vremea cu oameni: Val Lefescu

Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române

*

În vara anului 1978, am fugit de acasă. M-am angajat la “Vulcan”, în Bucureşti, şi am încercat să îmi ordonez cărările. În scurt timp, “Flacăra” lui Adrian Păunescu îmi ceda pagina interioară de poezie, ultima pagină fiind ocupată de fantasticul “Iubiţi-vă pe tunuri!”, de Adrian Păunescu.

*

A fost o poveste ciudată, datorată, în totalitate, lui George Arion, care, aflând că m-am stabilit la Bucureşti, m-a chemat la redacţie, a pus să fiu îmbrăcat cu cămaşa şi cravata artistului fotograf Mihailopol (venisem într-un tricou) şi cu sacoul veşnic elegantului Tudor Octavian, apoi, după o scurtă pălăvrăgeală, a plecat la treburi. Habar nu aveam că pagina cu cele zece poeme fusese, deja, tehnoredactată şi că, după introducerea fotografiei şi a unei scurte prezentări, pagina intra sub tipar chiar atunci.

O fotografie de Vasile Blendea

*

La “Flacăra” mai publicasem, semnând cu numele cu notorietate în sat al tatii, Ilie Adeli, primele cinci poeme, care, ca un tot unitar, chiar probau o anumită forţă de expresie a poeziei mele de atunci, care, ca întotdeauna şi în baza crezului meu artistic, trebuiau să cânte şi să vizualizeze mai ceva decât în povestirea “La Dunăre” a lui Maxim Gorki (cea despre Luiku Zubar, după care s-a făcut filmul “Şatra”).

*

Cele zece poeme din “Flacăra” (“Căminul de nefamilişti”, “Călătorie cu trenul”, “Cântec pentru Pablo Neruda” etc.) mi l-au scos în cale pe actorul Val Lefescu, “Lefi” cum îi spuneau mai toţi bucureştenii, pentru că mai toţi bucureştenii îl cunoşteau pe actorul de la “Ion Creangă”, idolul generaţiilor de copiii, vreme de vreo jumătate de veac. Jucase şi prin filme Val Lefescu, dar rolurile acestea secundare (cow-boy-ul din “Aventurile lui Tom Sawyer”, de pildă) nu prea contau,pentru că, mai presus de toate, Val Lefescu era ultimul mare boem al Bucureştilor, cunoscut şi iubit de toată elita culturală a Capitalei, şi de actori, şi de scriitori, şi de artişti plastici.

*

Val Lefescu locuia, în vecinătatea Academiei de Ştiinţe Economice, pe strada Maior Ene Giurescu, în fosta casă a lui Corneliu Zelea Codreanu, o vilă sobră, înconjurată de ziduri masive, din piatră, ploaia scoţând la iveală, prin tencuială, lozinca “Trăiască Garda de Fier!”. La parter, locuia o nepoată a lui Codreanu, Lefi ocupând o garsonieră de la etaj, în care nu rămânea peste noapte (avea o prietenă, pe Calea Victoriei, bibliotecară, cu care îşi împărtăşea destinul).

*

În casa aceasta, fiecare nou venit căpăta dreptul de a se aşeza, întotdeauna, pe un singur scaun (eu, de pildă, fusesem repartizat în “fotoliul lui Andriţoiu”, iar când ne-am nimerit doar noi doi, ne-am înghesuit în acel fotoliu), iar singura băutură acceptată era vodca cu grapefruit – pentru că i se înşurubase lui Lefi ideea că numai o astfel de vodcă bea şi Corneliu Zelea Codreanu. De regulă, în fiecare joi, spre seară, se adunau, acolo, Iurie Darie, Silviu Stănculescu, Alexandru Clenciu, Nicolae Ghiţescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Alexandru Andriţoiu, Tudor Popescu, Arcadie Donos, Victor Bibicioiu, Vasile Blendea, Ştefan Iordache, Romulus Vulpescu, Dinu Ianculescu şi alţi scriitori, actori şi regizori, ba chiar şi nepotul eroului Ene Giurescu, istoricul Dinu C. Giurescu, cu casă, în megieşie.

*

Val Lefescu nu era nici măcar simpatizant al legionarilor, dar ivirea lozincii cu Garda de Fier, pe vreme ploioasă, în zidul masiv al proprietăţii, îi provoca teribilismul, speriindu-l, mai ales, pe dramaturgul Tudor Popescu, căruia tocmai urma să i se joace, în regia lui Silviu Stănculescu, “Concurs de frumuseţe”, la Teatrul de Comedie, deci o satiră tăioasă la adresa vremurilor ceauşiste. Pe mine m-a amuzat, la premieră, când premierul de atunci, Constantin Dăscălescu, vecinul meu de fotoliu, s-a aplecat spre urechea mea şi a zis: “E clar, ăştia îl iau în băşcălie pe şeful!”. Nu sesizase bietul premier că satira viza fiecare treaptă a “piramidei cu pigmei” (sintagmă încetăţenită de bucovineanul Constantin Morariu), inclusiv cea pe care el însuşi fusese cocoţat.

*

Cenaclul “Vulcan”, cu Lefi, deasupra mea, ca geniu protector

*

Între timp, ajutat de juristul intreprinderii, Nicolae Liviu Stanciu (al treilea, în rândul de sus), izbutisem să pun pe picioare un cenaclu literar dinamic şi eficient, o adevărată familie pentru fiecare dintre noi, dar şi pentru Val Lefescu. Cei mai mulţi membri ai cenacului, erau, ca şi mine, “nefamilişti”, fugiţi de acasă, iar apariţia ritmică a tinerilor noştriu poeţi în emisiunile televiziunii române i-a determinat pe părinţii noştri să-şi cumpere, de urgenţă, televizoare noi.

*

A fost, pentru mine, o epocă şi anecdotică, dar şi a iniţierilor profunde, pe care nu o voi uita niciodată. Am să o relatez, încetul cu încetul, folosind şi fotografii care nu-mi aparţin, pentru că rar acceptam şi accept să fiu fotografiat. În fond, trebuie să vă povestesc despre Radu Beligan, Nichita Stănescu, Tudor George, Fănuş Neagu, Arcadie Donos, Alexandru Clenciu, Dragoş Vicol, Eugen Jebeleanu, George Dinică, George Constantin, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ioanichie Olteanu, Adrian Păunescu, Platon Pardău, D. R. Popescu, Cezar Baltag, Petre Got etc., aşa cum şi erau şi cum se înfăţişau tânărului lipsit de importanţă, dar atent la toţi şi la toate, care eram atunci.

*

Pe verso-ul fotografiei cu Cenaclul “Vulcan”, care a căzut dintr-un raft cu vechituri, provocându-mă la aceste mărturii răzleţe, am văzut şi “ştampila” regretatului artist Vasile Blendea (câte nu am a vă povesti şi despre el), dar şi un text, pe care l-am scris, cândva, uitând de el definitiv:

*

* 

Un poem sălbatec tropotea prin frunze

schingiuit de greieri toropiţi de vânt,

pe cămaşa zilei izvorau luceferi,

desfăceau luceferi, mă chemau să cânt;

nu mai cunoscusem caii de pe-afară,

glezna lor subţire, liniştea lor gravă,

ci iubeam, iubire, şi muream, o oră

îmi turna în suflet dragostea otravă.

*

Un poem cu fluturi dărâmaţi din burguri

peste patul nostru ca o navă beată

presura şi tainic, calm prin încăpere

singura mea oră grea şi-adevărată

ghintuiam pe suflet, ţintuiam pe suflet

clipele acelea ce le simt că sunt

o poveste aspră, unica-mi poveste

şi mă fac poveste limpede şi cânt.

*

Chiar aşa: şi mă fac poveste limpede şi cânt.

vremea cu oameni

*

Am avut noroc. Am călătorit numai prin vremea cu oameni. Pornisem dintr-un sat, Mereni, biet ţărănuş fascinat de nemărginire, iar pe cale numai oameni am întâlnit. Îi port pe toţi, în lăuntrul fiinţei mele, ca pe candeli, păzind cu grijă mugurii de lumină, să nu mi-i şteargă uitarea. Toţi au rămas vii şi veşnici, chiar dacă unora li s-a întâmplat să plece – caii albi se înghesuie înspumaţi pe la uşi – şi nu i-am mai întâlnit prin vremea oraşului. În făptura mea, vremea nu mai există. Am izbutit să o adun şi să o arunc pe fereastră. Apoi am tras oblonul şi l-am bătut în cuie.

*

Nu ştiu ce urmează să scriu. Oricum, nu memorii. Poate nişte mărturisiri, poate nişte încredinţări, poate nişte întoarceri. Poate nişte trufiri – în fond, de la Radu Beligan şi Nichita Stănescu, în jos, spre pământ, am cunoscut mai totul. Poate că doar îmi şterg lacrimile, cu mâneca hainei, ca în copilărie.

*

În copilărie, am cunoscut un erou adevărat, care, la Mărăşeşti, s-a numărat printre soldaţii români care, ieşind din apă, în izmene, i-au înfrânt pe austriecii care-i atacaseră pe neaşteptate. Am şi o poză veche cu Leonache Bîrzu, poză făcută după ce Regele îl înzestrase cu pământ şi-l trimisese la o şcoală de ceferişti, în semn de cinstire a eroismului său.

*

Leon Bârzu, Eroul de la Mărăşeşti

*

Îi ziceam “naş’ Leonache”, pentru că bătrânul care mi-a fascinat copilăria o botezase pe mama. A trăit mult, citind “Biblia”, fără ochelari, până la o sută de ani, fără vreo zece zile. Era un om atât de bun şi de onest, în creştinismul său netrucat, încât, întotdeauna, eu l-am văzut numai tânăr, suprapus peste legendele primului război mondial.

*

Naş Leonache

*

*

Când am deschis ochii asupra lumii

*

Când am deschis ochii asupra lumii, am aflat că, în aceeaşi zi cu mine, se născuse şi un căţel, căruia tata i-a zis Hurmuz, dar pentru că eu nu i-am putut zice decât Muzu, Muzu s-a numit pentru totdeauna. Era un câine viteaz, care-i salvase viaţa şi tatii, şi fratelui lui, Gheorghe, în câteva rânduri. Prindea orice vietate din fugă, dar avea prostul obcei de a depune tot ce vâna, în timpul nopţii, inclusiv iepurii sălbateci, pe trotuarul din piatră din faţa bucătăriei. Mult îl mai certam eu, pe chestia asta, iar Muzu se ghemuia la picioarele mele, de parcă şi-ar fi cerut iertare, dar de năravuri, ca şi mine, nu se lăsa şi pace.

*

Cu tata şi cu Muzu

*

Tata avea, şi el, nişte obiceiuri ciudate, pe care nu mi le explica, deşi stăruiam adesea. Ştiam doar că noi nu purtăm suman, ci doar manta sau cojoc, că nu purtăm iţari, ci numai pantaloni cumpăraţi, că ciubotele sunt cartea de identitate a bărbatului adevărat, adică omul care ştie să-şi facă singur tot ce-i trebuie, începând de la ciubăr şi terminând cu casa. Peste mult, mult timp, aveam să aflu că obiceiurile ciudate ţineau, de fapt, de statutul răzeşesc al străbunilor tatii, toţi călăreţi de Coţmani, din Cuciururi şi din cele două Revacăuţuri.

Tata

**

Deşi era tare mândru de numele nostru, pe care-l rostea apăsat, de parcă trebuia să-ţi amintească de ceva, “Gâ-zăă!”, tata, ca şi fraţii lui, Ion, Petru şi Gheorghe, era cunoscut în sat şi în satele megieşe drept Ilie Adeli (se pronunţa aproape într-un cuvânt: Ileadeli), pentru că bunica, “mămuţica”, după cum îi ziceam noi, nepoţii, rămăsese văduvă de tânără, din 1933, când bunicul, Mihai Gâză, pentru că se numărase printre liderii mişcărilor sociale de atunci, a fost ucis de jandarmi, printr-o tortură cumplită, numită “între scânduri”, pentru că legau victima între două scânduri, în care loveau, ritmic, cu maiul.

*

Mămuţica îi ştia pe cei mai mulţi dintre străbunii bărbatului ei, începând cu Ion, tatăl lui Mihai, continuând cu Nicolae şi ajungând chiar şi la acel Ion Gâză, din Revcăuţi (lângă Noua Suliţă), pe care aveam să-l găsesc în recensământul lui Rumeanţev din 1772, deşi eu îi căutam pe străbunii de atunci ai lui Eminescu, nu pe ai mei. Probabil că de la mămuţica moştenesc aleanul memoriei, soldat cu dese năvăliri în vremuri uitate, în care chiar trăiesc pe deplin.

*

Odată, când aveam doar vreo trei anişori, am mers, cu tata, la magazinul sătesc, de pe dealul Dobroaia, şi am rămas să-l aştept afară. Apoi am văzut un om, îmbrăcat într-o haină de piele, vopsită în negru, dar spuzită cu crăpături albe, care s-a apropiat de casa din dreapta magazinului sătesc şi a început să-l strige, cu voce groasă, aproape grohăită, pe Iuda.

*

Din casă, a ţâşnit o bătrână subţiratecă, implorând (“Băieţii mei, băieţii mei!”), iar în urma ei s-a ivit un alt bărbat tânăr, care părea o copie a celui din drum, dar mai tânără şi cu o haină de piele mai nouă. Nu înţelegeam ce se întâmplă, dar am văzut o flacără, ţâşnind dinspre bărbatul din drum, care s-a şi prăbuşit, pe fondul unor tunete nevăzute, în troscotul de la marginea drumului, prin care eu păşeam desculţ, imaginându-mi o pădure fermecată, care-mi sărută gleznele. Am văzut, printre copacii pădurii mele imaginare, cum se strecoară un râu roşu, vâscos, dar cald şi cumva mângâietor, când mi-a atins tălpile, înconjurându-le.

*

În ogradă, şi ea plină de troscot, se prăbuşise celălalt bărbat tânăr, iar bătrâna femeie, înnebunită de zânele cele rele, alerga de la un căzut la celălalt, frângându-şi mâinile şi gemând nepământeşte. Mai departe, nu am mai văzut nimic, pentru că tata m-a înşfăcat ca pe o pasăre şi nu s-a oprit decât la bulboana cea mare din pârâul Merenilor, unde mi-a spălat îndelung picioarele de căldura vâscoasă a râului roşu. Iar când am întrebat ce s-a întâmplat, tata a scrâşnit spe mine:

– Nimic, politică! Să taci şi să nu întrebi niciodată! Ai înţeles?

*

Nu înţelesesem, dar am tot întrebat, rar, dar cu regularitate, prin sat, şi-abia un alt Bârzu, Mihai, geniu bun al copilăriei mele, avea să-mi spună că asistasem la răfuiala dintre cei doi fraţi Miherea, unul – legionar, celălalt – comunist, care s-au împuşcat, în faţa mamei lor, pe tăpşanul dintre drum şi casa lor părintească.

*

Pe Muzu, când a murit, l-am îngropat într-un loc curat şi am sădit, deasupra, un nuc. A crescut frumos nucul acela, dar nu mai ştiu dacă, în ultimii ani, nu a fost cumva tăiat. Pentru că, după ce am rămas singur, am plecat din Mereni şi nu am mai trecut pe acolo vreodată. Şi nici nu am să mai trec.