime de oaste, nu s-au mai putut apuca de bătaie, căci, înconjurându-i, Cropot şi Turculeţ i-au luat pe toţi de grumazi şi-ndată i-au luat şi au purces, cu dânşii, în Ţara Leşească. Iar pe vreo douăzeci, care mai scăpaseră, dintre suedezi, i-au tot ucis la satele Ţurcanii de pe sub munte, la Cupca şi la Rădăuţi, la Suceava.
*
Război ruso-turc, pe teritoriul Moldovei
Venise, atunci, despre acea strajă moschicească, care puseseră nişte steaguri de moldoveni de-ai moscalilor la mănăstirea Putna şi la Câmpulung, dar oblicind Mihai Vodă, îndată a repezit, la dânşii, cu sfat de taină, să se ridice şi să se ducă, să nu oblicească tătarii, să prade ţara. Şi-ndată s-au ridicat şi s-au dus în Ţara Leşească.
*
Mihai Vodă, văzând că pe suedez l-au luat moscalii, din ţara lui, de la Cernăuţi, iar steaguri şi joimiri au venit la Câmpulung şi la Putna, s-a şi împlut de frică, să nu-l priceapă craiul suedez sau alţi neprieteni ai lui, boierii pribegi din Ţara Muntenească, să nu-l pârască la Poartă că-s faptele lui sau meşteşugurile lui. Şi a şi-nceput a se găti, în taină, a-şi face potcoave la cai şi căruţe, la Botoşani. Şi scosese cuvânt că vrea să meargă la un sat a lui, ce-l are de moşie, Cândeştii pe Siret, să-l vadă. Şi trimisese şi pe socru-său, Dedul spătarul, la Cernăuţi, de-i purta trebile dinspre moscali, ca, atunci când va ieşi dintre leşi, să-l şi întâmpine oastea moschicească, să-l ia” (Neculce, pp. 176, 177).
*
Ţarul Petru cel Mare
*
„Mihai Vodă atunce aştepta să-i sosească carte, de la socru-său, că joimirii au trecut Ceremuşul, în această parte, şi el să purceadă, din Iaşi. Şi-ntr-acea zi, au sosit şi turcii, cu mazilia, în Iaşi, a sosit şi carte de la socru-său, Dedul, că joimirii, la Ceremuş, stau gata să treacă, şi le-a dat şi câte un leu, de cheltuială, la 400.
*
Mihai Vodă, văzând că l-au apucat turcii, în Iaşi, a şi repezit ştire, la Dedul, de-a fugit în Ţara Leşească, şi s-au întors şi joimirii, înapoi…
*
Atunci a trecut prin Iaşi, de la Poartă, un agă împărătesc, la margine, la Cernăuţi, cu cai de olac, de-a măsurat locul din mijlocul Prutului, de la Orăşeni. A pus pe un om, pe jos, de-a mers până în târgul Cernăuţi, şi aga turc, alături, cu dânsul, cu ceasornic, ca să vadă câte ceasuri au călcat moscalii hotarul, când au venit de-au luat pe suedez, şi s-au aflat opt ceasuri c-au călcat hotarul” (Neculce, p. 179).
*
Domn în Moldova a fost numit, pentru că Antioh Cantemir, pe care îl preferau turcii, a refuzat să dea un bir mai mare de 300 pungi de galbeni, Nicolae Mavrocordat, care, printre altele, nici nu vorbea româna, dar asta nu-l împiedica să-i jefuiască, pur şi simplu, pe boieri.
*
Dimitrie Cantemir
Antioh Cantemir
Undeva, spre nord-est, o putere înspăimântătoare începuse să crească, sub sceptrul lui Petru Alexievici, rămas în istorie sub numele de Petru I. Mirosea a praf de puşcă în jurul bietei Moldove, iar la Istambul, Sultanul „a şi repezit, fără de ştirea vizirului, de-au adus pe Dumitraşco Cantemir beizadea, de la gazdă, cum mai de sârg. Şi îndată l-a îmbrăcat cu cabaniţă, cu spinare de soboli, în loc de caftan, şi l-a pus domn în Ţara Moldovei. Şi, apoi, l-a dus la vizir, de l-au îmbrăcat în caftan şi i-au dat firman. Şi, nezăbovind decât trei zile, l-au şi pornit, de-a venit la Iaşi, numai cu zece, douăzeci de oameni. Şi n-a cheltuit nici un ban, la Poartă, că şi tuiurile şi sângeacul pe urmă i l-au trimis” (Neculce, p.190).
*
Ţarul Petru I, cucerind Riga
În vremea asta, Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, german, prin naştere, care participase, în oştile lui Carol al XII-lea, la bătălia de Poltava, din 26 aprilie 1710, stil vechi, ajunsese, împreună cu regele său, în Basarabia. Cum regimentul lui se afla în Polonia, Weismantel este trimis să preia comanda, apoi, în 26 aprilie 1710, intră în Bucovina, pe care o descrie în fugă, iar ulterior, la întoarcerea din Basarabia, deşi inegal, şi cu obiceiuri interesante.
*
„26 aprilie. Dimineaţă am coborât de-a lungul Ceremuşului şi am înaintat, cu râul, şi am trecut pe pământul moldovenesc, pe lângă satul Vijniţa; ne-am hrănit caii cu ramuri de fag neînmugurite încă şi am mulţumit lui Dumnezeu că am ajuns pe pământul spre care ne îndreptam, cu aşa primejdie…
*
Prin munţii aceia am băut din cel mai minunat izvor de apă minerală, neştiind că stârneşte o poftă aşa mare de mâncare. Dar cum nici aici nu se putea căpăta deloc pâine, ne-am ospătat cu un fel nou de pâine moldovenească, numită, pe limba lor, „mălai”, care se face doar din făină de mei, fie fiartă sau coaptă, fără drojdie, în spuză sau în cuptor. Totuşi, noi am plătit-o, la început, destul de scump şi am mâncat-o ca şi cum ar fi fost marţipan.
*
În ziua aceea, am străbătut codrul mare de fag, în direcţia oraşului Suceava, pe sub un cot, către Novo Osura, apoi în tabără, la o depărtare doar de trei mile de oraşul polon Sniatyn.
*
29 aprilie. Dimineaţa, am mers în sus, pe mâna dreaptă, de-a lungul râului Siret, pe sub satul Volocineţ (Volcineţ – n.n.), în tabără, şi apoi, mai departe, de-a lungul acestei ape, până în satul Cândeşti.
*
1 mai. Acum ajunsesem, iar, într-o ţară mai bună, măcar că destul de puţin locuită, dar totuşi dintre cele în care oamenii creştini nu mai aveau de înfruntat primejdia tâlharilor şi a munţilor de flămânzire” (Călători, VIII, pp. 315, 316).
*
Vorba lui Lucian Blaga, Bucovina încă trăia, ceas de ceas şi veac de veac, doar cu cenuşa în spuză.