„Poate fi şi osânda Moldovei, că-l blestema toată ţara”

Martiriul Brâncovenilor: „Deoarece ai pus în ţară biruri noi şi ai sărăcit-o”

*

Fanariotul Nicolae Mavrocordat îşi începuse scurta primă domnie cu biruri noi şi cu o duritate excesivă faţă de boierii ţării („cu banii steagului încă îi îngreună, şi uşa era închisă tare, nimeni nu intra la dânsul… cât numai Ramadan postelnicul şi Spandonachi căminarul, şi şi Sculie, cămăraşul dinlăuntru, care era tălmaci. Că Neculai vodă moldoveneşte nu ştia”).

*

Nicolae Mavrocordat

Aflată, de mult prea multă vreme, la cheremul aventurierilor fără de ţară, Moldova era şi nu mai era.

*

În vecinătatea Moldovei, uneltea şi spolia, de mult amar de vreme, sfântul… Constantin Brâncoveanu, duşmanul neîmpăcat al cantemireştilor. Pârât de hanul tătarilor că „este un domn bogat şi puternic, că are oaste multă şi-i, de mult, prea bun prietin moscalilor”, Brâncoveanu începe să aibă probleme, mai ales că, în faţa sultanului, hanul s-a dovedit a fi cât se poate de persuasiv: „Nu trebuie, la această vreme, lăsat să fie domn, că poate să se hainească şi a face sminteală oştii împărăteşti. Ci trebuieşte prins, că el, de bunăvoie, nu a veni la Poartă. Şi nimeni nu-i harnic să-l prindă“.

*

Sultanul, impresionat de vorbele hanului, a trimis, în taină, să fie adus Dimitrie Cantemir şi l-a căftănit, cerându-i doar ca, în calitate de domn moldav, să ajute la prinderea lui Brâncoveanu. Iată-l deci, pe principele cărturarilor şi pe cărturarul principilor, transformându-se, prin făcăturile ideologice ale bisericii, într-un adevărat diavol, care va provoca martiriul… sfântului, deşi pricina martiriului nu era creştinismul, într-un imperiu care accepta orice credinţă, ci imensele averi ale domnului muntean.

Sfântul Constantin Brâncoveanu

*

Sfântul Brâncoveanu avea să contraatace, oferind Porţii 500 de pungi de galbeni, în tranşe lunare de câte o sută de pungi.

*

Dimitrie Cantemir a ajuns domn al Moldovei în anul 1710, iar „pe taină se pregătea să prindă pe Brâncoveanu Vodă, precum îi poruncise Poarta”, dar pungile cu galbeni ale lui Brâncoveanu amână desfăşurarea evenimentelor. „Dumitraşco Vodă, văzând că de la Poartă zăbovesc cu răspunsul pentru Brâncovanul, a început a gândi că doar a prins veste şi şi-a tocmit lucrul. Şi, ştiindu-l pre Brâncovanul mare neprieten, şi, de i s-a tâmpla vreo mazilie, n-ar fi bine de dânsul, şi văzând că atunce trăgea toată creştinătatea bucuria şi nădejdea creştinilor, adică a moscalilor, a început şi el a se ajunge cu creştinii şi a-i înştiinţa de la Poartă. Şi aşa, cu meşteşug, a scris la Poartă, ca să-i dea voie să facă a se ajunge cu moscalii şi ce-ar vedea şi ar înţelege, de toate să facă ştire Porţii”.

*

Toate acestea sunt doar simplă anecdotică, în pofida adevărului pe care îl cuprind. Dar oare istoria noastră înseamnă altceva decât o nocivă anecdotică, prin care s-au tot spulberat generaţiile?

*

Povestea păguboasei însoţiri cu ruşii este suficient de cunoscută, ca să nu fie nevoie să o mai reiau şi eu, dar tentativa rusească de acaparare a Moldovei eşuează, după un război ruso-turc pustiitor pentru veşnic neferita Moldovă, desfăşurat la Stănileşti, „în iulie 11 zile” ale anului 7219 (1711), domnia de doar nouă luni a lui Cantemir însemnând doar un fir de praf, în comparaţie cu opera sa.

Dimitrie Cantemir

*

În Rusia, unde avea să se învrednicească de fapte civilizatorii, Dimitrie Cantemir a fost însoţit de floarea boierimii moldave, formată din: „1. Ioan Niculce hatman; 2. Savin Zmucilă vel-ban; 3. Gheorghiţi vel-paharnic; 4. Iordachi Aristarh vel-uşer; 5. Pavel Rugină vel-comis; 6. Mogâlde sardar; 7. Ilie Abăza, vornicul despre doamna; 8. Dumitru aga; 9. Ioan Mirescul polcovnic; 10. Ioan Bănariul vel-căpitan; 11. Brahă, căpitan de darabani; 12. Moţoc jitnicerul; 13. Ioan Zărul, vătav de copii; 14. Nuor Zărul postelnic; 15. Costantin Zărul medelnicer; 16. Vasilie Zărul, tij medelnicer; 17. Mechichi stolnicul; 18. Antiohie cămăraş; 19. Costantin Pârcălabul medelnicer; 20. Dima baş-bulucbaş; 21. Ciute căpitan; 22. Apostol căpitan; 23. Toader Mirescul căpitan; 24. Pavel Mirescul căpitan”.

*

Iar pe toţi aceşti boieri, dar şi pe „alţii mai proşti, mai de jos slujitori, care aice nu s-au putut înşira anume, i-a scris împăratul în visteria lui”, punând, cu bani puţini (2.000 de ruble), bazele unui panslavism păgubos pentru Moldova.

*

*

În Moldova, revenea în scaunul domnesc, în 1712, Nicolae Mavrocordat, care se strădui să-şi atragă boierii de partea lui, inclusiv pe cei care îl însoţiseră pe Cantemir în Rusia. „Ţara era, atunci, stricată rău de tătari şi de moscali, şi de tâlhărit”, pentru că nici moldovenii noştri nu puteau renunţa la pleaşca de a-şi spolia neamul daco-roman. „Pe acea vreme, era greu în ţară, nu de bir, ci din alte supărări. Că turcilor le era calea tot prin ţară, mergând şi venind la Hotin. Unii veneau, pe la Focşani, de mergeau, pe Siret, spre Botoşani, dinspre Bosnia, alţii, pe la Bârlad şi pe la Iaşi, alţii, pe Prut. Şi ca nişte oşteni păgâni ce erau, tot stricăciuni făceau, cu fel de fel de râsuri şi batjocuri a fetelor fecioare şi a femeilor înţelepte”.

*

„Iar când a fost în al treilea an al domniei lui Neculai Vodă, văleat 7222 (1714), mazilit-au turcii şi pe Brâncovanul Vodă, trimiţând pe Buiuc ibrihorul, de l-a prins cu mare meşteşug. Că l-au înşelat unchii lui, de-a mers, de la Târgovişte, în Bucureşti, fiind ajuns” şi „l-au dus la Poartă, cu mare pază şi cu multă avere, scrisă tot de ibrihor, şi l-au închis la Edicula, cu mare grijă, şi pe dânsul, şi pe doamna sa, şi pe cuconii săi, şi pe toate slugile lui”.

*

Soarta lui Brâncoveană, conform părerii lui Ion Neculce, contemporanul său, însemna şi „mânia lui Dumnezeu”, aşa cum „poate fi şi osânda Moldovei, că-i tot schimba domnii, adese, şi-l blestema toată ţara… Că mult sânge creştinesc s-au vărsat, şi de multe ori îl blestema şi împăratul Moscului şi zicea: „Iuda Brâncovanul m-a vândut, de-am răpus oaste şi am păţit aceasta.[1]“.

*

Deci, l-au scos şi le-au tăiat capetele, întâi a patru cuconi ai săi, apoi şi al lui, şi ale câtorva boieri, slugi ale lui. Iar pe doamna şi pe alte slugi le-au ţinut, încă vreo doi ani, la închisoare şi, apoi, i-au slobozit. Atunci, când îi tăiau feciorii, a fost zis unul să-l turcească, să nu-l taie, dar tată-său l-a îmbărbătat tare, să nu-şi lase legea.

*

Numai un copilaş, nepot de fiu Brâncovanului, a scăpat, că l-au luat în saraiul împărătesc, ca să-l turcească. Iar mai pre urmă, l-a scos muma împăratului şi l-a dat la maică-sa…

Precum se zice „domn bogat şi fără sfat“, adevăr că atunci a fost fără sfat, dacă s-a mâniat Dumnezeu pe dânsul. Iar mai înainte, în 30 de ani, tot cu sfat a fost, că ţinea Dumnezeu şi-i ierta osânda. Iar acum, n-a vrut să-l mai rabde. Şi, când l-au tăiat, au adus pe toţi solii, de-l priveau”[2].

Despre domnia lui Constantin Brâncoveanu au scris şi câţiva călători străini. Antonio Maria Del Chiaro, de pildă, mărturisea, cu referire la birurile mari, puse de voievod, că a auzit „pe români spunând că domnul Constantin Brâncoveanu ştia să jumulească găina, fără să o facă să ţipe”[3]. Tot Del Chiaro, care-i purta o mare simpatie lui Brâncoveanu, scria că, „îndată după încheierea păcii cu moscoviţii, din anul 1711, sultanul, într-un gând cu marele vizir, a rostit osândă barbară şi îngrozitoare de a nimici, în întregime, cele două familii: cea a Brâncovenilor şi cea a Cantacuzinilor, şi că ţinea scrise, pe o listă, numele tuturor celor care trebuiau să piară, ca rebeli faţă de Poarta otomană”[4].

*

Moartea lui Constantin Brâncoveanu, prevestită de semne (un vis, pe patul de moarte, al fiicei sale, Safta, dar şi o găină, care i-a zburat pe braţ lui Brâncoveanu, când se întorcea de la înmormântarea fetei lui mai mari), a fost descrisă şi de Del Chiaro, dar în „Călători străini despre ţările române” este publicată doar versiunea asemănătoare a relatării lui Bartolomeo Ferrati, numită „Scurtă relaţie asupra groaznicei nenorociri întâmplate domnului Ţării Româneşti, Constantin Basarab Brâncoveanu, la 4 aprilie 1714, la Bucureşti”[5]. Povestea diferă, oarecum, de cea a lui Ion Neculce, cu care, de altfel, ne-am obişnuit:

*

„La 3 aprilie, a sosit la Bucureşti un capugiu al sultanului… În ziua următoare, adică la 4 aprilie, susnumitul domn a trimis un cal şi soldaţi seimeni, pentru ca să-l aducă, cu cinste, pe acel turc la casa sa. De cum a sosit acolo, împreună cu vreo 30 de turci, abia a salutat pe domn şi i-a spus:

*

– Sultanul a hotărât să fii mazilit şi trebuie să vii, cu întreaga ta familie, cu fiii tăi şi cu ginerii tăi, la Constantinopol. Îmi pare rău de nenorocirea ta şi sunt mâhnit că a trebuit să aduc o poruncă şi o veste atât de nenorocite…

*

După ce a spus aceste cuvinte, a pus pe un secretar turc al domnului, care se afla acolo, să citească decretul sultanului, care se numeşte hatişerif, şi care avea următorul conţinut:

*

– „Deoarece noi am descoperit că tu, Constantin Brâncoveanu, eşti nedemn şi necredincios, că ai adus ruşi la Brăila şi că le-ai dat provizii, că ai pus în ţară biruri noi şi că, prin aceasta, ai sărăcit-o, şi că nici nu te-ai mulţumit cu reşedinţa pe care noi ţi-o hotărâsem, ci că ţi-ai făcut, după voinţa ta, o altă reşedinţă, în care şedeai mai adesea, de aceea, pentru aceste lipsuri şi pentru multe altele, te scoatem din domnie şi îţi poruncim să vii aici, la noi, cu întreaga ta casă şi familie; în acest scop, ţi-am trimis pe capugiul nostru”.

*

*

După ce s-a sfârşit de citit acest decret, capugiul… a pus pe doi turci să-l păzească pe domn, iar el, împreună cu ceilalţi rămaşi, a alergat la Cămară şi la vistierie şi a sigilat odăile domnului; şi a pus străji la toate ieşirile…. În ziua de 7 aprilie, a ajuns la Giurgiu… şi la 9 aprilie a trecut Dunărea, la Rusciuc”.

*

Turcii au găsit, în vistieria ţării, 4.05o taleri, pe care i-au „lăsat domnului în funcţie”, iar „în cămara particulară a domnului, 12.000 de galbeni ungureşti; dar valoarea vaselor de argint, şeilor. Hainelor căptuşite cu blănurile cele mai de preţ şi podoabelor cailor, care s-au găsit, e nepreţuită”.