Remus Dăneasa vs Mircea Dăneasa

Un perete de sticlă desparte expoziţia tânărului artist plastic Remus Dăneasa de atelierul de “pictură progesivă” (de fapt, expusă progresiv) al părintelui său, reputatul pictor, sculptor şi profesor Mircea Dăneasa. Picturile lui Dăneasa-Jr. mă iau pe nepregătite, pentru că experimentul pregătit de Remus şi Mircea Dăneasa, începând de vineri, 13 iunie 2014, pe la ora 15, şi până când se va închiria sala de arte din incinta Centrului Comercial “Zimbrul”, avea pentru mine o necunoscută: Remus Dăneasa. Am zărit expoziţia, m-au oprit tablourile, pe care le-am pozat cu jaful de aparat, pus mie la dispoziţie de Centrul Cultural “Bucovina” (să vedeţi ce aparate performante, costisitoare şi inutile au preţioşii mei şefi!), apoi am dat buzna peste Mircea, pe care îl ştiu de la Revoluţie, când l-am văzut, alături de poetul Ioan Manole, în fruntea celor care luaseră cu asalt palatul Comitetului Judeţean de Partid al tovarăşiului antipoet Ostafi. Eu, atunci, ca şi acum, în mulţime.

Picturile lui Remus Dăneasa îmi rămăseseră, totuşi, în faţa ochilor, aşa că l-am întrebat pe Mircea despre autor. Şi tare m-am mai bucurat, când am auzit că sunt ale fiului său, Remus. Mai ales că Remus Dăneasa are o personalitate artistică distinctă, cu o armonie relaxată şi cu relaxate intrări în armonie cu universul.

Expuse nepretenţios, fără rame şi fără etichete, lăsate să se “cuvânteze” singure, picturile lui Remus, când incifrate în simboluri runice, când trăite, într-un extaz… dinamic, dar unduitor, mângâietor, capabil să vindece, mă readuc în faţa simezelor.

E clar, pe Remus nu l-a captivat ezoterismul şi, deşi cunoaşte, deşi e iniţiat în simbolistica străveche (doar e fiul lui Mircea), el regândeşte, cu un optimism devastator, o altă simbolistică, înrudită cu cea străveche, dar plină de prospeţimea sufletului lui. Nu-i poţi ghici vârsta, pentru că Remus Dăneasa, în lucrările lui, nu are vârste, el este aidoma bucuriei de a trăi.

Trec de la un panou la altul, incitat de prospeţimea viziunilor, şi pricep că, de fapt, Remus Dăneasa nu încearcă, în sensul clasic al cuvântului, o expunere, ci doar facerea de cunoştinţă, deci rostirea unor simple şi uzuale formule de salut, prin care îţi cântăreşti şi ghiceşti noua cunoştinţă, ca să pricepi ce subiecte poţi discuta cu el.

De aici, de la această cunoaştere reciprocă, vine şi alernanţa de frumos explicit cu frumosul incifrat, de dublă adresare, şi simţurilor, şi minţii. Nu iau în discuţie sufletul, pentru că sufletul, în universul coloristic al lui Remus Dăneasa, e un cer înstelat, pe care atârnă mugurii de lumină, deci inefabilul acestor sacre trăiri, pe care le numim picturi.

Nu sunt critic de artă, dar nici prost nu am fost vreodată, aşa că îndrăznesc, judecând cu mintea mea pururi neostenită, să afirm că, şi în Remus Dăneasa, Sucea… ce suceava, asta-i brambureala tembelizată a lui lungu, deci nu suceava, ci spiritualitatea acestor locuri minunate, dar mânjite existenţial de populaţii, are deja un nou exponent. Aşa că ţin să-l salut cu părintească dragoste!

Ion Drăguşanul

Cronici sentimentale No Comments Jun 13

Mircea Dăneasa, un sihastru al frumosului

Mircea Dăneasa, pictând şi expunând, în văzul… indiferenţei sucevenilor

şi rânjetul de aur al gospodarului rural de Arte

Astăzi, 23 iunie 2014, prin jurul orei 15, reputatul artist plastic sucevean Mircea Dăneasa a încercat un experiment inedit: cu câteva pensule, un cuţit, două cutii cu vopsea albă şi albastră, s-a înfăţişat în mica galerie de artă din incinta Centrului Comerical “Zimbru” şi a început să lucreze. Rând pe rând, schiţe de chipuri voievodale umpleau pereţii, iar Mircea lua un alt carton, pe care descifra anume semne, pe care se grăbea să le înfăţişeze ochilor. Ciudată îndeletnicire: parcă se căuta pe sine Mircea Dăneasa, parcă-şi răscolea buzunarele sufletului pentru a-şi afla cartea de identitate.

Trecea repede de la o lucrare la alta, răscolea printre tainele universului cu mâinile prelungite şerpuit în raze, iar când mintea artistului desluşea vreun zăcământ de cosmică avuţie, mâinile îşi recuperau menire şi-i vedeam degetele albe, osoase, din care picurau numai culorile universului, cum zămisleau lumină.

În aparenţă, identitatea lui şi identitatea noastră capătă contururi voievodale sau poate doar creştine, sau poate, şi mai mult, adică metafizice, adică receptoare de vibraţie divină.

Când pictează, Mircea Dăneasa e un sacerdot, un sihastru al frumosului, care tresare surprins, dacă, întâmplător, îi desluşeşti sfintele lui taine. Când picta, i-am zis că transcrie interesant sinonimia mitului Descălecatului şi a mitului Sfântului Gheorghe, iar el, luminându-se, mi-a zis: “Bine, acest tablou, când va fi gata, ţi-l voi dărui ţie!”.

Din nefericire, am în dotarea profesională un aparat de fotografiat rudimentar şi ieftin, care face doar poze proaste, aparatele performante şi scumpe fiind destinate şefilor mei, ca să-şi auto-pozeze şederea aparent cugetativă în jilţurile puterii. Ooo, dacă aţi vedea cât de superb şi de inteligent sclipesc dinţii de aur ai harnicului gospodar rural de Şcoală de Arte, Ionică Băiţan, în cadrele aparatului lui ultra-performant!

Bun, şefii culturii nu-s obligaţi să fi auzit de ăştia, de teapa lui Dăneasa, care nici măcar la Steaua nu au jucat fotbal, şi nici nu-şi pot cărăbăni posterioarele din scaune, că li le ocupă alţii şi-i mare bai, pentru că scaunul este astăzi un însemn mai măreţ şi mai nobil chiar şi decât coroana voievodală de mai ieri.

Mircea Dăneasa pictează, iar păşitorii Sucevei trec pe lângă veşnicie nepăsători, mai nepăsători decât veşnicia pe lângă ei. Deocamdată, Mircea Dăneasa caută, penelele şi cuţitul execută un dans ciudat, dar lumina numai din degete i se prelinge. Degetele lui albe şi noduroase, de sculptor cu operă.

Pereţii, în jurul lui Mircea Dăneasa, capătă identitate, dar mâine vor arăta altfel, iar amărâtul de aparat de fotografiat, care mi-a fost dat în dotare, cu greu va putea ţine pasul cu devenirea. Pentru că opera, spre deosebire de fotografie, are o devenire. Opera se caută, se defineşte şi durează, deşi nu face nici doi bani în faţa strălucitorilor dinţi de aur ai gospodarului de Arte, Ionică Băiţan, când acesta zâmbeşte:

– Huă, huă, huă, mare scofală!… Pictor!… Io mi-s director, oi!

Splendizi dinţi de aur are gospodarul Băiţan şi mare păcat ar fi fost, dacă statul culturnic judeţean nu l-ar fi înzestrat şi cu un aparat fotografic performant şi costisitor, cu care să-şi pozeze rânjetul de aur asupa sărăcăcioasei noastre culturi. Parol!

Cronici sentimentale No Comments Jun 13

Umor din 67 de ţări, în pustietatea Sucevei

O expoziţie ignorată – fotografie de Tiberiu Cosovan

Astăzi, 13 iunie, în holul Muzeului de Ştiinţele Naturii, din Suceava, s-a vernisat Salonul Internaţional de caricatură, la care expun artişti plastici din 67 de ţări. Tema ediţiei: Cartea! O grafică impecabilă, cu o coloristică impresionantă şi, în fond, o exponenţialitate a umorului contemporan din 67 de ţări ale lumii.

Au fost de faţă: Doina Catargiu, Cristina Bortă, Tiberiu Cosovan, Mihai Pînzaru-PIM, Viorel Corodescu-COV, Ovidiu Ambrosie Bortă-BOA şi subsemnatul. Atât. Nici un sucevean, nici un politruc, nici un culturnic, nimic. Putietate covârşitoare la periferia Prelipcăi, pe care nu ştiu de ce o mai numim Suceava.

În pustietatea de la periferia Prelipcăi – foto Tiberiu Cosovan

Dragă populaţie a târgului lui Lungu: peste 12 zile, vă puteţi înfrupta din esenţa culturii sucevene şi pun pariu că veţi da năvală. Lungu îl va trage pe sfoară pe bunul Dumnezeu cu găluşte, berea va curge în valuri, iar îndrăgitul interpret de babaroase folcloroase Călin Brăteanu vă pregăteşte un spectacol de ţupăială daco-prelipcană de-a mai mare dragul!

Din expoziţie – foto Tiberiu Cosovan

67 de repere mondiale ale umorului – rahat! Să vedeţi ce bunătate de găluşte fac nevestele fraţilor Lungu, înduioşind mărinimoasa inimă a Tatălui Ceresc!… Deja-l aud: “Sfinte Primar, când va veni vremea, intră-n rai neinvitat şi te-aşează nechemat în fotoliul de primar cu-o ulcea de Murfatlar şi Brăteanu lăutar!. Ptiu, drace, asta de la Geoge L. Ostafi mi se trage, dacă mi s-a şubrezit “pecetea gândirii în versuri” atât de rău!

Jurnalism No Comments Jun 13

Neo-proletcultismul epocii Beldiman-Sârghe

Omagiu bolşevismului, cu propagandistul George L. Ostafi neo-proletcultist

De câţiva ani de zile, Centrul Cultural “Bucovina” publică, pe bandă rulantă, opera teoretică şi practică a tovarăşului George L. Ostafi, ditamai ideologul şi satrapul cultural al Sucevei de mai adineaori. Până mai ieri, Ostafi revărsa pe piaţa culturii scenetele proletcultiste îndoielnice, numite, pompos, “operă dramatică”. Mai nou, s-a dat cu secera şi cu ciocanul şi în lirică. E suficientă monstra (nu mostra) de pe ultima copertă, care-i întovărăşeşte luminosul patriotism râmat pentru a vă dumiri pe ce gunoaie neo-proletcultiste se duc banii culturii, în epoca Beldiman-Sârge.

Omagiile lui Ostafi

Dar haideţi să mai citim, din documentele de partid şi de plesneală liricoidă ale tovarăşului Ostafi, ca nu cumva să credeţi că l-a sabotat cineva, fâtându-i pe copertă dezgustătoare vietate râmă-ată “Din văi de Prut învolburat / Până în creştet de Ceahlău / Acest Plai Voievodat a dat / Comorile neamului meu!”, care Ostafi a chitit că-i oportun să-şi pună, pe banii culturii, “pecetea gândului pe cronica în versuri care slăveşte Suceava la şase veacuri şi un sfert de dăinuire”.

Iar “pecetea gândului” torţionarului ideologic Ostafi este, pagină cu pagină şi rând cu rând, penibilă, fără dram de har, de prea plin al sufletului, ba lozincă imbecilă, ba patriotardism desuet, ba chiar fascist: “E patria comoară, / Livadă de eroi. / Iar noi vlăstari dintrânsa, / Nu ea vlăstar din noi”. Apoi, în aceeaşi pagină, de deschidere catrenistică spre imbecilizare peceristă, Ostafi se aşează proverbial, la poartă nou, şi îndeamnă preţios: “Fraţi români din lumea toată, /Trăitori din prunc în tată, / Vă păstraţi limba curată, / De străbuni zestre lăsată!”.

Imbecilităţile proletcultiste cu râme devorează paginile, în care Ştefan Vodă e “stejar cu rădăcini în două Bucovine”, în acelaşi ton abject lămurindu-ne, involuntar, că, în cuplul homosexual, din care s-a format poporul român, Traian e partea pasivă, iar “Decebalii taţi”, partea activă. Are tov. Ostafi ceva cu Decebal şi-l altoieşte propagandistic, cu biciul râmei (nici vorbă de rime), ori de câte ori are ocazia, apoi, aburcat de beţia poeticească, abandonează comunismul, în favoarea fascismului celui mai explicit şi mai agresiv: “Transilvanie grădină / De doine şi Decebali, / De ce rabzi în lan neghină, / Barbarie de vandali?”.

Copiii care se vor aduna, sâmbătă, la Putna, ca să-l omagieze pe Eminescu şi vor da, acolo, de târtiţa limbatică a lui tov. camarad Ostafi, ce vor face apoi: vor pune mâna pe arme şi se vor năpusti în Transilvania, ca să-i ucidă pe copiii maghiari (“neghina”) sau îi vor spune acestei religve nesimţite a fascismo-bolşevismului: “Ia mai dute-n decibelii tăi, monstrule!”. Pentru că monstruozitate înseamnă să vehiculezi, într-o Europă care abia îşi caută identitatea unităţii sale, îndemnuri şovine precum cele din scremătura râmată de mai sus.

Imbecilităţile nocive, promovate de Centrul Cultural “Bucovina”, sub semnătura lui George L. Ostafi nu au nevoie de comentarii, pentru că sar în ochii tuturor: şi văcarul analfabet al unui sat oarecare, şi cel mai dezorientat şcolar de clasa întâia, n-ar putea scrie atât de prost, precum în catrenele: “Sânzienele adună / Spre Suceava, în Cetate, / Cântece de voie bună, (ăla-i rock-ul, tov. Ostafi – Sânzienele adună la biserica Sfântul Gheorghe, şi nu cântece, ci bigote…) / Fluvii de creştinătate” sau “Dumnezeu ară pe deal, / Ştefan cântă din caval, / Tata-şi rupe coasa-n două, / Într-un ciot de Lună nouă” .

Chestia asta, ultima, “tata-şi rupe coasa-n două / într-un ciot de lună nouă”, chiar e poezie-poezie, numai că poemul “În coarnele dealului” a fost scris, acum patru decenii, de regretatul poet Costică Stoleru, nu de tov. Ostafi, care, pe atunci îl interzicea pe Dumnezeu, care nu era decât o utopie, apoi îl amenda şi pe Ştefan, pentru tulburarea liniştii publice cu cavalul.

Coperta a treia a cărţii tovului Ostafi. Fără comentarii.

Nici memoria bietului Eminescu nu putea scăpa de agresiunea lirică a deşcăi bolşevice, aşa că tov Ostafi l-a pus şi pe Eminescu la stălpul infamiei grohăielile pseudo-creştine şi antieminesciene: “Nu mă urmaţi, / Căci, de-ncercaţi / A mai păşi pe drumul meu, / Vă bate bunul Dumnezeu, / Vă bate rău, vă bate bine? / Vă bate-aşa… / Ca şi pe mine”.

Iată-l, deci, pe Eminescu, “pecete a dumnezeirii pe limba română”, cum ar fi spus Pumnul, “bătut de Dumnezeu”, că-aşa vor muşchii tetieri ai până de curând interzicătorului de Dumnezeu, tov. George L. Ostafi.

Dar, dacă s-ar opri aici, tot ar fi bine. În fond, la mânie sau la neputinţă, românul mai scapă şi câte o înjurătură, inclusiv la adresa identităţii noastre spirituale. Numai că tovul Ostafi e ideolog şi propagandist tenace şi nu se opreşte, până nu dă cu Eminescu de pământ în fix 12 pagini. Flendureri de genul “Lăsaţi în cărţi iubirea mea, / Ea nu-i legată de vreo stea” sau “Pe Veronica de jăratic / Lăsaţi-o colea, la Văratec”, prin care Ostafi, dat în boala mediului lirico-vizionar, se substituie lui Eminescu, interzicând memoria şi dezgustând şi de poezie, şi de istorie, chiar şi pe “Tu, patrie străbună, / Tu, codru de bărbaţi / cu rădăcini înfipte / În Decebalii-taţi” – ptiu, drace, ce macabru!

Mă opresc, înainte de a pune mâna pe bardă. Ei, doamnă Mihaela Beldiman, îţi place? Asta e cultura pe care o promovezi dumneta, prin scenariile de concursuri pentru ocuparea de posturi în cultură! Ajunge un simplu telefon, de la un nepriceput din Consiliul Judeţean, şi sistemul anticultural al slugărniciei, impus de dumneata, comite astfel de orori, de neo-proletcultiste incalificabile, în care ideologia fascistă şi cea bolşevică se transformă în pânde “de barbari, / De haite ce te latră”.

Sper că imbecilitatea asta nu va fi distribuită elevilor, la Putna, pentru că ei sunt încă puri şi încă mai visează că lumea e frumoasă. Daţi-i tirajul întreg lui tov Ostafi, să-l rumege, din ieslea ideologică, împreună cu tovarăşii săi, singurii îmbuibaţi dintre pensionari. Nu-i nici o problemă că s-au tocat aiurea nişte bani destinaţi culturii, dar măcar cultura nu o mai tocaţi!

Ion Drăguşanul

Jurnalism No Comments Jun 12

Calea lui Dracula, în impas

Monumentul pentru megieşia Cetăţii Sucevei: Tronul

La nivel de concepţie, cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, “Calea lui Dracula“, este definitivat, primele schiţe de concepţie artistică, lucrate de sculptorul Cezar Popescu, şi studiile de ambiental, redate tridimensional (poate pricepe şi cetăţeanul lungu al sarmalelor de Sânziene că un monument nu se amplasează sau aruncă de-a droanga, ambientalistul verificând cum va arăta un monument, după amplasare într-un anumit loc, în raport cu vecinătăţile sale).

Pentru constelaţia “Cei doi fârtaţi”, sculptul Cezar Popescu, ţinând cont de locaţie şi de semnificaţia acesteia, a ales simbolul tronului voievodal (nu cel Ceresc, numit şi Corona Borealis, care are alte semnificaţii), punând în valoare şi “stâlpii” (străbunii, cei care au constituit primul cult universal), şi “arborii înfrăţiţi” (“cei doi fârtaţi”, în cosmogonia populară românească).

Alt unghi de expunere al posibilului monument de la Cetate

Sculptorul mi-a pus la dispoziţie 20 de planşe, dar nu am să vi le arăt pe toate, pentru că şi schiţele acestea vor fi uşor modificate, funcţie şi de acurateţea mesajului (“cei doi fârtaţi”, Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, trebuie sugeraţi şi mai explicit), şi de ceea ce va ascunde lemnul în carnaţia lui înşelătoare (în fiecare trunchi de copac, stă ascuns un monument al vieţii, pe care numai cei ce văd îl pot desfereca, oferindu-i o nouă viaţă, dar una veşnică).

Lemnul trebuincios este pe cale de a ne fi pus la dispoziţie, locaţia atelierului de sculptură, în văzul curioşilor, este pregătită, în incinta Muzeului Satului Bucovinean, ceilalţi sculptori bucovineni (şi numai bucovineni), care vor participa la proiect, aşteaptă nerăbdători, cu “armele” ascuţite. Şi, totuşi, proiectul este în impas. De ce?

O a treia expunere a monumentului

Pentru că, în epoca neo-proletcultismului Beldiman-Sârghe, nu se găseşte nici o posibilitate legală (haida-de!) de a-mi fi recompesată şi mie munca, şi cea fizică, şi cea intelectuală. Iar eu, vorba unui poem de Ion Beldeanu, nu vă datorez nimic, doar veşnica umilire, de care am parte, de o viaţă, şi printr-o leafă de mizerie, şi prin punerea la cheremul îndopaţilor politic cu funcţii şi lefuri grase, pentru a distruge, cu indolenţa lor, şi memorie, şi cultură, deci ambele condiţii care îndreptăţesc un popor să merite pământul pe care stă, cum spunea Elena Greculesi.

Găsiţi soluţia şi, în două luni aveţi gata de amplasare primele nouă monumente ale “Căii lui Dracula”, dragi cârmaci ai oamenilor muncii din acest judeţ! Dacă nu vreţi să o găsiţi, să auzim numai de bine!

Jurnalism No Comments Jun 12