Cenzura Încă Prea Securistului Pimen Surceveanul

Un tiran al securităţii masonice: Pimen Surceveanul

Fotografia aceasta, preluată din adevărul.ro, ediţia care făcea dezvăluiri despre afacerile lacomului călugăraş ultra-ortodox Pimen Vasile Zainea şi mahomedanul Omar Hayssam, este cât se poate de sugestivă pentru fariseismul unui masono-securist plin de ură, şi care mereu îi acuză pe alţii de ceea ce vede în oglindă: Satana!

Că omul acesta suficient, plin de sine şi de o încrâncenată ură faţă de semeni a fost securist (Potrivit Deciziei CNSAS numărul 3.370 din 9 octombrie 2007, Vasile Zainea este titularul dosarelor SIE 40160 şi I 993, iar potrivit celor consemnate în aceste dosare, “a fost utilizat ca informator de IJ Suceava sub numele conspirativ Sidorovici în perioada 1975-1977”) şi mason (Templier şi afiliat la Loja “Fiii coliniei lui Traian” din nordul Moldovei) e lucru dovedit (faceţi click pe securist sau pe mason şi aflaţi amănunte), dar personajul Pimen, în deplinul sictir al creştinismului, mută povara vinovăţiilor de pe umărul lui de caiafă, pe cel al “satanicilor” vrăjmaşi ai… ortodoxiei. În megalomania egoismului său, Pimen are trufia atentatului pe faţă la “identitatea Marelui Arhitect”, cum formula Blaga, iar adevărul despre micimea sufletului său vrea, mereu şi mereu, să fie receptat ca un satanic atac la adresa lui Dumnezeu. Treaba lui, îl priveşte.

Toate ticăloşiile lui Vasile Zainea, inclusiv tentativa de jefuire a Fondului Naţional Românesc din Bucovina (surcea va rămâne din pădurea provinciei, dacă o să încapă pe ghearele lui Pimen Surceveanul şi a găştii sale de ticăloşiţi duşmani ai românismului), nu prea mă interesau, pentru că mă obişnuisem cu ideea că, dintotdeauna, spre deosebire de preoţime şi de sihaştri, călugărimea moldovenească ne-a fost vrăjmaşă, manifestându-se, mereu şi mereu, ca antiromânească (doritorilor le pot pune zeci de probe la dispoziţie). Atât de vrăjmaşă, încât nu se da în lături nici de la uciderea cu… sfânta împărtăşanie! Şi în domeniul ăsta, mărturii sunt berechet, inclusiv în cărţile scrise de preoţi-cărturari (în “Cronica Episcopiei Rădăuţilor”, de pildă).

De astăzi, însă, securismul masonic al lui Vasile Zainea îmi produce o greaţă la fel de organică precum cea provocată de fabrica de reciclare a cadavrelor de pe dealul Cetăţii (5 biserici şi cam tot atâtea capele, başca un fel de magazii pentru cadavre înspăimântătoare!), pe care am vizitat-o recent. Astăzi am aflat că, de fapt, cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, “Calea lui Dracula“, a fost interzis de prostia gomoasă a cenzorului securist Pimen Surceveanul şi că Nechifor doar s-a făcut sluj şi preş în faţa securistului în sutană.

Germanii au tot repetat-o că România are un potenţial turistic incredibil în mitul lui Dracula şi că fraieri suntem că nu-l punem în valoare. Păi, te lasă securistul Pimen? Sigur că te lasă, dacă îi propui, ca şi la încredinţarea de parohii sau de funeste servicii funerare, o cotă parte la beneficii. Dacă nu, nu! Vede negru în faţa ochilor şi prinde să bolborosească scuipături în oglindă: Satano!

Ruşine să-ţi fie, cetăţene Zainea! Păcat că iadul cu care sperii prostimea nu există, căci tare mi-ar fi plăcut să te văd, clocotind, cândva, în smoala puturoasă a minţişoarelor tale! Mi-aş fi procurat un bilet, oricât de scump ar fi costat, numai să te pot vedea acolo unde, de fapt, îţi este locul dintotdeauna: printre cei care, vorba lui Negruzzi, au decretat asupra neamului românesc: FIAT NOX!

Ion Drăguşanul

Jurnalism No Comments Jul 14

Emil Bobu, un îndreptăţit la memorie

Emil Bobu, aşa cum arăta, pe când l-am cunoscut

Aveam doar vreo zece anişori, când i-am cunoscut pe câţiva dintre oficialii acelor ani, dar singurii care m-au impresionat au fost Vasile Topor şi Emil Bobu. Topor era bun prieten cu tata şi venea, adesea, sâmbăta, spre seară, la noi, acasă, în Mereni. Cu Emil Bobu, tata se întâlnea la locul de muncă al tatii, cârciuma pe atunci nouă din Plopeni, dar numai în zilele în care liderul regional avea de muncă prin raionul Botoşani. Oprea gaz-ul în faţa cârciiumii, fluiera scurt şi, când tata ieşea în prag, recunoscând şuieratul, Bobu îi spunea o oră, tot spre seară, cea la care urma să se întoarcă.

Nimeni, în afară de mine, nu ştia şi nu ştie să facă o găină umplută, prăjită pe cărbuni, cum o făcea tata. Cumpăra găina de la o bătrână din vecinătatea cârciumii, apoi, după ce o curăţa bine şi o umplea cu măruintaiele, tăiate mărunt, şi cu felioare de ceapă, de roşii, de ardei gras şi de căţei de ustori, după ce o săra şi pipera exact cât trebuie, o învelea într-o coală albă de hârtie, peste care înfăşura vreo zece pagini de ziare şi, la ora potrivită, punea coletul peste jarul din godin (o sobă rotundă, din tuci), împrejmuind-o şi cu câteva bucăţi din lemn de brad. Hârtia de ziar se aprindea imediat, dar coala albă se impregna cu apă şi grăsime şi rămânea neatinsă, doar scorojită niţel. Când îndepărtat hârtia albă, găina friptă avea o culoare şi o savoare inegalabile. Mujdeiul îl făcea tata doar din usturoi, sare, oţet şi apă, iar mămăliga o dregea răscoaptă, adică suplimentând apa, după o primă tură de mestecat cu culişerul (melesteul), şi continuând să mestece până se se armoniza dulceaţa discretă a “pâinii” de aur a satului românesc.

Emil Bobu plătea, de fiecare dată, găina pe care o mânca împreună cu tata (eu nu suportam, pe atunci, carnea de pasăre), plătind preţ dublu, faţă de cel cerut, bătrânei de lângă bufetul sătesc. Şi tot, de fiecare dată, o privea pe bătrâna aceea ca pe o mamă, apoi îi povestea tatii cum vedea el viitorul ţărănimii româneşti. Visele lui Bobu desigur că nu s-au mai împlinit. Intrase într-un uriaş malaxor, devenind una dintre primele lui victime. Odată cu mutarea la Bucureşti, ca şi Gheorghe Flutur, mai recent, Emil Bobu s-a prăbuşit în sigurătate. Bobu nu mai era el, departe de ţăranii din care provenea şi pe care îi idolatriza. Mie, deşi copil, nu-mi prea plăceau ţăranii, mai ales datorită prefăcătoriei faţă de târgăi, pe care îi dispreţuiau, dar pe seama cărora prosperau. Mie nu-mi plăcea nici conceptul luptei de clasă, pentru că nu puteam înţelege cum unii pot fi consideraţi, în grup, ca prezumtivi buni, iar alţii, tot în grup, ca prezumtivi răi.

Când, peste decenii, imaginea lui Emil Bobu s-a deteriorat, eu ştiam că nu i se deteriorase şi sufletul, ci că doar se închisese în sine, că îşi pusese carapace trainică. Am simţit asta, pe Băneasa, când îl însoţea pe Ceauşescu la o vânătoare, iar eu, ca militar în termen la pompieri, mă număram printre cei care le asigurau securitatea decolării. Îl priveam atât de stăruitor, încât mi-a simţit căutătura şi m-a întrebat dacă ne cunoaştem. L-am minţit, spunând că nu, iar în începuturile mele de însingurare se încropise un poem despre cei trişti şi singuri, care se irosesc drept “salahori ai unei linguri”. Nu-mi mai amitesc textul, iar notesul din perioada stagiului militar l-am pierdut. Dar, de câte ori aud numele lui Emil Bobu, de fiecare dată îmi amitesc vad despre începutul acelui poem al propriei însingurări.

Nu am nostalgii comuniste, dar chiar mă întristează însingurarea definitivă a lui Emil Bobu. Eu ştiu că a fost un om bun, dar firav, biruit de vremuri. Dumnezeu să-l odihnească, vindecându-i sufletul de nepământeasca lui însingurare!

Ion Drăguşanul

Jurnalism No Comments Jul 13

Cap. III: Ziua în care ni s-a arătat Dumnezeu

Dumnezeu există şi poate fi văzut. E suficient doar să priveşti înspre cer, dar ignorând cerul, şi îl poţi vedea. Îi poţi vorbi, îi poţi cere socoteală, iar el îţi va răspunde şi îţi va explica totul, cu răbdare de tată iubitor, dar care îşi ştie bine şi responsabilităţile iniţiatice. Femeia tânără, din cabinetul prezidenţiei judeţene, fie că m-a minţit, fie că s-a minţit pe sine, vorbindu-mi despre sinonimia dintre viitorul definitiv şi dumnezeire. Dumnezeu e altceva, un infailibil destin inexplicabil, pe care-l urmează şi Cerul, şi Pământul, şi vieţuitoarele dintre Cer şi Pământ.

În ziua în care ni s-a arătat Dumnezeu, Suceava era în transa unei petreceri ritualice de-a zădărnicia, adunată, ciucuri-ciucuri, în jurul celor mai grandioase spectacole cu muzici din istoria ei. În Burdujeni, muzici portocalii. În Suceava, muzici roşii. Poporul petrecea şi primea daruri. Era vesel poporul şi nepăsător, în goliciunea naivităţii sale, a superficialităţii tradiţionale a generaţiilor care nu se învrednicesc la memorie. Printre rândurile lui dense şi unduitoare, răzbăteau cerşetorii, dar sâcâielile lor nu enervau poporul pus pe petrecere.

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistau cerşetorii, iar poporul, generos la chef, nu se enerva.

– Ia de-aici, mă, şi să fii de sănătos!, arunca poporul, cu netrucată fudulie, mărunţişul necesar pâinii cerşetorului.

– Şi să fie de sufletul tatii!, adăuga poporul, din obişnuinţă, dar fără să-i pese de sufletul cuiva.

Cerşetorii adunau monedele în găleţi de plastic, pupând bombeul încălţării poporului şi luând numele lui Dumnezeu în deşert.

Sus, dincolo de Ceruri, Dumnezeu zâmbea mucalit, aidoma inegalabilului profesor Ioan Nemeş, dar fără să ne mustre că ne batem joc de semnificaţiile daniei şi ale jertfei, pe care, de-a lungul generaţiilor, doar din orgoliu şi suficienţă umană le-am tot săvârşit. Nu Dumnezeu avea nevoie de ele, ci noi, generaţiile de oameni, ca să ne putem trufi, cu aerul că am birui Timpul şi că am fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deşi el nu are nici chip, nici asemănare, ci doar desluşirile pe care noi, oamenii, le convenim între noi. Poţi să ţi-l închipui spirit luminos, precum Ioan Nemeş, dar nu-i interzis să ţi-l imaginezi asemeni primarului Ion Lungu, dând găluşte de pomană persuasivă mulţimilor, doar ca să priceapă mulţimile că el, Ion Lungu, în ciuda banalităţii existenţei sale pigmeice, deja a ajuns cineva. Îl poţi desluşi pe Dumnezeu când Mîrza, când Flutur, când Nechifor şi nu păcătuieşti cu nimic, deşi, undeva, printre fisurile Timpului, ai putea să-ţi zăreşti urmaşii îndepărtaţi, puşi în obezi prin iresponsabilitatea deciziilor tale.

Dar cui să-i pese de urmaşii îndepărtaţi! În fond, ne tragem, ca generaţie nevrednică, din lungul şir al unor generaţii la fel de superficiale şi, tocmai de aceea, neîndreptăţite la memorie. Gem de identităţi pierdute condicile parohiale ale bisericilor, dar nimeni nu e interesat, şi nu a fost vreodată interesat, de furnicarele acelea de nume, care pitesc vieţi la fel de inutile şi de nesemnificative, dar împlinite, fericite chiar, în carapacea temporală individuală. Identităţi irosite, care nu au de ce reînvia nici în Ceruri, nici pe Pământ. În fond, la ce-ar folosi reînvierea lui Lungu sau a lui Nechifor şi cui ar folosi?

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistă cerşetorii Sucevei, iar dincolo de Ceruri, Dumnezeu îşi pune mâinile la ochi.

Caut prin buzunare, adun mărunţişul şi, înciudat pe mine, îl arunc, prin grătarul din fontă, într-una dintre rigolele înfundate ale târgului.

– Şi te mai lauzi că ne-ai lăsat libertatea de a alege!, scrâşnesc înspre Ceruri.

– Eu? Cine ţi-a spus aşa-ceva?

– Slujitorii altarelor tale!

– Nu-s altarele mele, ci ale lor!

De data asta, Dumnezeu pare să-mi arunce o mustrătoare căutătură, dar nu-mi prea pasă, pentru că nu de asta am acceptat să mă nasc. Eu dorisem să fiu după chipul şi asemănarea lui, eu vrusem să fiu fericit, fără să-mi tot hăituiesc trupul întru lumeasca trupului supravieţuire. Nu am muşcat din măr – ştiu sigur că nu am muşcat, ba m-am şi întrebat, când am fost ispitit să o fac, despre livezile pe care le voi condamna la moarte, dacă muşc din fructul interzis. Nu am muşcat din măr, pentru că m-a îngrozit condiţionarea vieţii de moarte şi pentru că m-a revoltat legitimitatea cosmică a crimelor existenţiale; apoi, pentru că nu am avut de ales, am muşcat din lanurile de grâu şi din livezile de cireşi, m-am nutrit cu florile care nu vor mai da în mugur vreodată. M-au durut lanurile şi livezile acelea, care s-au jertfit şi pe care le-am jertfit inutil pentru mine. În fond, cine sunt eu, ca să mi se cuvină atâta nenaştere şi atâta moarte?

– Am ales să trăiesc din cuvânt, dar şi cuvântul e după chipul şi asemănarea vieţii: ucide!, am strigat spre Ceruri.

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, aud glasurile prefăcute ale cerşetorilor, în jurul meu şi în jurul cuvintelor mele.

Sus, dincolo de Ceruri, Dumnezeu există, dar nu-i mai pasă de nimic. Îl poţi zări, dacă priveşti spre el, nu spre Ceruri, dar nu mai stă în firescul naturii umane nici măcar privitul înspre Ceruri. Prea mult confort al trupurilor, aidoma apelor unei mări îmbietoare, se află în jurul nostru, ca să ne mai pese de Ceruri. Prea mulţi idoli vremelnici ademenesc spre acest presupus confort, aici, pe pământul urban al Sucevei, ca să nu-i urmăm pe ei, uitând de Dumnezeu, cu o la fel de prefăcută evlavie.

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistă primarul Ion Lungu cu împărţitul găluştelor prin spaţiul strâmt al bietei mele existenţe.

– Daţi-mi şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, îl secondează pe Lungu preşedintele judeţean Ioan Cătălin Nechifor şi, pe neaşteptate, desluşesc asemănările teribile dintre cei doi cerşetori din cele mai recente zile ale Sucevei.

Mă caut prin buzunare şi cum nu mai descopăr nimic, îmi iau sufletul în palme, suflu asupra lui, ca să-l curăţ de praf, apoi îl arunc, prin grătarul de fontă, în rigola fetidă a Sucevei.

CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru No Comments Jul 13

Un mit pe care nu-l merităm: Dracula

Vlad Ţepeş, drept Pilat din Pont

Vlad Ţepeş, “vinovat” de toate crucificările

La drept vorbind, ar trebui să-i fiu recunoscător preşedintelui Ioan Cătălin Nechifor, că m-a scăpat de Calea lui Dracula, deci de o tentativă interzisă de a valorifica, printr-un mit nemeritat, căile, itinerariile. În fond, am scăpat şi de nopţile cu: “Historische Darstellung des Fursten. Vlad III Dracula”, “Geschichte der Woiwode Dracula”, “Geschichte der Menschenmassen genannt Dracula der Walachei”, “Pfählungen – Darstellung aus der Brodoc-Chronik. Vlad III”, “Wappen der Siebenburger Saschen”, “Histoy of Moldavia and Wallachia” (a lui Christian Engel), “Vlad III Prince of Wallachia”, “15th century portrait of Vlad III, Prince of Wallachia”, “History of Voivode Dracula”, “History of the crowds called Dracula of Wallachia”, “The Story of a Bloodthirsty Madman called Dracula of Wallachia”, “Cruelty princes to their subjects”, “Interrogation and torture painful”, “Inhumanity against the sick”, “Vampiric history lesson Was Vlad Tepes the real Dracula”, “Deutsch Geschichten über Dracula Prince”, “Die wahre Geschichte von Dracula”, “Dark Prince: The True Story of Dracula” etc.

Povestea reală a legăturii dintre Vlad Ţepeş şi Suceava am mai spus-o, deci nu o mai reau. Semnificaţia şarpelui sau a dragonului (Constelaţia Dragonului, care arată nordul, deci îngheţul polar, deci Deva Yana – Poarta Zeilor), iarăşi am mai spus-o, deşi ea revine, explicit, şi prin două elemente care ţin de mitul lui Ţepeş: insigna şi mormântul:

Insigna celor onoraţi cu Ordinul Dragonului

Mormântul lui… Dracula

Cum nu mai are rost să şi povestesc din ceea ce ştiu, mă despovărez de această scurtă arhivă iconografică, fără explicaţii, fără să mă mai intereseze complementaritatea real-fantezie, pe care dorisem să o abordez, împreună cu câţiva sculptori bucovineni. Pricepeţi ce doriţi, interpretaţi cum vreţi. Eu o să uit totul.

Un mit pe care nu-l merităm: Dracula. Nu-l merităm, pentru că nici nu-l înţelegem, nici nu-l valorificăm în interesul dezvoltării turismului în România. Vorba cuiva: mai periculoasă decât corupţia e doar prostia.

MĂRTURII EUROPENE No Comments Jul 12

Mărturii europene: Paul Lacroix

Paris, secolul al XV-lea

Paul Lacroix (27 aprilie 1806 – 16 octombrie 1884), nuvelist şi autor parizian, a publicat cinci volume despre „Les Arts au Moyen Age et a l’epoque de La Renaissance” (Paris, 1847, 1858, 1869, 1871-1873), cu 19 cromografii (plus 14 despre viaţa religioasă) şi 400 ilustraţii. O cronică în imagini, dar şi cu profunde expuneri de documentări, impresionantă, în care statalitatea, religia, arta şi meşteşugurile ocupă locuri egale sau măcar cu un plus de preocupare pentru viaţa socială în progres, deci despre realizările artistice ale meşteşugarilor, fie ei francezi sau flamanzi, dar care satisfăceau nevoile aceluiaşi spaţiu de civilizaţie distinctă, cel francez.

Paul Lacroix (27 aprilie 1806 – 16 octombrie 1884)

Lacroix a fost nevoit să-şi copieze exponatele, iar “inventarul” lui de mărturie veche, deşi nu prea are legătură cu spaţiul românesc (noi, cu turmele şi cu nechiforii flash-mob ai preistoriei fără de sfârşit din Carpaţi) este folosit, de către istoricii triumfalismului românesc, în capitolele despre arte şi meserii la români (deşi Cantemir contrazicea total şi argument tema), dar şi în ilustrarea volumelor cu mărturii ale călătorilor străini despre ţările române.

Fără alte comentarii, am să postez cromogravurile şi desenele care mi s-au părut mai interesante, fără a le grupa tematic şi fără comentarii (sunt prea multe), doar aşa, pentru a fi puse la dispoziţia celor curioşi faţă de sensul existenţei umane ca făptuitoare de istorie.

Ştiu că nu înseamnă mare lucru ceea ce fac, în rubrica “Mărturii europene“, dar prefer, după povaţa lui Ion Grămadă, să atenţionez, să aduc în văzul publicului larg elemente de interes, dar la care, din pricina preocupărilor, nu prea are acces. Nu complic lucrurile (lesne ar fi să compilez fragmente de biografii ale vechilor mărturisitori europeni), ci doar le expun, cu un minim de informaţie, în aşa fel încât şi cei care vor avea nevoie de aprofundări să aibă de unde porni. Îmi fac, în fond, doar datoria de slujitor al culturii, care şterge colbul uitării de ici, de colo, dar atât încât să se poată doar întrezări conturul lăzilor cu zestre ale neamurilor.

MĂRTURII EUROPENE No Comments Jul 11