Dragusanul - Blog - Part 1263

Raiul primarului Ion Lungu

Primul cireş înflorit al Sucevei

Primul cireş înflorit al Sucevei

*

Fotografia, făcută în urmă cu două săptămâni, când numai în Ardeal înfloriseră cireşii, nu are nici în clin, nici în mânec (mânec, nu mânecă!) de-a face cu Ion Lungu. Aparţine Tipografiei “Muşatinii”, iar poziţionarea lui, sub protecţia clădirilor, în curtea interioară a tipografiei, plus căldura care vine din secţii, îl ajută să înflorească mult, mult mai devreme decât ceilalţi.

*

Aleea care uneşte străzile Mihai Viteazul şi Mărăşeşti

Aleea care uneşte străzile Mihai Viteazul şi Mărăşeşti

*

Suceava lui Ion Lungu este cea a unei primăveri urâte, buruienoase, tufoase, cu alei desfundate, care nu au mai fost reparate din vremea lui Ceauşescu, decât până la casa lui cutare sau cutare dintre ciracii politruci ai lui Lungu.

*

Pardon, Suceava lui Lungu e lustruită ca un briliant, curată, pavată şi protejată de maşini, dacă trece prin faţa crâşmei lui, cândva fostă Galerie de Artă a Sucevei.

*

Splendidul pietonal, şi el fostă stradă, din faţa crâşmei lui Ion Lungu, şi ea fostă Galerie de Artă

Splendidul pietonal, şi el fostă stradă, din faţa crâşmei lui Ion Lungu, şi ea fostă Galerie de Artă

*

Fără îndoială, n-ar fi de dorit ca ditamai crâşmoiul cu franciză să fie flancat de nişte alei, precum cele pe care ne rupem noi pingelele, dar şi capul, din moment ce-l tot votăm, într-o veselie, pe savantul din Prelipca.

*

Detaliu din pietonalul alegătorilor

Detaliu din pietonalul alegătorilor

*

În fond, noi, alegătorii (şi eu am făcut prostia de a-l vota!), trebuie să ne tot hurducăm minţişoarele, ca nişte sărăntoci resemnaţi ce suntem, în vreme ce primarul nostru, Domnul Ion Vodă Lungu, cu comorile lui, la care şi Petru Rareş cată cu invidie (şi Rareş a ajuns jerpelit ca şi noi!), reprezintă însăşi concreteţea promisiunii “Să trăiţi… bineee!”.

*

Petru Rareş: Cât n-aş fi dat să fiu şi eu primar al Sucevei, în astfel de vremi!

Petru Rareş: Cât n-aş fi dat să fiu şi eu primar al Sucevei, în astfel de vremi!

*

Altfel, privită de după colibele pentru fân ale lui Lungu, Suceava nu arată chiar rău, urâţenia construcţiilor ceauşiste transformându-se în frumuseţe de capodoperă, prin comparaţie cu tălpoaiele grosolane de beton ale lui Lungu.

*

Izlazul betonat, de sub colibele pentru fân ale lui Ion Lungu

Izlazul betonat, de sub colibele pentru fân ale lui Ion Lungu

 

*

Colibele de fân, de pe pietonal

Colibele de fân, de pe pietonal

*

Lungu ca Lungu, Suceava lui ca Suceava lui! De ce să-mi pese, când, peste un sfert de ceas, la tipografie mă aşteaptă nişte cărţi, aflate în lucru, şi, mai ales, cireşul primăverii din sufletul meu?

*

Ciresul 1

*


Cântecul statorniciei: Cristinei David

*

Cei care văd se desluşesc în stele

răniţi suav de sacrele lumini,

iar depărtări de-a pururea rebele

stau să le pună drept cununi de spini

tristeţi provinciale iluzorii,

idei contrafăcute în trecut,

nocivitatea ce-o revarsă zorii

atunci când începutul a-nceput,

 *

Deci, cei ce văd se răstignesc pe cale

adeseori într-un prelung alean

vânând statorniciile domoale,

iar când se-nchină stelelor în van

dumnezeirea se-nfăşoară-n jale.


Crimele voievodale (II)

Ion Vodă cel Viteaz

Ion Vodă cel Viteaz

*

Ion Vodă cel Cumplit (1572-1574), sprijinit de turci, în dauna lui Bogdan Lăpuşneanu, care a fugit în Polonia, „spre postul cel mare a venit în Iaşi şi a şezut în scaun, în luna lui martie, în anii 7080 (1572). Şi, arătându-se groaznic, ca să-i ia spaima toţi, nu de alta se apuca, ci de cazne groaznice şi de vărsări de sânge, şi tăie pe Ionaşco Zbiera, în ziua de Paşti, şi multe cazne făcea”. Vărsările de sânge îi vizau pe boierii nefavorabili, Ionaşco Zbiera, cu o tentativă anterioară de a-şi însuşi tronul Moldovei, fiind unul dintre aceştia.

*

În doar doi ani de domnie, Ion Vodă a atras atenţia Europei, bătându-se ba cu polonezii, ba cu turcii, şi câştigând bătălie după bătălie, împreună cu cazacii, care-l sprijineau. În cele din urmă, trădat de cumnatul său, Ieremia Cernăuţeanu, şi pe cale de a fi înfrânt, s-a predat turcilor, care-l amăgiseră cu promisiuni.

*

„Văzând Ion Vodă tocmeala şi făgăduinţa mare şi jurământul tare, de la turci, că-i vor face pe voie de toate, cum a poftit el, s-a gătit să meargă la paşa, în tabăra turcească, şi a împărţit tot al său, ce a avut, între cazaci, şi de la toţi şi-a luat iertăciune, şi însuşi la tabăra turcească a mers.

*

Ion Vodă, în bătălie

Ion Vodă, în bătălie

Acolo, dacă l-au dobândit, cu multă mânie l-au mustrat, şi l-au dat, de viu, de l-au legat de cozile a două cămile şi l-au slobozit prin tabără, de l-au fărâmat (atuncea zic să fi zis Ion Vodă: „Caută că eu multe feluri de morţi groaznice am făcut, iară această moarte n-am ştiut să o fi făcut!”)”.

*

Polonezul Maciej Stryjkowski mărturisea, în 1575, că a văzut capul lui Ion Vodă Viteazul şi pe cel al lui Vintilă Vodă, pe care Ion Vodă îl pusese pe tronul ţării româneşti, domnind doar… patru zile, expus pe porţile curţii domneşti din Bucureşti: „am văzut capul tău, o, tu, Ivonia cel viteaz, împreună cu al lui Draculina, căruia i-ai dat o ţară nouă”[1]; „Capul său l-am văzut eu însumi, în 1575, pironit pe porţi, la Bucureşti”[2].

*

Pe tronul moldav, turcii l-au instalat pe Petru Şchiopul, în 25 iunie 1574, dar, în 1577, apare Ivan Potcoavă, cu 330 de cazaci, care valorau cât o oştire, şi îi alungă şi pe polonii, sosiţi în sprijinul lui Petru Şchiopul, dar şi pe domn, care fuge, în Muntenia, unde fratele său era voievod.

*

Ivan Nicoară Potcoavă

Ivan Nicoară Potcoavă

 

 

În cele din urmă, trădat de ai săi, ameninţat şi de o oaste ungurească, Potcoavă pleacă la leşi, care îl bagă în închisoare „şi, peste puţină vreme, i-au tăiat capul”, Petru Şchiopul revenind pe tron, în 1 ianuarie 1578. Cum cazacii revin, conduşi de Alexandru, fratele lui Potcoavă, Şchiopul părăseşte tronul, în 9 februarie, iar după ce strânge oaste muntenească, ungurească şi turcească, revine la Iaşi, în 12 martie, noaptea, iar după o serie de hărţuieli, inclusiv prin păduri, „pe Alexandru l-a prins viu, dimpreună cu boierii lui”.

Petru Şchiopul

Petru Şchiopul

*

Petru Şchiopul a fost mazilit, în 2 decembrie 1579, pe tronul Moldovei fiind instalat, în 17 februarie 1580, Iancu Sasul, care nu era pe placul ţării, şi din pricina lăcomiei, dar şi pentru că nu era ortodox.

*

„Multe lucruri spurcate şi nedumnezeieşti făcea Iancul Vodă, în domnia sa, că de răutăţile lui toată ţara şi boierii se oţărau, că legea creştinească nu o iubea, la avuţie lacom şi prădător, ţara cu dările o îngreuia şi era om curvar peste seamă, că nu numai afară, ce nici de curtea sa nu se ferea, că jupânesele boierilor, de la masa doamnei sale, le scotea, de le făcea silă. Acestea toate neputând suferi boierii, mai vârtos Movileştii, vlădica Gheorghe, Irimia, vornicul, care, mai apoi, a fost şi domn, şi frate-său, Simion, paharnicul, Balica, hatmanul, s-au sfătuit, pe taină, ca să pribegească. Care, întâi, şi-au făcut prilej, cu voia lui, ca să meargă, să sfinţească mănăstirea Suceviţei, şi, apoi, cu toţii au trecut la Ţara Leşească, alţii la turci, alţii la munteni, alţi printr-alte părţi. Mergând, deci, jalbă la împărăţie despre risipa ţării, i-au luat domnia şi au dat-o lui Petru Vodă Şchiopul”, a doua lui domnie începând în 17 octombrie 1583, odată cu domnia lui începând, iarăşi, hărţuiala căzăcească. Atât de des şi de încrâncenaţi veneau cazacii, în pradă, încât, în 1591, Petru Şchiopul a renunţat la tron şi a plecat în Germania.

*

Iancu Sasul a fugit în Polonia, unde, din ordinul regelui, a fost decapitat, la Lvov.

 

Aron Vodă

Aron Vodă

*

Din 1591, Moldova a avut, în Aron Vodă, singurul voievod evreu, dar trecut la catolicism, din istoria sa, căruia „nu-i era grijă de altă, numai afară de a prăda şi dinlăuntru, nu să sătura de curvie, de jocuri, de cimpoiaşi, care îi ţinea de măscării”. Mazilit şi, imediat repus în scaun, Aron Vodă „a repezit pe credinciosul său, pe Oprea, armaşul cel mare, cu cărţi, ca să cuprindă scaunul, şi cu catastif, ca pe toţi, pe câţi a vrut el, să-i prindă şi să-i ţie la închisoare, până va veni şi el la scaun”.

*

Deşi era bine văzut de Aron Vodă, Grigore Ureche a fugit în Polonia, iar letopiseţul său se întrerupe brusc, fiind continuat, ulterior, de Miron Costin. Dar şi Aron Vodă avea să cadă, „fiind luat în prinsoare cu mare batjocură”, de o ceată de secui, în complicitate cu ungurii de sub comanda hatmanului Ştefan Răzvan, pentru că refuzase să depună jurământ de credinţă faţă de principele Transilvaniei şi, drept consecinţă, „Aron a fost socotit drept trădător şi învinuit că s-ar fi înţeles cu turcii”[3]. Avea să moară, în scurtă vreme, pare-se că otrăvit, în închisoare, la Sibiu.

Ştefan Răzvan Vodă

Ştefan Răzvan Vodă

*

A urmat o scurtă domnie a vornicului Ştefan Răzvan, apoi, din 1595, cea a lui Ieremia Movilă, cel care, de altfel, avea să-l supună pe Răzvan Vodă, în Cetatea Sucevei, unei cumplite morţi.

*

Ieremia Movilă, în ciuda legendărilor propagandistice bisericeşti, era un om rău, rudimentar, meschin, „un ţărănoi ceva mai răsărit” – cum îl caracteriza Zamoyski, care, nu numai că nu a stat să asculte „Liturghia până la capăt”, cum susţinea Grigore Ureche, ci, ca şi atunci când avea să-l urmărească Mihai Viteazul, a fugit din calea oştilor de secui ale lui Răzvan Vodă, direct la Hotin. Prins în bătălie, de polonii lui Stanislaw Chanski, Răzvan a fost ucis în cetatea Sucevii, „nu în aceiaşi zi, ci în următoarea”, când s-a întors Ieremia de la Hotin şi când „a fost tras în ţeapă, iar hatmanul, fratele său, a fost tăiat, la care el privea din ţeapă încă viu”[4]. Sau, cum scrie Miron Costin, cu o mare doză de omisiune, „când l-au adus pe Răzvan la Ieremie Vodă, după câtăva mustrare, i-au tăiat îndată capul şi l-au pus într-un par, împotriva cetăţii”.

Ieremia Movilă

Ieremia Movilă

*

Ieremia Movilă, domn nevolnic şi păgubos pentru ţară, mort în 1606 (deşi cronicarul menţionează anul 1608), a lăsat, după sine, şi mai mari „amestecături şi zarve pentru scaunul ţării”, după cum zice şi Miron Costin, fratele lui Ieremia, Simion Vodă, fiind „otrăvit de cumnată-sa, de doamna lui Ieremia Vodă, trăgând domnia, mai curând, la feciorii săi, temându-se că se vor întemeia feciorii lui Simion Vodă la domnia ţării”.

*

„Stătu-a la mari amestecături şi zarve scaunul ţării, după moartea lui Simion Vodă (în 1611 – n.n.), căci erau feciori de-ai lui Ieremia Vodă trei, Costantin Vodă, Alexandru Vodă şi Bogdan Vodă, iar ai lui Simion Vodă erau cinci feciori, Mihăilaş Vodă, Gavril Vodă, Pătraşco Vodă, Moise Vodă şi Ion Vodă.

*

Deci, se împerecheaseră boierii şi, cu dânşii, şi ţara, în două părţi; o parte ţineau cu casa lui Ieremia Vodă, iar altă parte ţineau cu casa lui Simion Vodă.

*

Simion Movilă

Simion Movilă

 

Şi, întâi, era mai tare partea lui Mihăilaş Vodă, feciorului lui Simion Vodă, cel mai mare, încât a căutat Costantin Vodă, feciorul cel mai mare al lui Ieremia Vodă, şi cu boierii din partea lui, a ieşi cu fuga din Iaşi. După care, trimiţând Mihăilaş Vodă, în goană, oştenii au ajuns carele boierilor şi câţiva boieri de-ai lui Costantin Vodă, la Mălăieşti, şi i-au jefuit.

*

Marginile Ţării Leşeşti, mai toate, erau tot de oamenii lui Costantin Vodă stăpânite, cumnaţi, domni mărgineni, cum erau Potoţceştii,Vişnoveceştii, Coreţchii, toţi cu cuscria legaţi, căci a avut Ieremia Vodă trei fete, măritate în Tara Leşească, tot după oameni mari.

*

Îndată ce au înţeles că au scos feciorii lui Simion Vodă pe feciorii lui Ieremia Vodă din scaunul ţării, au purces Vişnoveţchi şi cu câţiva din Potoceşti, cu oşti, asupra lui Mihăilaş Vodă.

*

Avea şi Mihăilaş Vodă, pe lângă oastea de ţară, puţinei tătari şi turci. Care turci la război n-au vrut să meargă, ci au privit de departe.

Movileştii

Movileştii

*

Fost-a acest război, între verii, pentru domnia ţării, la Ştefăneşti, şi a înfrânt partea lui Costantin Vodă pe partea lui Mihăilaş Vodă.

*

Şi au părăsit ţara feciorilor lui Simion Vodă, unii în Ţara Ungurească, alţii la turci au mers. Unul dintre dânşii, Pătraşco Vodă, a ajuns de a fost mitropolit la Kiev, cu vestită mitropolie şi arhimandrie la mănăstirea mare, care este numită, pe limba rusească, „Pecerschi”, unde stau trupuri, moaşte ale multor sfinţi întregi, prin peşteri, şi până astăzi, cu multe minuni”.

*

„În acest timp, un anume Ştefan (Tomşa al II-lea – n.n.), care se afla, atunci, la Constantinopol, şi care, prin bani şi alte meşteşuguri, îşi câştigase, de mult, bunăvoinţa unuia din viziri, anume a eunucului Mehmet Georgianul, care era, atunci, caimacan, precum şi a câtorva paşale, a ştiu să se folosească de aceste greşeli (înscăunarea copilului Constantin Movilă, la îndemnul mamei sale, dar fără încuviinţarea mamei sale – n.n.), despre care a fost înştiinţat, după cum era firesc, şi, dându-se, în chip mincinos, drept fiul unui domn ce răposase, Aron, care fusese voievod al Moldovei, înainte de răposatul domn Ieremia, izbuti, prin intrigile sale, să fie admis la domnie de către sultan. Şi când el i-a făcut cunoscut, prin intermediul vizirului, că Constantin avusese îndrăzneala să se instaleze în domnie, cu de la sine putere, şi că nu vrea, nicidecum, să recunoască pe sultan ca suveran al său şi că nici nu vrea să plătească birul anual, care era de 40.000 de ţechini, el, sultanul, porunci lui Husein Aga, care înseamnă general de armată, să plece, fără întârziere, în Moldova, cu mari forţe armate, spre a instala pe Ştefan şi a-l proclama voievod, împotriva tuturor acelora care ar voi să se împotrivească.

*

Ştefan Tomşa al II-lea

Ştefan Tomşa al II-lea

 

Potrivit cu acest ordin, Husein Aga şi Ştefan au plecat, din Constantinopol, cu o armată de 20.000 de oameni, turci, români şi tătari, şi 12 tunuri, fără a-şi destăinui gândul, pentru a nu da lui Constantin timpul de a chema ajutoare şi de a fi cu ochii în patru.

*

Aşadar, principele Constantin, neavând cunoştinţă despre plecarea lui Husein Aga şi a armatei sale, trimisă pentru a-l alunga, decât atunci când se aflau la trei sau patru zile depărtare de Iaşi, tot ce a putut face a fost să adune vreo 10.000 de oameni, pedeştri şi călări, cu care hotărî, după sfatul lui Potocki, să se apere”. Iar după victoria armatei care îl sprtijinea pe Ştefan Tomşa, „prinţul Constantin a rămas în lotul tătarilor”, dar, „pe când îl duceau şi treceau peste Nistru, se spune că el s-a aruncat în apă, gândind, cumva, să scape înot sau poate nevoind să scape dezastrului”[5].

*

Epoca însângerată a Movileştilor s-a încheiat, deci, după cum relata gentilomul fancez Charles de Joppecourt, citat mai sus, cu una şi mai dură, cea a lui Ştefan Tomşa al II-lea, domnitor de o cruzime nemaiîntâlnită (Joppecourt îl caracterizează drept „mişel din fire – aşa cum sunt toate sufletele crude” – p. 389), dar şi ctitor al mănăstirii Solca. Domnia lui Tomşa începe, practic, cu victoria, din 1611, de la Cornul lui Sas, pe Prut, împotriva oştilor polone ale lui Potocki, şi prin prinderea lui Potocki, dar şi a lui Constantin Vodă, pe care tătarii lui Cantemir au vrut să-l ducă, în secret, plocon hanului, dar, la trecerea Niprului, după cum relatează Miron Costin, barca s-a scufundat, iar Constantin Movilă a murit înecat. Dus la Istambul, Alexandru Vodă a trecut la mahomedanism, căpătând un rang nobiliar în structura uriaşei împărăţii.

*

După Victorie, Tomşa s-a scăldat, pur şi simplu, în sângele boierilor movileşti. „Domnia lui Ştefan Vodă Tomşa, cum s-a început, în vărsări de sânge, tot aşa a trăit. Avea un ţigan calò, ce se zice pierzător de oameni, ţigan gros şi mare de trup. Acela striga, de multe ori, înaintea lui, arătând pe boieri: „S-au îngrăşat, doamne, berbecii, buni sunt de junghiat!”. Ştefan Vodă râdea, la aceste cuvinte şi dăruia bani ţiganului”.

*

Charles de Joppecourt relata despre cruzimea lui Ştefan Tomşa: „Voievodul Ştefan abia s-a văzut în scaun… şi a şi plănuit să omoare pe cei mai mulţi boieri, precum şi pe cei mai puternici din ţară… A început cu boierul Botoşan (Pătraşcu, ureadnic de Botoşani), fratele doamnei, văduva lui Ieremia, pe care l-a tras, din neomenie, în ţeapă, împreună cu încă doi boieri de seamă, ca şi când ar fi fost tâlhari înveteraţi, şi, neajungându-i acest măcel dintâi, curând după aceea, a pus să fie ridicaţi, dintr-odată, 75 de boieri, cărora le-a tăiat pe loc capul, fără să ierte pe nici unul, cu toate stăruinţele puse de neamurile lor, învinuindu-i că au uneltit împotriva lui, deşi nu avea nici o dovadă”[6].

*

Legendara cruzime a lui Ştefan Tomşa al II-lea este mărturisită, în baza surselor, şi de Giovanni-Battista Malbi, care susţinea, în 1620, că Tomşa „a pus de a tăiat, numai dintre boieri, vreo 342, fără a mai socoti oamenii de rând, pentru a le lua averile. S-a menţinut la domnie trei ani şi jumătate… În cele din urmă, a fost înlăturat de o răscoală neprevăzută, cu sprijinul polonilor”[7].

*

Doamna lui Ieremia Movilă, sprijinindu-se pe boierii fugari, dar şi pe armatele ginerilor ei poloni şi, în primul rând, pe ale lui Wisniowecki şi ale lui Korecki, viitorul ei ginere, a vrut să-l facă domn, mai întâi, pe fiul ei Alexandru, care avea doar 15-16 ani, care a răzbit, după o serie de bătălii victorioase, până în Iaşi. „Doamna, care se afla încă în Polonia, fiind înştiinţată de toate aceste fericite izbânzi, s-a întors în Iaşi şi a adus cu ea şi pe principele Bogdan, cel mai tânăr fiu al ei, şi pe domniţa Alexandrina, fiica sa, care nu era încă măritată”[8], dar „principele Wisniowiecki, care era de religie ortodoxă, pregătindu-se să se împărtăşească, de Crăciun, după datina lor, preotul care îi slujea, de obicei, drept duhovnic, s-a lăsat cumpărat cu bani de către duşmanii lui şi a otrăvit pâinea nedospită, pe care o întrebuinţează ei, în loc de ostie; principele, primind-o astfel, puţin după aceea s-a îmbolnăvit foarte rău şi durerile i s-au înteţit într-atât, încât a murit a doua zi, după chinuri cumplite”[9].

*

Preotul ucigaş (exista, deja, o tradiţie a otrăvirii cu anafură, din care făcea parte chiar şi mitropolitul Anastasie Crimca) a avut parte de o moarte cumplită: „s-a pregătit anume un scaun mare de sârmă, pe care a fost aşezat acel criminal şi, după ce a fost bine legat, din toate părţile, s-a făcut foc, de jur-împrejur, la aşa depărtare, încât, mai bine de douăsprezece ceasuri, după aceea, a fost auzit scoţând strigăte înfiorătoare şi văitându-se cu deznădejde, de durerile de nesuferit, pe care le îndura, înainte de a muri”[10].

*

Între timp, adică spre sfârşitul lunii februarie a anului 1617, sprijinit de turcii lui Iskender şi de muntenii lui Mihnea Vodă, Tomşa intra în Moldova, pustiind cu foc târgurile pe care le cucerea, iar Alexandru Movilă s-a retras, cu armatele lui, la Hotin, de unde, în martie, au pornit un contraatac puternic, izgonindu-l şi urmărindu-l cu oşti, pe Tomşa, din Moldova, în Ţara Românească. O răscoală a orheienilor întrerupe urmărirea, dar Ştefan Tomşa este luat captiv, din Brăila, de către Ibrahim Paşa, odată cu schimbarea vizirului. Dus la Istanbul, Tomşa, viitorul ctitor al mănăstirii ortodoxe din Solca, trece la mahomedanism.

*

Conform letopiseţului lui Miron Creştin, care îl cam ignoră pe Alexandru, nu el, ci mezinul lui Ieremia Movilă, Bogdan, îndemnat de mama sa şi de cumnaţii săi poloni, ar încercat, în 1615, după spusa lui Costin, să-l îndepărteze pe Tomşa de pe tron, dar tentativa s-a soldat cu movila de la Tăuteşti, sub care au fost îngropaţi leşii. Apoi, când Tomşa se retrăgea în Muntenia, doamna lui Ieremia Movilă şi-ar fi instalat feciorul pe tronul din Iaşi, apoi ar fi intrat în tratative cu turcii, care, fără să-l facă domn pe Bogdan Movilă, pe Tomşa „l-au mazilit, luându-l, în obezi, din Ţara Muntenească, iară domnia, în locul lui, au dat-o Radului Vodă, care are nume în ţară, de-i zic Radul Vodă cel Mare”. Îndreptându-se spre Iaşi, turcii i-au împrăştiat pe poloni, luându-i în captivitate pe Bogdan Vodă şi pe mama lui, pe care au violat-o, legenda „ruşinării” de la Suceviţa nefiind decât o legendă, adaptată şi răspândită de călugări. Bogdan, ultimul voievod din ramura Movileştilor, a murit în captivitate, la turci.

Radu cel Mare

Radu cel Mare

*

Charles de Joppecourt, martor activ al evenimentelor, susţine că Alexandru Movilă ar fi fost sfătuit de Mihnea Vodă să se retragă în Polonia, în vara anului 1617, atunci când turcii se pregăteau să intre în Moldova, pentru a-l pune domn pe Radu Şerban Vodă, dar Movileştii nu au ascultat, deşi nu se mai puteau baza pe armatele lor, neplătite la timp. Curând după aceea, „prinţii Alexandru şi Bogdan au fost predaţi, împreună cu mama lor, lui Iskender Paşa, care i-a dus la Constantinopol, unde, curând, apoi, s-au turcit”[11].

*

Îmbolnăvindu-se Radu Vodă şi părăsind, după doar trei ani, de bună voie domnia, turcii l-au înscăunat pe Gaspar Graziani, fostul tălmaci italian de la Istanbul, dar care, foarte curând, avea să intre în legături secrete cu polonii, care l-au şi ajutat să dejoace o primă tentativă turcească de mazilire. În cele din urmă, Gaşpar avea să fie ucis de boierii săi, Şeptilici şi Goia, pe malul drept al Prutului, într-o vreme de mare zavistie între oştile răsăritului. „Plătit-au, apoi, cu capetele această faptă şi Şeptelici, şi Goia, de la Alexandru Vodă, pe lege dreaptă, de le-a tăiat capetele şi trupurile le-a aruncat în ieşitoare. Şi cu cale le-a făcut, că, după scârnave fapte, scârnave morţi vin. Iară bietul Bucioc, vornicul, în branişte, acum, a năzuit, la un fin al său, anume Toader, brănişterul, unde locuia acel Toader, singur, nimerit, din risipă, fără slugi pe lângă sine, precum în vremea aceea, în risipa oştii aşa aducea. Şi, cu multă rugăminte şi juruită către finul său, s-a oploşit, în vicleană făgăduinţa lui. Apoi, a doua zi, l-a legat finul şi legat l-a dus la Schinder Paşa (O, să nu-l ierte Dumnezeu pe un fin ca acela!). Şi dacă l-a dus la Schinder Paşa, acesta a pus, îndată, de l-au înţepat pe Bucioc, săracul”.

Gaşpar Graziani

Gaşpar Graziani

*

În jurnalul de campanie „a panului Stanislav Zolkiewski, cancelar şi hatman mare al Coroanei polone, în anul Domnului 1620”, se susţine că, după bătălia de la Ţuţora, în 20 septembrie 1620, copleşiţi de turci fiind, unii „au sărit în Prut, şi anume: starostele de Cameniţa, domnul Moldovei – căci pielea lui era în joc, fiul voievodului Podoliei, Tyszkeiwicz, Bucioc şi foarte mulţi alţii, după ei. Unii s-au înecat, iar alţii, trecând Prutul înot, au căzut în mâinile duşmanilor. Şi anume s-au înecat aceştia: domnul Moldovei, starostele de Cameniţa, fiul voievodului Podoliei şi mulţi alţii”[12].

*

Într-o altă relatare, se spune că, în 20 septembrie, Gaşpar Vodă „a fugit, noaptea, cu moldovenii care erau cu el, dar ţăranii i-au oprit şi i-au ucis. Pe unul, anume Bucioc, l-au prins viu şi l-au adus la Iskender Paşa, care a poruncit să-l tragă în ţeapă”[13].

*

După moartea lui Gaşpar Graziani, pe tronul Moldovei a urcat Alexandru, feciorul lui Iliaş şi, deci, nepotul lui Petru Rareş, care s-a născut, pe vremea captivităţii tatălui său, în Rhodos. În vremea fragilei sale domnii, turcii, conduşi de sultanul Osman, au dus o încrâncenată bătălie a Hotinului, din vara şi toamna anului 1672, în ciuda faptului că, în răsăritul imperiului, se ducea un alt război, pentru păstrarea Babilonului. După pacea din 29 septembrie 1672, pârât de voievodul muntean Radu, pentru lipsa de implicare în război, Alexandru abia scapă de moarte, dar „de urgie n-a hălăduit, că, până la Hotin, tot a fost legat şi pus în obezi, şi, toată vremea aceea, cât a fost împărăţia la Hotin, tot a fost la închisoare, până la întorsul împărăţiei spre Ţarigrad”.

*

După mazilirea lui Alexandru Rareş, turcii l-au readus în scaun pe sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea, acum mai blând şi, deşi trecuse la mahomedanism, harnic în a-şi dura ctitoria ortodoxă, mănăstirea Solca, pe care o sfinţea în 1622. Între timp, Osman era ucis de ienicerii săi şi înlocuit cu Mustafa, unchiul sultanului, care avea să-l mazilească pe Tomşa, după o a doua domnie paşnică şi chibzuită, Ştefan Tomşa al II-lea murind, în curând, la Istanbul.

*

După Tomşa, pe tronul Moldovei a urcat duşmanul său de o viaţă, fostul voievod muntean Radu Vodă, căruia vremurile şi cronicarul i-au zis „cel Mare”, pentru că „fost-a acest domn, Radu Vodă, deplin la toate şi întreg la fire. Cuvântul ce-l grăia ca o pravilă era tuturora, judeţele cu mare dreptate şi socoteală le ţinea, fără făţărie, cu cinste”, dar, „om boleac fiind”, Radu Vodă a murit, la Hârlău, în anul 1625, pe tron urcând, din voinţa boierilor moldoveni, hatmanul Miron Barnovschi, din neamul Movileştilor, însemnat ctitor de biserici şi mănăstiri. Mazilit şi înlocuit cu domnul muntean Alexandru, fiul lui Radu Vodă, Barnovschi s-a retras în Polonia, la moşia sa de la Ustia, refuzând să meargă, după obicei, la Constantinopol, „la Împărăţie”.

*

Au urmat trei domnii scurte, de câte jumătate de an, a pomenitului Alexandru Vodă, a lui Moise Movilă, feciorul lui Simion Movilă, şi a lui Alexandru Iliaş, mazilitul de după bătălia Hotinului, care „tot pe acea cale, ca şi la domnia dintâi a purces lucrurile”, neîngrijindu-se de ţară, dar plănuind uciderea celor mai importanţi boieri, în frunte cu Vasile Lupu, viitorul domn, şi cu „postelnicul Costin”, în ziua de Paşti. Şi-atunci, Vasile Lupu „a ridicat ţara” împotriva grecilor, pe care se baza Alexandru, sfetnicul cel mai important al lui Alexandru Iliaş Vodă, grecul Batiste, sfârşind cumplit, într-un adevărat linşaj public, săvârşit în şesul Bahluiului, când ţăranii, „fără de nici o milă, de viu, cu topoarele l-au făcut fărâme”.

*

Alexandru Iliaş, protejat de boierii ţării, a ajuns, în cele din urmă, la Dunăre, iar de acolo, la Constantinopol, boierii alegându-l domn, în locul său, pe Miron Barnovschi, în condiţiile în care hatmanul Vasile Lupu a refuzat, deocamdată, o astfel de cinste.

Miron Barnovschi Vodă

Miron Barnovschi Vodă

*

Iubit de moldoveni, om religios până la bigotism, Miron Barnovschi avea să cadă victimă intrigilor lui Vasile Lupu, fiind închis, împreună cu boierii săi, Ghenghea, logofătul, Başotă, hatmanul, Cehan, vornicul, Roşca, vistiernicul, şi cu postelnicul Costin, la Constantinopol, când a plecat să depună jurământul de credinţă, apoi, în 16 iunie 1633, turcii „i-au tăiat capul… Trupul, după pierire, a stătut înaintea curţii împărăteşti până îndesară”.

*

Domn al Moldovei a fost pus, pentru a doua oară, conform opţiunilor boierilor, Moise Movilă („şi dintr-acest an sunt începute şi zilele vieţii mele”, scria Miron Costin), iar Vasile Lupu, care se temea de mânia boierilor lui Barnovschi, eliberaţi din închisoarea de la Constantinopol, a fugit din Iaşi, vreme de câteva zile stând „tupilat, aicea, în ţară, prin păduri”, apoi fugind, prin Ţara Românească, la Istanbul, pentru a ţese noi intrigi, care aveau să rodească în primăvara anului 1634, când Moise Movilă a fost mazilit „şi s-a dat domnia lui Lupu Vasilie vornicul… Iară Moise Vodă, cu casa lui şi cu Costin hatmanul, dintre boieri, a trecut în Ţara Leşească”.

*

Vasile Lupu, desenat de A. Bielz

Vasile Lupu, desenat de A. Bielz

Despre a doua căsătorie a lui Vasile Lupu, cu Ecaterina Cerkeza povesteşte Nicolo Barsi di Lucca, care, în 1639, la întoarcerea din Crimeea, îl întâlneşte pe „un sol al domnului Moldovei, care fusese în Circasia să caute o mireasă tânără şi frumoasă pentru domnul său. Acesta, având învoire de la han, a străbătut întreaga Circasie şi, în cele din urmă, a găsit o fată de o frumuseţe neobişnuită. După ce a dat o mie de ducaţi tatălui, cinci sute mamei şi o mie hanului, a venit, cu ea, în oraşul Bagceserai, unde mă găseam şi eu”. În 19 august 1639, la Oz, „pe la orele 2 din noapte, a venit la sol chehaia paşei de Silistra… şi a cerut solului, în numele stăpânului său, pe principesa circasiană. Solul i-a răspuns că el nu ar putea-o da, deoarece ea îi fusese încredinţată de către marele han, dar că va merge însuşi să vadă pentru care motiv stăpânul acestuia îi aduce această jignire. Chehaia s-a mulţumit cu acest răspuns… Sosind în faţa paşei, l-au salutat şi acesta i-a întrebat unde este circasiana. Ei au răspuns că tânăra aceea este viitoarea soţie a domnului Moldovei şi că le fusese încredinţată de marele han. Turcul a întors vorba, zicând că un ghiaur, cum este domnul Moldovei, nu putea lua de soţie o musulmană.

Ecaterina Cerkeza

Ecaterina Cerkeza

*

Ambasadorul a răspuns că circasiana era şi ea creştină şi că, prin urmare, încuscrirea era foarte potrivită. Turcul nu a voit să mai stea de vorbă şi i-a reţinut pe trimişi până dimineaţă, spunând că el o vrea, fie ce-o fi, pe circasiană şi că el va trimite la han, să vadă dacă cele ce au spus ei sunt adevărate. Dimineaţa, trimişii s-au întors, au luat-o pe circasiană, din trăsura în care stătea, şi au aşezat-o într-un car cu două roate, aflat lângă locul unde mă odihneam eu, ascunzând-o, astfel, pentru ca turcii să nu o poată găsi şi recunoaşte. Totuşi, după ce au căutat-o şi acolo unde poposeau locuitorii, deoarece nu o găsiseră unde erau moldovenii, deodată au văzut-o lângă mine, împreună cu o altă tânără, dar roabă, nu mai puţin frumoasă decât mireasa şi cu un copilaş, fratele acesteia, care şi el părea odrasla unui zeu. Turcii s-au repezit şi au luat-o, pentru a o duce la paşă, şi ea, văzându-se prinsă, a început să plângă amar, împreună cu copilul, care, deşi era mic, ştia, totuşi, ce nenorocire era să te găseşti în mâinile necredincioşilor”[14].

*

Paşa s-a îndrăgostit de logodnica lui Vasile Lupu, „spunând că este un om mort, dacă ea nu-l ajută”, trimişii l-au anunţat pe voievod despre poveste, iar acesta s-a plâns Porţii, trimiţând şi un plocon de trei mii de ducaţi paşei, care, în cele din urmă, mai cere încă două sute de ducaţi şi o lasă pe circasiană să plece spre Iaşi.

Vasile Lupu Vodă

Vasile Lupu Vodă

*

Frământate domnie a lui Vasile Lupu, prin urzeli dobândită, avea să sfârşească tot prin urzeli, logofătul Gheorghe Ştefan, sprijinit de Ciogoleşti şi de ardeleni, izgonindu-l din Moldova, în 1653, şi însângerând Moldova, cu o puzderie de bătălii, vreme de câţiva ani.

*

Gheorghe Ştefan Vodă

Gheorghe Ştefan Vodă

Ani în care „s-au arătat semne”, ba o cometă, ba o eclipsă de soare, care nu prevesteau nimic bun, deşi, în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, care s-a sfârşit cu mazilirea din anul 1657, viaţa în Moldova „a fost cu mare belşug ţării, în toţi anii domniei sale, care s-au trăgănat tocmai 5 ani, în pâine, în vin, în stupi, mare roadă în toate. Om deplin, cap întreg, fire adâncă, cât poţi zice că nasc şi în Moldova oameni”.

*

Nu întâmplător, spusa cronicarului, “nasc şi în Moldova oameni”, caracterizează domnia lui Gheorghe Ştefan, acesta fiind, pe linie maternă, una dintre rubedeniile voievodale ale lui Mihai Eminescu, fiul învăţatului boier Dumitraşcu, logofătul, ginerele lui Mogâldea.

*

[1] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 448

[2] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 455

[3] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, III, Bucureşti, 1971, p. 262

[4] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, III, Bucureşti, 1971, p. 662

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, pp. 386-388

[6] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, pp. 389, 390

[7] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 439, 440

[8] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 390

[9] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 401

[10] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 401

[11] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 414

[12] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 452

[13] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 478

[14] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, V, Bucureşti, 1973, pp. 87-89


Cântecul clipei: lui Mihai Gîză

*

Mi-ai amintit de iarba de acasă,

iar eu mă-nchin nestăvilitei ierbi

hotărnicind-o vinovat din coasă

atunci când vremea-i goana unor cerbi

incendiaţi de sângele în clocot,

*

Gălăgios ca viaţa-n lunecare,

întunecaţi ca dangătul de clopot

zidit de veşnicie-n depărtare

anume pentru sacra numărare.


Oul încondeiat, prima carte religioasă a omenirii

alb-570-d

*

„Săteanul nostru ştie el cum s-a format lumea, dintr-un ou cosmic”[1], îi lipsesc doar iniţierile, pe care le-a pierdut pe cale. Săteanul are o logică totemică, logica lui „aşa am apucat”, care păstrează simbolul străvechi, „pentru că ajută, face bine”, dar fără să-i mai cunoască semnificaţiile. Săteanul operează cu desluşiri prozaice, din ce în ce mai demitizate şi mai pline de banalitate.

*

Săteanul nostru ştie, deci, că simbolistica, de care se foloseşte, atunci când face un ou încondeiat (pe vremuri, doar răzeşii aveau voie să facă ouă încondeiate, care se numeau “ouă muncite”, aşa cum numai ei aveau voie să facă şi pască), înseamnă un dat sacru, o străveche încredinţare de secrete ale cosmicităţii, precum şi a metodelor de invocare, prin desen, prin culoare, prin cântec sau prin scandare, deci prin limbajul iluminării, a Celui Veşnic, Nedesluşit şi Fără Nume. Iar când vede acelaşi sătean că simbolurile acelea se găsesc, otova, şi în bisericile mănăstirilor ortodoxe voievodale din Bucovina, clocoteşte de mândrie şi suprapune, tot mai des, peste planurile sacre ancestrale, simbolistica tot mai explicită a creştinismului, inclusiv icoane, fără să priceapă că între ouăle încondeiate şi ouăle pictate există o diferenţiere serioasă şi care trebuie luată în serios, deşi îşi merită şi ouăle pictate un loc aparte în patrimoniul artei populare româneşti.

*

Simbolistica sacră ancestrală începe şi se termină cu cele două cruci suprapuse în floarea/stea cu opt colţuri, care marchează cele două Veşnicii ale Cosmicităţii, redate pe forma Oului Cosmic, lăuntrul lui însemnând conţinut:

*

Floarea calendar

*

Floarea în opt petale, prezentă pe cele două capete ale ouălor încondeiate, când simbolistica are o desfăşurare solstiţială, sau pe cele două laterale, când simbolistica este incifrată echinocţial, nu lipseşte, deci, nici din frescele creştine ale bisericilor voievodale moldoveneşti.

*

Floarea icoana

Dar floarea/steaua în opt petale/colţuri, de pe frescele bisericilor Dragomirna, Putna, Sfântul Dumitru din Suceava, Voroneţ şi Sfântul Gheorghe din Suceava, grupate în imaginea de mai sus, există şi pe ceramica veche de pe toate meridianele lumii:

*

Floare simboluri stravechi

*

Primele două provin dintr-un totem polar şi din unul boreal, a treia, de pe un obiect de cult sumerian, iar a patra, de pe o ceramică veche arabă. Acelaşi simbol, în două variante, îl găsim şi pe bijuteriile de la cuşma şi de la gâtul lui Vlad Ţepeş, dar şi pe… steagul Angliei, format, în fond, din crucea dreaptă şi din crucea oblică.

*

Tepes 3

*

Steagul Angliei
*
*
Suprapuse, la aceiaşi dimensiune, şi decupate în unghiuri, cele două cruci, de pe steagul Angliei dau, de fapt, floarea/stea din capetele ouălor încondeiate, din biserici şi de pe anticile reprezentări simbolice.
Steagul Angliei Draculian
Descifrarea elementelor de bază ale sugestiilor florale este la îndemâna oricui, dar accesul la semnificaţii, la „frazare” în „limbajul iluminării”, pare imposibil sau măcar în parte greu de descifrat.
*
Simbolistica preistorică, în întregul ei, numită, de Lucian Blaga, „dreptliniară”, dezvoltă, de fapt, cele două cruci, cea dreaptă, ca simbol (nu numai, după cum se va vedea) al „roţii cerului”, şi crucea oblică, numită şi „Crucea Nordului”, cunoscută drept Crucea Sfântului Andrei, dar care desemnează, de fapt (şi, iarăşi, nu numai) constelaţia Lebăda sau Cygnus, cum se numeşte în astronomie.  Iar dezvoltările simbolice s-au făcut prin linii curbe (în planul astral) sau prin linii drepte (în planul ceresc), rezultând o mulţime de alte simboluri, şi cu semnificaţii proprii, dar şi cu rolul de a le cuprinde şi incifra pe primele două, cele fundamentale sau “rădăcină” – şi veţi vedea unde anume se vorbeşte despre “rădăcini”.
*

Crucile

Am desenat, în două culori, cele două cruci, intersectate (în loc de albastru, ar trebui să fi desenat alb, în împletire cu roşu, aidoma firului mărţişorului, pentru că fiecare cruce cuprinde în ea “o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne”[2], deci o “logodnă cosmică” a reperelor Alba (Luna) şi Aplu (Roşu, adică Soarele), Soarele cu sens viu de rotire, spre dreapta, iar Luna, cu sens astral de nefiinţă, spre stânga. În simbolistica străveche, nefiinţa nu însemna un opus al fiinţei, ci un complementar, dar nu e grabă, încă, să intrăm şi în citirea simbolisticii străvechi, ci doar în desluşirea ei pe componente, pe “ritmicităţi”, pe “infinităţi de perechi contrare”[3], care constituiesc „ordinea spirituală a lumii mutată în cuvântul explicativ, în concepte clare şi în raţionamente bine închegate”[4], dimensiunea „vastă şi confuză, ca tot ce este primordial”[5], în tentativa civilizaţiei umane de „recuperare ritualică a Timpului original”[6].
*
Dacă trasăm cu roşu sensul de rotire a Soarelui şi cu albastru (imaginaţivă alb) sensul de rotire a Lunii, obţinem, de fapt, floarea/stea, cu opt petale/colţuri, din imaginile de mai sus:
*
Rotiri reunite
*
Câteva observaţii: în primul desen, cu un singur sens de rotire (spre dreapta), obţinem spirala simplă; cu ambele sensuri de rotire, obţinem Calendarul Lunar, dar care, iarăşi, nu înseamnă numai atât. Spirala simplă întreagă este sinonimul grafic al rombului, rotirea spre dreapta-sus substituindu-se triunghiului cu vârful în sus (iniţierea în astral sau natura divină), iar rotirea spre dreapta-jos reprezentând triunghiul cu vârful în jos, deci iniţierea în peşteră sau în natura umană. Tocmai de asta, în cele două porţi zodiacale, a părinţilor şi, respectiv, a zeilor, triunghiurile sunt înlocuite, adesea, cu spirale (“apa”, cum o numesc încondeierii mimetici şi fără de habar).
*
O descifrare a acestui simbol sacru preistoric, pe care îl găsim şi pe frescele bisericilor, şi în bijuteriile lui Vlad Ţepeş (ca totem), dar şi pe cele două capete ale oului încondeiat (de fapt, Oul Cosmic), nu se poate face decât cu ajutorul celui mai vechi text sacru cunoscut, iar acesta a fost scris de Lao Zi (sinonim cu Budha, dar şi cu grecescul Badica, însemnând, deci, “Bătrân Înţelept”), texte în care, ca şi pe oul încondeiat, există trei planuri: două identice, marcate de floarea/stea, şi unul intermediar, marcat de romburi, pătrate şi X-uri, deci de cruci oblice şi de cruci drepte. Rombul înseamnă, de fapt, ca reprezentare grafică, perimetrul crucii drepte, iar pătratul, tot grafic, perimetrul crucii oblice. Dacă suprapunem rombul peste pătrat, se obţin, de fapt, simbolurile “stelare” de pe frescele bisericeşti sau de pe totemul bijuteriei de la gâtul lui Vlad Ţepeş. Dar, deocamdată, nu avem de luat în discuţie decât floarea de pe cele două capete ale oului încondeiat.
*
În “Texte Taoiste” se spune că „Obârşia celor zece mii de fiinţe şi lucruri este Cerul, laolaltă cu Pământul”[7], că „întinderea dintre Cer şi Pământ se aseamănă, negreşit, cu foalele fierarului: este goală şi, totuşi, nesecată”[8] şi că „Poarta către nefiinţă şi fiinţă se numeşte obârşia Cerului şi a Pământului. Neîntreruptă, ea dă semne că vieţuieşte; mă slujesc de ea, fără ca ea să obosească”[9].
*
Cele două calote, împodobite floral, ale oului încondeiat, reprezintă, deci, cele două veşnicii, cea de dinainte de viaţă şi cea de după viaţă, în taoism viaţa fiind numită fiinţă, iar veşnicia, nefiinţă. Spre cele două veşnicii se deschid “porţi”, numite, în “Vendidad” (“Legile”, încredinţate de Ahura Mazda lui Spitama Zarathoustra “Pytr-Yana”, adică “Poarta Părinţilor”, şi “Deva-Yana”, adică “Poarta Zeilor”), “poarta” fiind, deci, ca în citatul nr. 9, între fiinţă şi nefiinţă, dar veşnică, neîntreruptă, componenta cosmică fiind, desigur, dominantă.
*

„Spaţiul cosmic reprezintă trupul, structura vidului, mecanismul secret al tuturor transformărilor. El nu are început sau sfârşit, prin urmare însuşirea sa primordială este nemurirea[10]. Dar, în taoism, vidul, adâncul, mai adâncul, imaterialul reprezintă însuşirile celui veşnic, neprecizat şi fără de nume, tot aşa cum reprezintă şi mama sau rădăcina tuturor celor care există. „Lumea are un început, socotit drept mamă a Pământului; cunoscându-i mama, îi vei cunoaşte şi fiul; te vei înapoia la mamă, vei face ca trupul să piară, fără a cunoaşte primejdia”[11], „mai adânci decât adâncul, (fiind) poarta către noianul de taine”[12].

*alb-177

Să luăm încă un ou încondeiat şi vom vedea că ambele calote ale veşniciei sunt separate de banda (hora, spaţiul delimitat de porţi astrale, Timpul) pământescului prin alte simboluri, prin “porţi”, care pot fi triunghiuri, simbolizând “iniţierea în cosmicitate (divinitate)”, când sunt orientate cu vârful în sus, cosmicitate prin care se intră prin “Poarta Zeilor”, şi, respectiv, “iniţierea în peşteră” (subpământeană), cea prin care se intră prin “Poarta Părinţilor”.

*

Porţile sunt marcate prin semnul solar (spirala spre dreapta) al fiinţei, deci al viului, ştiindu-se că „fiinţa şi nefiinţa se nasc una pe cealaltă, ceea ce este lung şi ceea ce este scurt se desluşesc unul pe celălalt, ceea ce este sus şi ceea ce este jos se sprijină unul pe celălalt, sunetele creează laolaltă muzica, iar ceea ce se găseşte înainte şi ceea ce se află înapoi îşi fac loc unul altuia”[13], că „fiinţa se naşte, aşadar, din nefiinţă şi, după ce va fi parcurs un ciclu complet, se va reîntoarce la nefiinţă”[14].

*

În banda dintre cele două calote se află, de regulă, rombul (în acesta, rombul conţine şi floarea nefiinţei, ceea ce este firesc, pentru că omul sfânt are şi o parte de nefiinţă în el), deci dezvoltarea grafică a crucii drepte, care, ca suprapunere de triunghiuri, de iniţiere în Cer şi în Pământ, simbolizează Omul Sfânt, iar mai nou, Inima lui Iisus sau Sfântul Graal. Mai există, pe aceiaşi bandă, şi câte un X, încadrat de câte două romburi, care simbolozează părinţii şi, mai ales, Zeiţa Mamă (cucutenienii desenau X-ul sub formă de femeie, cu braţele ridicate), în decadenţele idolatre de mai târziu.

*

Banda sau Hora Fiinţei, deci a Vieţii, cu romburi şi X-uri, într-o rotire infinită („mereu împovărat de dorinţe, îi va zări hotarul numai”[15]), este prezentă şi la… baza frescelor exterioare de la Voroneţ, dar şi pe cusăturile populare:

*

Fresca Voronet banda

Banda pe cusaturi

*

Oul Cosmic înseamnă o incifrare, dar şi o cuprindere a adâncului. „Adânc se numeşte ceea ce nu are formă sau înfăţişare şi este nemărginit. Ceea ce este mai subtil decât subtilitatea perfectă, mai profund decât perfecta profunzime, imposibil de evaluat, se numeşte mai adânc. Înăuntru a ceea ce este adânc se găseşte cheia Creaţiei, taina celor zece mii de transformări. Fiecare dintre fiinţe şi lucruri îşi are originea aici. Prin urmare, adâncul semnifică poarta către noianul de taine[16]. Dar mai înseamnă şi „felul specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [17], în condiţiile în care, prin însăşi natura umană, „în ungherele tainice ale fiinţei sale, orice făptură omenească se vrea centrul existenţei”[18]. Tocmai de aceea, omul cel veci îndemna: „Încearcă să te asemui cu o sferă perfectă!”[19]. Iar oul încondeiat (muncit, cum îl numeau răzeşii bucovineni) s-a vrut şi este Oul Cosmic, deci forma care ascunde conţinutul desăvârşit, dar pe care îl desluşeşte vag.

alb-568-d*

Oul cosmic are, în tradiţia răzeşească românească, dar şi în cea huţulă, două reprezentări, una solstiţială, precum pe ouăle de mai sus, şi una echinocţială, precum pe oul alăturat. Dar şi porţile echinocţiale reprezintă părinţii (indirect, naşterea), primăvara, şi zeii (trecerea în veşnicie), toamna.

*

Delimitarea celor trei planuri, cu cele două calote ale nefiinţei, care cuprind şi protejează fiinţa, reprezintă coordonatele aceleaşi structuri de formă, care înveleşte conţinutul cosmicităţii.  „Se dăltuiesc porţi şi ferestre, durându-se încăperi – folosul încăperilor se găseşte în cuprinsul gol al acestora. / Prin urmare, fiinţa slujeşte drept reazem, iar nefiinţa aduce folosul”[20].

*
Prin simboluri, deci, cu consecinţa desluşirii lor, se poate intra în armonie, căci „fiinţa arată corpurile materiale dense, pline, iar nefiinţa semnifică spaţiul gol, rarefiat. Toate lucrurile şi fiinţele sunt alcătuite dintr-o parte existentă/plină şi una inexistentă/vidă. Partea existentă/plină constituie învelişul, reazemul, iar partea inexistentă/vidă reprezintă folosul”[21]. Să nu uităm că, aşa cum deja am citat, fiinţa şi nefiinţa se nasc reciproc şi că, prin întoarcerea fiinţei la rădăcină, cum iarăşi deja am citat, moartea însăşi se transformă în naştere, în naşterea definitivă, aşa cum ne asigura şi Iisus Hristos. Omul vine din veşnicie, intră în hora ritualică existenţială a protopărinţilor, numită horă sau fiinţă, şi se întoarce în veşnicie.
*alb-544
Acelaşi plan de desfăşurare dreptliniar solstiţiar, dar altfel încărcat cu simboluri, menţine şi sacrul, şi omenescul, între “frânghii”, deci între simbolurile logodnei cosmice. Nefiinţa sau Veşnicia, simbolizate de floare, suprapune rombul (omul sfânt) peste pătrat (cetatea, raiul terestru, timpul unei generaţii), păstrând şi crucea oblică, cea care desemnează şi protopărinţii, dar şi locul nostru în univers (sub Crucea Nordului). Spiralele de pe cele două calote ale Veşniciilor (cea de dinainte de naştere şi cea de după viaţă) sunt, iarăşi, solare, deci prevestitoare de viaţă veşnică, pentru că, aşa cum spunea Lucian Blaga, fiecare om, chiar şi cel mai ascet, este, în subconştientul său, un uzurpator al Marelui Anonim, Omul Sfânt asemuindu-se, mereu, Celui Veşnic, Nedesluşit şi Fără Nume: „Omul Sfânt este întruchiparea lui Tao; el înţelege rostul Cerului, Pământului şi al celor zece mii de fiinţe şi lucruri, lasă Natura să se dezvolte liber, este netulburat în faţa celor lumeşti şi înfăptuieşte lucrurile prin non-acţiune”[22], Omul Sfânt încercând, de fapt, să impună, aşa cum o gândeşte el, „ordinea spirituală a lumii mutată în cuvântul explicativ, în concepte clare şi în raţionamente bine închegate”[23].
alb-507*
În dispunerea de planuri sacre, încondeierii de ouă păstrează, subconştient, şi alte simboluri sacre, cu desluşirile tot mai explicite de mai târziu, cărora el, artizanul, nu-i mai cunoaşte semnificaţiile. De pildă pasărea, din simbolistica alăturată, inclusă în romb, deci în dubla natură, pământească şi celestă, a Omului Sfânt, trimiterea este la “limba iluminării”, care era şi “limba ritmicităţii”, dar şi “limba păsărilor”, pe care, după cum se lăuda, o înţelegea şi Solomon, ulterior, adică după David, rămânând sintagma “limba îngerilor”, în care deja se înveşnicise semnificaţia multiplă, numită “luga surryannia”. X-urile, deci “pytr” sau “pytarii”, cum erau numiţi “taţii” (cu trimitere la cuplul iniţial, Adam şi Eva) fac parte din conturul rombului „Toate lucrurile sunt împărţite: după înfăţişarea lor, în bine sau rele, frumoase sau urâte, adevărate sau false, ele sunt construite într-o infinitate de perechi contrare”[24]. În fond, „pe Pământ, toţi ştiu că frumosul este frumos, altfel devine urât”[25], ideea complementarităţii, chiar şi când vorbim de contrarii (care nu se exclud, ci se întregesc şi se desăvârşesc), fiind decisivă în concepţiile omului vechi despre sine şi despre lumea care îl înconjoară.
*alb-496
Într-o reprezentare cu puternice contaminări ale simbolisticii creştine, fără să piardă structura tridimensională, floarea este împodobită şi cu frunza de ştejar (Pomul Vieţii, la scandinavi), dar crucea, ca dimensiune simbolică universală, face trimitere directă la semnificaţia ei creştină, prin încadrarea în pătrat, deci în cetate, în paradisul terestru al vremelniciei, căruia tot ea, crucea, îi este şi poartă a părinţilor, şi poartă a zeilor. Te naşti sub semnul crucii şi renaşti sub semnul crucii, într-o vremelnicie riguros organizată şi disciplinată. „Cele zece mii de fiinţe şi lucruri se înmulţesc laolaltă, însă nu ştiu că se vor înapoia la rădăcina lor. Înapoierea la rădăcină înseamnă nemişcare, iar nemişcare înseamnă redobândirea vieţii. Redobândirea vieţii înseamnă rânduială. A cunoaşte rânduiala înseamnă a fi luminat[26]. Organizarea, deci excesul de rânduială, nu face parte din ordinea naturală, cea a non-acţiunii, pe care o promovează aderenţa oamenilor la primele scenarii mitice, care au fost propuse şi prin taoism. Tocmai de aceea, spaţiul fiinţei, deci al vieţii, este supradimensionat, în raport cu spaţiul nefiinţei, deci al veşniciei, în această desfăşurare de simboluri sacre.
alb-401*
O naraţiune existenţială interesantă propune simbolistica de pe oul încondeiat alăturat. În “Pytr-Yana” (Poarta Părinţilor), de jos, găsim “iniţierea subpământeană” (din peşteră sau de sub munte), deci triunghiurile cu vârfurile în jos, ceea ce sugerează că omul, înainte de a se naşte, se iniţiază în fiinţă, în omenesc, în efemer.
*
În calota de sus, “Deva-Yana” (poarta zeilor) cuprinde “iniţierea în astral” (de pe munte, în sfinţenie), iniţierea însemnând, ca şi în cazul anterior, şi dobândirea acelei naturi.
*
În hora vieţii, Hora Oamenilor Sfinţi, dintre cele două calote, în romb este marcată eternitatea, dar părinţii sunt schiţaţi prin inversare iniţiatică, X-urile sugerând, prin întreruperea dintre unghiuri, iniţierea în veşnicie, la începutul vieţii, şi în pământesc, la sfârşitul ei, observaţia apropierii de dumnezeire, la naştere, şi a îndepărtării, la bătrâneţe, fiind, de altfel, consacrată şi de taoism, unde bătrâneţea este considerată drept opusul lui Tao, deci al aglomeraţiei de simboluri (gol, adânc, origine, profund, imaterial, natural etc.) pe care îl conţine acest concept.
*alb-389
Oul încondeiat, în premeditarea lui ancestrală de Ou Cosmic, însemna şi altar, şi invocaţie, diferenţele de dispunere a simbolurilor structurând, de fapt, mesajele. Floarea/stea, dar şi Calendar Lunar, şi rădăcină, şi Arbore al Vieţii, şi sămânţă a vieţii, avea să cunoască dezvoltări grafice din ce în ce mai interesante, în dispuneri gândite din ce în ce mai estetic, dar fără a se pierde mesajul principal, acela de simbol al veşniciei şi al sacralităţii ei, veşnicia fiind concretizată, pe Pământ, de dubla natură, omeneanscă şi dumnezeiască, a Omului Sfânt, semnificată de romb, inclusiv prin înţelesul de Sfânt Graal, adică de Inimă a lui Hristos. Însuşi Iisus, când e reprezentat, în biserici, pe bolta centrală, dar şi în ţesături, este încadrat de rombul suprapus peste pătrat, deci de veşnicia sacră, suprapusă peste vremelnicul rai pământesc, peste cetate, deci peste comunitate. De altfel, bisericile ortodoxe seamănă mult cu un ou încondeiat, pe formă (reprezentată şi de pictura interioară, dar şi de cea exterioară) fiind aplicate, tot mai explicit, simbolistici creştine, dar fără a se abandona simbolistica sacră străveche. În fond, la temelia frescelor exterioare de la Voroneţ se află hora nesfârşită (prin sfericitate) de romburi/pătrate şi de X-uri, la fel ca şi în banda, dintre cele două calote ale veşnicului, de pe oul încondeiat:
*
Banda Voronet
Iar suprapunerile de romb şi pătrat, care dau expresie florii/stea în opt colţuri/petale figurează chiar şi pe boderii, cum este bederniţa, din 1504, de la Putna:
*
Bedernita Broderie Putna
*
Augustin, primul om modern al omenirii – după cum îl considera Tolstoi, sesizase că aşa-zisa religie naturală este însăşi creştinismul, după o nouă interpretare a rânduielii, săvârşită de Iisus, şi că în explicitul creştinism, inclusiv în pildă, stă ideea, stă adâncul şi profundul, naturală fiind, în această legătură (asta şi înseamnă religie, legătură) doar neintervenţia, în condiţiile în care “Toate lucrurile şi fiinţele sunt alcătuite dintr-o parte existentă/plină şi una inexistentă/vidă. Partea existentă/plină constituie învelişul, reazemul, iar partea inexistentă/vidă reprezintă folosul”[27].
*
alb-374
*
Într-o imagistică a porţilor echinocţiale, precum cea alăturată, în care floarea/stea se află pe laterale, ca şi în bederniţa, din 1504, de la Putna simbolul floral al veşniciei este inclus în romb, iar rombul este suprapus peste pătrat, părinţii (X-urile) veghind cele două porţi echinocţiale, din “cetăţile” timpurilor lor. Spaţiul (negru, pe acest ou) dintre cele două porţi înseamnă, de fapt, spaţiul temporar dintre naştere şi moarte, numit viaţă şi în care se produc iniţierile în sfinţenie, inclusiv în sfinţenia memoriei (rădăcini, cum se spune în taoism), spaţiul acesta, cu dimensiuni egale, de pătrat, fiind şi “cetatea”, dar şi “paradisul” Timpului. În desfăşurările echinocţiale se descifrează mai greu, dar în cele solstiţiale se observă uşor că, dacă translatăm cele două veşnicii, cea de dinainte de naştere şi cea de după moarte, peste Timp (peste vremelnicia celor ce suntem) se obţine sfera perfectă, prin regăsirea celor două calote, despărţite, cândva, conform miturilor greceşti, de sabia lui Apollo, deci de Soare (tocmai de asta, în spaţiul vremelniciei, inclusiv în cele două porţi, se folosesc, simbolic, semnificaţiile solare, adică spiralele spre dreapta), sub cele două cruci astrale Soarele fiind spaţiul vremelniciei, care desparte Veşnicia în două jumătăţi, prin viaţă, deci prin desluşire şi prin cuvânt, deci prin Timp.
*
alb-352
*
Într-o dezvoltare estetică de simboluri (poate că şi de semnificaţii), precum cea a oului din imaginea alăturată, în planul Timpului, al fiinţei, deci al vieţii, pătratele (cetăţile) includ simbolistica generală a oului încondeiat, cu cele două porţi zodiacale, cu iniţierile în astral şi în pământesc (triunghiurile), dar şi cu hora omenescului, cu cuprinderea ei de sacralitate, în care părinţii sunt desenaţi drept linie dreaptă (I-uri, care separă temporalităţi) şi nu X-uri, ca de obicei. Suprapunerea şi coexistenţa simultană, prin nedesluşire, a timpurilor, face parte dintre credinţele vechi ale omenirii. În taoism se spune că trecem prin lucruri şi prin fiinţe pe care nu le putem desluşi şi că toate, şi nefiinţa, şi fiinţa, care se determină reciproc, există simultan, întoarcerea la rădăcină însemnând doar o altă rânduială, pentru că “ceea ce se găseşte înainte şi ceea ce se află înapoi îşi fac loc unul altuia”[28], în condiţiile în care pe om îl  “lasă Natura să se dezvolte liber, este netulburat în faţa celor lumeşti şi înfăptuieşte lucrurile prin non-acţiune”[29]. În simbolistica la care ne referim, se conştientizează simultaneitatea vieţilor, deci a Timpurilor, drept desluşiri de cale, dar nu şi de fiinţă, nu şi de Timp.
*
alb-337
*
Iar aparenţa explicită de scară, din desenul alăturat, în care porţile solstiţiare încadrează “cetăţi” de comunităţi şi “cetăţi” de Timp, găseşte doar o altă expresie estetică pentru hora sfinţeniei şi a părinţilor, deci a originii, fiecare Timp adăpostind propria lui sfinţenie, modelul lui de sacralitate. Elementele simbolice cuprinse de pătrate, când Calea sau Hora Romburilor (deci a dublei naturi, divină şi pământească), când Rombul cu cele două cruci intersectate, desenate explicit drept floare/stea, exprimând şi o “horă” a generaţiilor, cu tot atâtea valori sacre, cu tot atâtea individualizări, deşi în repetare ciclică sau, cum se spune în taoism, „Fiinţa se naşte, aşadar, din nefiinţă şi, după ce va fi parcurs un ciclu complet, se va reîntoarce la nefiinţă”[30]. Nici fiinţa nu moare, ci se întoarce în nefiinţă, în sfericitatea perfectă, în spaţiul cosmic, iar „Spaţiul cosmic reprezintă trupul, structura vidului, mecanismul secret al tuturor transformărilor. El nu are început sau sfârşit, prin urmare însuşirea sa primordială este nemurirea[31]. În cazul oului încondeiat, ca reminiscenţă estetică a Oului Cosmic, structura vidului este reprezentată de ceea ce există dincolo de coajă şi de acoperământul de simboluri şi, implicit, ca limbaj al iluminării, dincolo de invocări.
*
alb-325
Sugestia androginului, a celor două jumătăţi de sfericitate (deci de desăvârşit şi de veşnic) cu floarea/stea ruptă în două (aşa erau desenate în “Rohonczy Codex” invocaţiile pentru cele două Urse, sub care se află Europa, despărţite între ele de constelaţia Dragonului, care arată Nordul – deci constelaţia Dragonului fiind Şarpele Îngheţului, cu care Ainu Mandu, în “Vendidad”, se străduia să oropsească luminile create), se sugerează explicit frigul cosmic (floarea/fulg – în fond Deva-Yana, deci Poarta Zeilor înseamnă solstiţiul de iarnă), sacralitatea Timpului, deci şi a vieţii iradiind căldura care să deschidă cele două porţi, iar “căldura” respectivă nu e decât înţelepciunea, deci manifestarea celui care izbuteşte să nu se lase „mereu împovărat de dorinţe, (şi care) îi va zări hotarul numai”[32], fără să izbutească şi o cunoaştere a veşnicului, ci doar înţelegerea rânduielii lui. Iar în ornamentaţia populară a oului încondeiat, rânduiala s-a păstrat, aşa cum am mai afirmat, aproape subconştient, conform unei logici hilare (logică doar prin consecinţă), cea a lui “aşa am apucat”.
*
Odată şi odată, o să izbutesc, poate, să-mi fac timp pentru a înţelege mai mult şi a putea “citi” şi mai plauzibil libajul sacru al iluminării, transmis nouă prin simbolistica sacră de pe Oul Cosmic, de pe biserici, care tot un fel de Ou Cosmic înseamnă, din moment ce refac legătura dintre cele două veşnicii, şi de pe simbolistica cusăturilor, ţesăturilor şi broderiilor româneşti. În fond, între ornamentaţia dreptliniară de pe acest tetrapod de la Putna
*
Val tampla Putna
*

şi cusăturile casnice care urmează nu sunt decât diferenţe estetice şi, nicidecum, de mesaj al semnificaţiilor multiple.

*
Banda de cusaturi 2
*
camasa-117_resize
*
camasa-116_resize
*
Oul Cosmic, în varianta târzie şi desacralizată de ou încondeiat, reprezintă, din postura de scenariu mitic originar, prima carte religioasă a omenirii, care îşi dezvăluieşte doar esenţa, în câteva idei, pe care le regăsim intacte în toate religiile lumii. Scrisă cu simboluri, deci cu un “limbaj” care anulează limbajul prozaic (cuvânt-desluşire), această primă carte religioasă a omenirii îngăduia şi determina, cândva, intrarea în armonie, în sfericitatea veşnicului, nedesluşitului şi nenumitului.
*
Conform acestei adeziuni primordiale la mit, cum ar fi zis Mircea Eliade, viaţa reprezintă o falie în veşnicie, provocată de “sabia” Soarelui, prin viaţă, cele două jumătăţi ale Veşnicului rămânând definitiv despărţite, dar tinzând mereu spre a redeveni întregul sferic de odinioară. Viaţă înseamnă Timp, Timpul născându-se, după cum se precizează în “La Voluspa”, atunci când s-a produs această falie în Veşnicie (în Lunar), deci când arma aruncată de Om a ucis, pentru prima dată, un alt Om. Iar Om (se scria “Aum”, cu vocativul-invocaţie “Oy”, de unde şi reminiscenţa “Oy, leru-i ler!”, formulă sacramentală de genul “Doamne, Legea e Lege!”) este numele pe care îl purta, în preistorie, Dumnezeu, noi nefiind oameni, ci seminţii.
*
Cei doi Om, deci cele două Veşnicii, după modelul părinţilor primordiali, Adam şi Eva (sau BaBa, cum numeau sumerienii cuplul primordial), sunt jumătăţi ale aceluiaşi întreg sferic, din care ne-am ivit, prin Poarta Părinţilor (Pytr-Yana) şi în care ne vom întoarce, prin Poarta Zeilor (Deva-Yana), dar fără să putem cunoaşte, din falia vieţii, decât porţile, nu şi conţinutul (golul, profundul, adâncul şi mai adâncul) de dincolo de porţi, concreteţea acelui conţinut fiind apa, care împle orice formă, dar fără a-şi pierde natura sa, iar opusul ei, bătrâneţea.
*
Interiorul ascuns al oului încondeiat înseamnă, de fapt, conţinutul tainic al veşniciei (aidoma spaţiului sacru al interiorului bisericesc: „este vid şi, totuşi, noi ne slujim de el; el pare neîncetat că este gol”[33]), iar imagistica exterioară grupează “legile lui Dumnezeu”, care, conform vechilor chaldeeni, “sunt scrise sus, pe cer”, lăsându-ni-se libertatea de a le înţelege sau nu, de a ne interesa sau de a le ignora, pentru că naturalul,  şi în accepţiune de firesc, anihilează dorinţa individuală, dar oferă şi caută “reazăm”, înfăptuind lucrurile prin non-acţiune.
*
Viaţa sau fiinţa, hora nesfârşită, care împarte veşnicia în două jumătăţi de sferă, exprimând terestru rotirea aştrilor cereşti (“legile scrise pe cer”), dar numai ca asumare (aşa cum asumare este “Crezul” în Biserica de după Iiisus şi, din păcate, tot mai rar a lui Iisus), are, la rândul ei, o sacralitate a complementarităţilor aparent contrare, părinţii şi zeii, simbolizaţi de Oamenii Sfinţi, de Bătrânii Înţelepţi (cărora li s-a zis sinonimic, în limbi diferite, Ctisti, Lao Zi, Budha, Druid, Badica etc.), cultul strămoşilor fiind, în vremurile cele vechi, la fel de important ca şi Cultul Nedesluşirii.
*
Veşnicia sau nefiinţa au fost concepute, în scenariul mitic originar al Oului Cosmic, şi ca sfericitate perfectă, dar şi ca Renaştere/Înviere, floarea/stea esenţializând o primăvară cosmică perfectă, fără de începuturi şi fără de sfârşit, deci o armonie desăvârşită, sugerată, în grafiile cereşti, de cele două cruci, care, prin suprapunere, dezvoltă şi desluşesc toate scrierile divine de pe cer, deci sfintele rune, inclusiv cele două zvastici, care, prin rotire spre stânga sau spre dreapta, desluşesc şi rotirea Lunii (Alba) şi a Soarelui (Aplu, adică Roşu), dar şi parcursul nefiinţei (Lunar) şi al fiinţei (Solar), iarăşi într-o complementaritate contrară stânga-dreapta, numită, în acelaşi scenariu mitic originar, “logodnă cosmică”, nunta nedeică urmând să se desăvârşească, natural, deci firesc şi în afara dorinţelor, prin refacerea sfericităţii originare.
*
În concluzie, Oul Cosmic, pe care noi, semenii fără de memorie, l-am desacralizat artizanal drept ou încondeiat, “narează” scenariul mitic al sfericităţii originare, cu toate planurile iniţiatice ale naturaleţii sale.
 *
Text: Ion Drăguşanul
Fotografii: Victor T. Rusu
(colecţia expoziţională de “Miniaturi bucovinene“)
*

*

[33] Versetul III, p. 30

[32] Versetul I, p. 23

[31] Comentarii la Versetul VI, p. 36

[30] Comentarii la Versetul II, p. 26

[29] Comentarii la Versetul II, p. 27

[28] Versetul II, p. 26

[27] Comentarii la Versetul XI, p. 48

[26] Versetul XVI, p. 60

[25] Versetul II, p. 26

[24] Comentarii la Versetul II, p. 26

[23] Bădescu, Ilie, Noologia, p. XXVI

[22] Comentarii la Versetul II, p. 27

[21] Comentarii la Versetul XI, p. 48

[20] Versetul XI, p. 47

[19] Comentarii la Versetul III, p. 30

[18] Blaga, Lucian, Trilogia cosmogonică, p. 176

[17] Blaga, op. cit., p. 176

[16] Comentarii la Versetul I, p. 25

[15] Versetul I, p. 23

[14] Comentarii la Versetul II, p. 26

[13] Versetul II, p. 26

[12] Versetul I, p. 23

[11] Versetul LII, citat la comentariile din p. 60

[10] Comentarii la Versetul VI, p. 36

[9] Versetul VI, p. 36

[8] Versetul V, p. 32

[7] Comentarii la Versetul I, p. 24

[6] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Gingis Han, p. 27

[5] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, p. 26

[4] Bădescu, Ilie, Noologia, p. XXVI

[3] Lao Zi, Texte Taoiste, Comentarii la Versetul II, p. 26

[2] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Gingis Han, p. 259

[1] Gorovei, Artur, Literatură populară, p. 100