Nici o şansă, pentru Orest Onofrei, în alegeri

Ion Lungu: Pe Orest Onofrei trebuie să-l stângem, după alegeri, cu făraşul…

Pentru că îl cunosc bine, eu îl plac pe Orest Onofrei şi, tocmai de aceea, mi-aş fi dorit să aflu că, după 25 mai, se va număra printre parlamentarii europeni ai României. Nu-i cer nimănui să fie de acord cu mine, mai ales că, după o preumblare prin târgul lui Vântură Sarmală Vodă, nu i-aş mai da votul lui Orest Onofrei nici măcar în faţa plutonului de execuţie.

De ce? Pentru că votul meu s-ar duce, mai întâi, în calabalâcul de doftoroaie veninoasă a mumei pădurii securisto-procuristo-bolşevice monica macovei, cetăţeanca bolnavă de ură faţă de România. Vorba unui cunoscut: Mai bine mort, decât prost!

Jurnalism No Comments May 13

Monica Macovei, o stafie pe stâlpii Sucevei

Elena Udrea: Traiane, eşti sigur că uniformele astea sunt marinăreşti sau încearcă Monica Macovei să ne tragă pe sfoară?

Habar nu am cum a izbutit primarul ion lungu să înşface o grădiniţă şi s-o transforme în conac PDL şi nici nu m-a prea interesat, din moment ce sucevenii par să se fi resemnat cu situaţia mai uşor decât, de pildă, artiştii plastici, care-şi văd fosta galerie de artă transformată în crâşma lui oscar oaild de Prelipca.

Nu-mi pot explica, de asemeni, cum a izbutit ion lungu să confişte absolut toţi stâlpii oraşului pentru iconografia electorală PDL şi nici nu mă interesează, deşi mi se întoarce stomacul pe dos, atunci când văd moaca progeniturii de colonel de securitate, fostul procuror bolşevic monica macovei, hlizindu-se de pe fiecare stâlp. În fond, procurorul monica înseamnă doar o stafie-moroi a securismului şi bolşevismului, care se ţine încăpuşată de beregata neamului mai înspăimântător decât oricare altă lighioană mitică însetată de sânge.

Jurnalism No Comments May 13

Calea Străbunilor lui Eminescu, în Bucovina

Dispreţul faţă de memorie, la Călineştii lui Kuparenko

I. Condiţiile asumării lui Eminescu, în Bucovina

Eminescu, rădăcinile şi inconfundabilele lui trăiri bucovinene nu pot rămâne, la nesfârşit, doar un pretext şi un prilej de lustruire publică sau doar o prefăcătorie de-a asumarea de spiritualitate. Spuse prost şi înjghebat, de către nişte copiii, bianual „scoşi la Eminescu” precum, odinioară, „la cartofi”, cuvintele inefabilului eminescian se pot transforma în pietre, zvârlite, cu insolentă obrăznicie, în obloanele sacralităţii eminesciene, obloane deja ferecate şi bătute în cuie.

Bustul lui Eminescu, lângă mormintele ignorate ale străbunilor lui, la Călineşti

Fără îndoială, noi nu-l mai merităm pe Eminescu şi, datorită nouă, nu-l mai merită nici Bucovina, dacă stăruim şi vom continua să stăruim în festivalisme desuete, care îmbrâncesc sufletele şi mânjesc cu zădărnicie memoria, adică moştenirile necuvenite, pe care n-am ştiut şi încă nu ştim să le preţuim ca atare, prin asumare şi, deci, prin conştientizare.

Câtă vreme, în Călineştii lui Kuparenko, peste pietrele de mormânt ale străbunilor lui Eminescu tropotesc mâlul, buruienele şi ignoranţa, câtă vreme, la Băneşti, piatra mormântală a bunicii din partea mamei, Paraschiva Brehuescu, va zace aruncată lângă temelia celei mai frumoase biserici tradiţionale din Moldova, urâţenie înseamnă şi vor însemna şi pseudo-omagierile, dar şi meleagurile armonioase, dar şi zidirile religioase vechi, care-şi revarsă fâneţele şi livezile indecente, măturând din calea lor şi morminte, şi memorie, şi trecut, şi viitor.

Eminescu a păşit pe Calea Străbunilor lui din Bucovina în septembrie 1858, fără a o mai abandona vreodată, dar culturnicia bucovineană instituţională ignoră agresiv clipa aceea astrală, în favoarea parvenitismului ieftin al vechililor de „scos copiii la Eminescu”, vechili care, bianual şi fără nici o legătură cu Bucovina sau cu Eminescu, scot, vorba poetului Vasile Ursache, „eminescuţul propriu din dulap” şi revarsă peste clipa eminescian tremurândă fetida lor suficienţă.

Noi nu-l mai merităm pe Eminescu, dar nu-i încă târziu pentru a ni-l asuma şi, prin asumare, să-l şi merităm. Aceasta este logica proiectului pe care îl propun şi în care voi accepta să mă implic, doar dacă mi se garantează nemânjirea cu festivism şi cu prefăcătorie.

Dispreţul faţă de memorie, la Băneşti

II. Coordonatele asumării lui Eminescu, în Bucovina

În patrimoniul memoriei bucovinene, tezaurizat la Arhivele Statului din Suceava, există, niciodată cercetate sau puse în valoare, mărturii despre străbunii lui Eminescu în Bucovina şi în zonele ei limitrofe. Mărturiile, dacă sunt scoase la lumină, legitimează, îndreptăţesc şi, paradoxal, obligă. Prin urmare, propun:

1. Constituirea unei echipe mixte de cercetare, formată din specialişti ai Centrului Cultural „Bucovina”, ai Arhivelor Statului şi ai Muzeului Bucovinei şi din doamna profesor Olimpia Mitric (domnia sa, printr-un contract de colaborare), care să realizeze, până în 14 iunie 2014, o expoziţie cu mărturii despre străbunii lui Eminescu în Bucovina, care să fie expusă, pe panouri, la Suceava, în locul în care tatăl lui Eminescu a învăţat carte cu dascălul Ioniţă Botezat, şi la Putna, iar până în 14 iunie 2015, un studiu exhaustiv, care să valorifice, prin tipărirea şi răspândirea unei cărţi, patrimoniul eminovician bucovinean.

Bustul lui Eminescu, la Dumbrăveni

Pe teritoriul judeţului Suceava, încă mai există urme ale existenţei străbunilor lui Eminescu în Bucovina, localităţile Costâna, Părhăuţi, Călineştii lui Kuparenko şi Călineştii lui Ienaki, Pătrăuţi, Dumbrăveni şi Băneşti putând dobândi legitimarea într-un itinerariu al străbunilor lui Eminescu în Bucovina. Prin urmare, propun:

2. Identificarea şi punerea în valoare a acestor mărturii, până în 15 iunie 2015, de către echipa nominalizată la punctul 1., fie prin curăţarea şi amplasarea pietrelor mormântale ale străbunilor lui Eminescu peste mormintele acelor străbuni, fie prin achiziţionarea pietrelor mormântale aruncate sub ziduri şi prin amplasarea lor, împreună cu câte o răcliţă simbolică de ţărână, într-un spaţiu special al memoriei din cadrul Muzeului Satului Bucovinean, spaţiu care deja există şi a devenit funcţional prin reînhumarea Martirilor Bucovinei, Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană.

3. Organizarea unui concurs, la nivelul şcolilor din judeţul Suceava, în scopul identificării, curăţirii şi întreţinerii de morminte, în toate aceste localităţi, ale contemporanilor străbunilor lui Eminescu, sub titulatura de Concursul de fotografie „Contemporanii Străbunilor lui Eminescu”, concurs în care să fie premiate, inclusiv prin realizarea unui album, toate fotografiile cu morminte şi biserici vechi din localităţile judeţului.

Piatra bunicii lui Eminescu, smulsă de pe mormânt şi aruncată sub zidul bisericii, la Băneşti

Eminescu a călătorit prin Bucovina în anii 1871, cu ocazia Serbării de la Putna, şi în 1875, cu ocazia inaugurării Universităţii din Cernăuţi, dar trecerea lui Mihai Eminescu prin unele localităţi nu îndreptăţeşte pe nimeni la nimic. La Putna, însă, unde Eminescu, în calitate de principal organizator, a scris şi a citit un poem, dedicat evenimentului, de 24 de strofe, oferindu-l mulţimii în copiile realizate de tipografia „Neamului român” din Iaşi, avem obligaţia de a face auzit şi de a răspândi copii ale acelui poem de trei ori pe an, în 15 iunie, în 15 august şi în 15 ianuarie. Prin urmare, propun:

4. Multiplicarea poemului „La Putna” în 500 de exemplare şi distribuirea lui, la Putna, în 15 iunie 2014, dar şi în localităţile eminoviciene de pe traseu.

5. Organizarea unui concurs de recitare a liricii eminesciene, în rândul elevilor, iar premierea celor mai buni patru recitatori să se facă la Putna, după ce vor recita, în ordinea premiilor, câte şase strofe din poemul „La Putna”, în cadrul manifestărilor de la Putna.

6. Organizarea unui Concurs de artă plastică „Bucovina şi Eminescu”, în rândul elevilor din judeţ, destinat graficii şi picturii şi care să se finalizeze, prin expunere şi prin premiere, în 15 iunie 2014, la Suceava.

7. Implicarea primăriilor din Todireşti, Şerbăuţi, Pătrăuţi şi Fântânele în salvarea şi în evidenţierea mormintelor eminoviciene, prin premierea, în 2016, cu bustul lui Eminescu, realizat de Dimitrie Loghin, care se va amplasa în centru comunei care îl va merita. Bustul poate fi realizat, după fotografii (macheta nu s-a păstrat, noi fiind români, noi fiind români! – chestia asta se cântă în făloşenia noastră interioară), de artistul plastic sucevean Cezar Popescu.

În livada-fânaţ a bisericii din Călineşti

Precum aţi putut constata, nu resping festivismul copiilor, care se poate transforma, odată cu trecerea timpului, în asumare, deci în dragoste adâncă şi responsabilă.

Ion Drăguşanul

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments May 11

Mihai Eminescu, 1871: Poemul de la Putna

Bustul lui Mihai Eminescu, expus de regretatul Dimitrie Loghin, în 1933, la Cernăuţi, cu ocazia concursului pentru realizarea unui bust al Poetului

În 14 august 1871, la Putna, Mihai Eminescu îi citea bucovineanului T. V. Stefanelli nu un poem, ci o trăire dezlănţuită de identitate, de memorie, de învăpăiată renaştere. Poemul acesta, al cărui titlu nu s-a păstrat, a fost citit, a doua zi, în 15 august 1871, în faţa românilor, apoi distribuit, la întâmplare, în copiile făcute de tipografia Neamului român, din Iaşi.

Impresionant prin construcţia imnică şi, deci, prin tumultoasa şi vibranta trăire, poemul din 1871, de la Putna, al lui Eminescu s-ar putea să nu prea placă exigentelor şi rafinatelor elite culturale şi liricoide de astăzi şi poate că nici jalnic de europenizaţilor români contemporani. Dar nici nu contează.

Poemul acesta s-a desprins din cuvinte, încă din 15 august 1871, şi s-a făcut cale pe cer, între reperele fundamentale ale puţinătăţii istoriei noastre: Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu. Dincolo de aceste repere, nu prea mai există altceva decât “chaosul” existenţial al mulţimilor care nu izbutesc să ajungă nici măcar popor, deşi ar merita să ajungă o superbă naţiune.

Încă îmi poposesc în faţa ochilor imaginile cu pietrele mormântale ale bunicilor lui Mihai Eminescu, scufundate în pământ şi călcate în picioare, la Călineşti, desprinsă de pe mormânt şi aruncată lângă temelia bisericii, la Băneşti. Încă mă dor livezile şi fâneţele parohiale care aruncă în buncărele nepăsării şi puţinele mărturii sfinte ale posibilei identităţi a neamului, care ne-au mai rămas.

După ce şi-a citit poemul, în 15 august 1871, la Putna, Mihai Eminescu a dispărut, în fugă, ca să-şi poată desfereca sufletul de lacrimi. Noi unde am mai putea fugi? Sufletele noastre mai au măcar o lacrimă şi pentru identitatea neamului?

Poemul de la Putna

Şi strunele plesnite şi harpa desfăcută

În salcia pletoasă, de care atârna

L-a Isterului râpe, acuma este mută,

Şi cântul ei de aur nu pot a-l deştepta.

Ce vânt trăgând s-aude sub crengile plecate

Spre unda cristalină ce fuge şopotind,

Şi umbrele din apă tot rânduri înecate

Se par că lasă-n urmă o voce suspinând?

Durere!… şi-i profundă când România plânge

Cu fruntea-nfăşurată de doliu la mormânt;

Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge

În valea şi Carpatul ce-i românesc pământ.

Ca valurile mării ce-n sânu-i se frământă

Şi spre un ţărm sau stâncă se-mping a se opri,

Aşa durerea sparge o ţară şi s-avântă

Colo spre mănăstire la Putna a lovi.

De printre munţi, câmpie, din unghiuri depărtate,

Din târguri, municipii, cătune, un popor

De-acelaşi curat sânge se scoală să ia parte

La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor.

Cu-a naţiunii cruce, de secoli ferecată,

Ca pelerin păşeşte la noua Golgota,

Unde eroul zace şi ţărna-i fu uitată.

Tăcere!… Este ora acum a ne ruga:

„Mărire ţie, Doamne! O, Iehova, mărire!

Ce verşi în noi durerea ca balsamul ceresc

Să curăţi moliciunea, nedemnă moştenire,

La pragul casei tale, palat dumnezeiesc!”.

Virtutea românească, virtutea strălucită

De patrie şi lege, aici în sanctuar

Se ştie-nmormântată. O dalbă zi-i sosită.

Poporul stă-n genunche s-o-nveţe la altar.

Şi imn de rugăciune sub bolţile bătrâne

Vibrează cu putere, şi fumul majestuos

De smirnă, de tămâie din vasele divine

Se urcă către tâmplă în nour luminos.

10.

Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinţe,

Iar jos l-a lui picioare mormântul umilit

Al omului, în care un snop de oseminte

E-o mână de cenuşe, odor nepreţuit.

11.

Din astă catacombă şi mucedă şi rece,

Din ist sicriu de ghiaţă de noapte-nfăşurat

Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece

Şi de-a virtuţii raze tot templu-i decorat.

12.

În nimbul ce-ncunună mormântul se zăreşte:

Lipniţul, Grumăzeştii şi Balta şi Ciceu,

Dumbrava roşă, Baia şi cum îngălbineşte

Făloasa semilună la Racova de greu.

13.

Dar printre fum şi lupte în cercul de lumină

Se văd cereşti casteluri de-a lui Hristos tării.

Şi între ele-i Putna în care-adânc se-nchină

Lui Ştefan Vodă astăzi ai României fii.

14.

Aice e fântâna cea plină de mărire,

De sânta pietate, de-al patriei amor;

Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire

Fu duşmanilor ţării sfărâmând trufia lor.

15.

O, mamelor române! aduceţi-v-aminte

Că dintre voi fu una: Elena, ce ne-a dat

A patriei mărire! Şi când lipiţi fierbinte

La sânul vostru pruncul, îi daţi un sărutat,

16.

Un sărutat da mamă, extaz de bucurie

Ce numai sus în ceruri se poate repeta,

În numele lui Ştefan îl daţi să reînvie,

Şi duceţi pruncul vostru la Putna-l închina.

17.

Iar tu, junime verde, la ist izvor de viaţă

Cu unde de virtute ce-i al mărirei loc:

Învaţă-a iubi ţara, a o iubi învaţă

Şi-n el inimă, suflet căleşte-ţi ca-ntr-un foc.

18.

Aşa, junime scumpă, frumoasă auroră

A patriei române! Al nostru viitor,

Şi al naţiunei soare, din a virtuţii horă

Se naşte, vă surâde, vă cată cu amor.

19.

În leagănul de moarte vederea nu pătrunde

Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus;

Dar spiritul sondează şi-n muşchiul lui, fecunde

Seminţi de lauri zice: că Ştefan v-au depus.

20.

Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunţită

De patru secoli cântă un glas armonios,

Şi-a lui vibrare dulce de-aramă curăţită

Prin flăcări întreite, e imn religios.

21.

E-a clopotului Buga suspin şi lamentare

Ce-a munţilor ecouri de freamăt le-au împlut.

Ah! cântă la mormântul ce astăzi e-n serbare

Că glasu-ţi pentru lume şi cer este făcut.

22.

Te leagănă pe vânturi, şi-a ta melancolie

Misterioasă limbă în inimă lovind,

Fă lacrime să curgă, colo ca-n vecinicie

Eroul să tresalte, al tău glas auzind

23.

Şi strunele plesnite, şi harpa desfăcută

În salcia pletoasă, de care atârna,

L-a Isterului râpe, acuma este mută

Şi cântul ei de aur nu pot a-1 deştepta.

24.

O, munţi şi văi profunde, oh! daţi-mi pentru-n nume

Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu.

Dar bardul nu, nu cântă… el plânge şi-apoi spune:

O, Ştefan! tu eşti mare şi la mormântul tău!

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments May 10

Eminescu şi strămoşii lui armeano-poloni

Arborele genealogic al neamului Eminowicz-Emberg, publicat de Grigore Nandriş

Faceţi click pe imagine dacă doriţi să o vedeţi în dimensiune extinsă.

În 1923, când publica, în “Junimea literară”, nr. 4-5, materialul “Familia Eminowicz în Polonia”, Grigore Nandriş tocmai aprindea un butoi cu pulbere, reacţiile ultra-naţionaliste româneşti spulberând, practic, o sursă documentară excepţională. Exaltaţii patriotismului cu orice chip refuzau să admită vreo înrudire a lui Eminescu, în planul îndepărtat al strămoşilor (nu al străbunilor, care reprezintă un plan apropiat), cu poeţii polonezi Ludwig Eminowicz, părintele expresionismului polonez, care încă mai trăia la Varşovia, şi poetul Roman Eminowicz, care murise în 1920.

Grigore Nandriş

Informaţiile genealogice îi veniseră reputatului cărturar bucovinean, care avea să-şi încheie cariera ca profesor universitar la Oxford (s-a născut, în 31 ianuarie 1895 la Mahala şi a murit, în 29 martie 1968 la Londra), de la un consilier comunal din Cracovia, Dr. Vichentie Eminowicz, tatăl poetului Roman Eminowicz şi vărul lui Ludwig, dar fuseseră adunate de Vladimir Eminowicz, vărul consilierului din Cracovia.

Grigore Nandriş, om de ştiinţă serios, care a lăsat după sine studiile „Documentele româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos. 1372-1658” (1937), „Colloquial Rumanian” (1945), „Elementul aromânesc în Lexiconul Heptaglot din Oxford” (1961), „Istoria lui Dracula, tema legendei lui în literaturile din estul şi vestul Europei” (1966) etc., nu intenţionase decât să pună la dispoziţia istoricilor literari şi a eminescologilor un material documentar remarcabil, dar fără să insinueze măcar vreo legătură între Eminescu şi polonii Eminowicz, deşi legătura există şi este mai temeinică decât ar părea la o primă vedere. Tocmai de asta se şi năpustesc asupra bietului cărturar, mai întâi, bucovinenii Vasile Gherasim şi Leca Morariu, apoi, adică mai târziu, şi bucureştenii, în frunte cu preţiosul compilator George Călinescu (enervaţilor de acida-mi impietate le pot pune la dispoziţie materialele compilate de Călinescu, cu totala ignorare a surselor reale de documentare). Spunea, maliţios, Călinescu: “A crede acum că între urmaşii ţăranului Petrea Eminovici şi aceia ai lui Murad Eminowicz poate fi vreo legătură afară de aceea întâmplătoare a potrivirii sunetelor, că Michael von Eminowicz, Kriminal-Akzessist în 1919 la tribunalul din Vijniţa, este pe de o parte polon, pentru că adaugă din orgoliu de şleahtă un von înaintea numelui, iar pe de altă rudă cu dascălul de ţară Vasile, opincar din moşi strămoşi, ce nici visează la mândra spiţă leşească şi la curţile boiereşti din Lemberg, Silezia şi Podolia; că aflarea numelui Mihai la pretinsele rude nobile e un semn de rudenie, când nici cei din Călineştii lui Cuparencu, nici cei de la Ipoteşti nu ştiu de asta şi-şi numesc copiii Petre, Ioan, Vasile, Gheorghe, Ştefan, Niculae, Şerban, Matei şi numai o dată Mihai – este totuna cu a se pierde în legendă, cu a socoti pe Eminescu născut din zmeu şi din Baba Dochia” (Viaţa lui Mihai Eminescu, Litera, Chişinău, 1998, pp. 17, 18).

Călinescu, preluând otova “argumentul” lui Vasile Gherasim, ignora faptul că sinonimul pentru ţăran, în Moldova, era “vecin”, adică iobag, numit astfel pentru că era adus, de regulă, din ţările vecine şi, mai ales, din Galiţia. Un ţăran “vecin”, deci un iobag, nu era împroprietărit niciodată, şi încă din abundenţă, cu vreo 15 hectare de pământ, de către stăpânul său, boierul, şi mai ales de către unii precum fraţii Ilie şi Ion Cărste, feciorii lui Iordache Cârste (ginerele lui Abăza, fiu al altui Ilie Crăstea, cum se mai scria numele respectivei familii) sau de Gheorghe Cârste ot Costăna, menţionat în 21 iulie 1798, care se trăgeau, prin “Cărca, feciorul Măricuţei Abăza” (menţionat în 1723), urmaş decăzut al neamului Abăza, boieri aflaţi mereu în judecăţi pentru pământuri, inclusiv cu călugării de la Voroneţ şi de la Sfântu Ilie (precum în 12 ianuarie 1756), când miza funciară era ba o jirebie, ba o jumătate de jirebie de pământ. De altfel, Ilie Cârste şetrar, care moare în 5 martie 1797, a lăsat după sine conci copii, pe Ileana, Catarina, Toader, Gheorghe şi Iuon, care, în 1808, îşi vor împărţi între ei bietele jirebii rămase de la părinţi.

În mod sigur, în baza unei vechi practici boiereşti, de care avea să beneficieze şi Gheorghe Eminovici, Petrea Eminovici a fost administratorul moşiei din Costâna, care includea şi Greaţca (Hreaţca sau, mai nou, Călineştii lui Ienaki), fiind plătit, la încheierea contractului, cu 12 fălci de pământ, la marginea moşiei boiereşti, în Hreaţca. Funcţia de administrator a lui Petrea Eminovici, care presupunea ştiinţă de carte, se justifică şi prin faptul că fiul lui Petrea, Vasile, ştia şi el carte, fiind numit, ulterior, dascăl sătesc. Eminovicienii nu erau nişte bieţi iobagi moldoveni (“vecini” sau ţărani, spune Cantemir, înseamnă acelaşi lucru), iar ascendenţa lor spre statutul de răzeş se face datorită meritelor lui Petrea Eminovici, recompensat ca atare de către boierii Cârste.

Conform genealogiei întocmite de urmaşii lui Murad Eminowicz, cei doi feciori ai acestui armean din Lvov, Nicolai şi Ştefan, împart între ei, în 1659, o uriaşă avere, valorând peste 20.000 de zloţi, dar Ştefan nu s-a descurcat în afaceri, aşa că urmaşii lui au fugit în Moldova, unde, ştiutori de carte fiind, s-au ocupat cu administrarea de moşii.

Ipoteza lansată de Grigore Nandriş despre o posibilă înrudire între moldovenii Eminovici şi polonezii Eminowicz poate fi respinsă sau acceptată, dar ambele atitudini trebuie să se bazeze pe luciditate şi, dacă se mai poate, pe cercetare. Din nefericire, nici măcar mărturiile străinilor (mă refer la recensământul lui Rumeanţev) nu ne pot fi de folos, pentru că în Costâna nu s-a făcut recensământul, ci doar o simplă numărare a locuitorilor şi, drept urmare, e greu de aflat dacă, într-una din cele 30 de bordeie ale Costânei sau din cele 25 ale Hreaţcăi, pe care le mai găsesc, în 1774, şi austriecii, locuia şi Petrea Eminovici sau dacă administratorul locuia, ca şi nepotul lui, Gheorghe Eminovici, la Dumbrăveni, într-o anexă a castelului boieresc.

Singura certitudine este, însă, că Petrea Eminovici, străbunicul lui Mihai Eminescu, nu era un oarecine în Costâna şi în Hreaţca, ci un om vrednic şi înţelept, de la care fiul său, Vasile, învăţase să scrie şi să citească.

Ion Drăguşanul

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI, Jurnalism No Comments May 10