Proze umoristice: Ghetele
Constantin Horbovanu
Când a început acţiunea de liberalizare a preţurilor, mi-am convocat familia (nevasta şi fiica) într-o scurtă şedinţă.
– Doamnelor şi domnişoarelor, m-am adresat, pe un ton superior şi sigur, de prim-ministru. Începând de astăzi, eu sunt guvernul familiei şi, în virtutea drepturilor pe care le am, dau următoarele hotărâri: 1. Nici un ban, aruncat fără folos!, 2. Orice lucru vechi, înainte de a fi aruncat la buncăr, trebuie analizat, verificat… şi, dacă se poate, reparat şi refolosit!, 3…
– Da?!, s-a încruntat nevastă-mea. Dacă-i aşa, atunci ăi propun guvernului următoarele: 1. Să nu mai intre prin restaurante, ca să consume băuturi alcoolice şi cafea, de sute de lei, şi să dea bacşiş ospătăriţelor, în funcţie de lungimea fustiţelor purtate de acestea; 2. Să se lase de fumat, fiindcă, altfel, riscă să-şi dea întreg venitul pe ţigări; 3. Să-şi vadă de pantofii, pantalonii şi celelalte lucruri ale lui, că ale mele nu mai pot fi reparate; 4. Dacă guvernul doreşte să ajungem să avem şi noi un televizor în culori, atunci va trebui să-şi schimbe profesia. Vasilescu a abandonat ingineria, s-a făcut miliţian, acum e poliţist şi are de toate.
Nevastă-mea ar fi continuat cu propunerile, dar n-am lăsat-o. Împreună cu aia mică, am fugit la un vecin, să urmărim, la televizor, emisiunea de desene animate.
A doua zi, m-am prezentat la cizmărie, cu două perechi de pantofi şi cu o pereche de ghete, pentru reparat.
– Nu am tălpi ca lumea!, mi-a zis cizmarul.
– Căutaţi măcar pentru ghete, că iarna-i la uşă!
– Aş avea ceva dar, cu ele, pe gheaţă, nu te văd stând pe picioare.
– Puneţi-le aşa cum sunt!
Trei săptămâni mai târziu, încălţat cu ghetele de curând reparate, am pornit spre birou. Afară domnea un polei, cum de mult nu văzusem. Tălpile, îngroşate şi dure, loveau trotuarul ca nişte butuci. Din cauza lunecuşului, nu-mi puteam controla mersul. În colţul blocului, unde-i o mică vale, văzând că nu mă mai pot controla, am strigat unei doamne, care urca cu nişte sticle cu lapte în mâini:
– La o parte, că vă dobor!
Când am ajuns în dreptul ei, am salutat-o, din mers, că-mi era vecină şi ne cunoşteam.
Din cauza gheţii, maşinile nu prea circulau. Am luat-o pe jos. E bine spus pe jos, fiindcă mai mult pe jos m-am deplasat, decât pe picioare. Trecătorii se uitau la mine şi comentau:
– Ăsta-i drojdit de dimineaţă! Înseamnă că a avut o noapte grea!
– Pe ăsta îl cunosc, i-a zis, la un moment dat, o tânără, alteia. Spunea, pe vremuri, glume, la Casa de Cultură. Acuma, de când cu democraţia asta prost înţeleasă şi cu băuturile, n-ar mai ajunge cine le-a inventat, chiar că s-a făcut de râs! N-ai văzut cum arăta? Păcat de el, că e tânăr!
La o alta văioagă, m-am oprit lângă un stâlp de iluminat electric, pentru a analiza modul de coborâre: pe stradă? pe trotuar? sau prin spaţiul verde?
– Ce faci, tinere?, mă întreabă un bâtrânel Aştepţi să se ilumineze strada? Degeaba. Becul ăsta nu arde de cinci ani. Dar, dacă-l strângi niţel mai tare în braţe, poate-şi revine!
Cei două mii de metri, de acasă, până la birou, i-am parcurs într-o oră. Munca începuse, deja, de vreo treizeci de minute.
– Să trăiţi!, a sărit, ca niciodată, portarul, când am pătruns în incintă.
– Bună dimineaţa!, s-a auzit, chiar din spatele meu, vocea directorului.
Am avut prilejul să intru şi eu, o dată, în unitate, ca belferii, împreună cu şeful, dar n-a fost chip. În faţa scărilor de la clădirea birourilor, m-a pierdut pe drum. Norocul meu că n-am căzut cu capul de ştergătorul de noroi!
Colegii m-au primit cu multă căldură:
– Oooo, a venit privatizatul!
– Credeam că, ieri, ai fost în Polonia sau Turcia şi nu mai ai nevoie de unitate!
– De ce eşti aşa de transpirat? Ai cărat nisip pentru dezgheţarea străzilor?
– Nu, am răspuns. M-am dat eu săniuţa!
– Până la ora asta?, râse o colegă. Înseamnă că eşti viguros, viguros, tinere domn! O compătimesc pe nevastă-ta!
Prima grijă a fost să-mi descalţ ghetele şi să-mi iau, în picioare, o pereche de pantofi, pe care-i aveam, din întâmplare, la birou.
Aproape de sfârşitul programului, m-a căutat, la telefon, socru-meu. Venise în oraş, pentru nişte cumpărături.
– Ajută-mă să găsesc ceva de încălţat pentru iarnă, baterii pentru lanternă şi un ceas deşteptător!, mi-a zis, când am început să cutreierăm magazinele.
Până la urmă, baterii şi ceas a luat de la bazar, de la fraţii noştri de peste Prut, veniţi în vizită, dar încălţăminte pentru iarnă n-a găsit nicăieri.
– Dacă plăteşti bine, îţi dau eu o pereche de ghete!, i-am zis, la un moment dat, în glumă, în timp ce degustam din ţuica de prune, adusă de el.
– Noi?
– Nu-s prea noi, în schimb îs năzdrăvane. Merg singure, mai ales pe gheaţă.
I le-am arătat, i-au plăcut.
– Ţi-am spus, au o hibă, lunecă zdravăn.
– Zi că nu mai vrei să le dai!
– Dar ţi le dau cu cea mai mare plăcere, tată-socrule!
Aseară, la două săptămâni de la vizita socrului, am primit, de la el următoarea scrisoare:
„Domnule, dacă nu te-a înjurat nimeni, până acum, înseamnă că eu sunt primul. Din cauza ghetelor, am căzut atât de tare, lângă cooperativă… mai tare decât în munţii Tatra, în primăvara lui 1945, când m-a luat pe sus obuzul acela, despre care ţi-am povestit! Dacă tu, oferindu-mi ghetele, ai vrut să te răzbuni pe mine, pentru că ţi-am dat-o pe fiică-mea de nevastă, înseamnă că ai gândit prost, fiindcă nu eu ţi-am dat-o, nu eu ţi-am vârât-o pe gât, ci tu al luat-o, de bună voie şi nesilit de nimeni!”.
