Remus Dăneasa vs Mircea Dăneasa
*
Un perete de sticlă desparte expoziţia tânărului artist plastic Remus Dăneasa de atelierul de “pictură progesivă” (de fapt, expusă progresiv) al părintelui său, reputatul pictor, sculptor şi profesor Mircea Dăneasa. Picturile lui Dăneasa-Jr. mă iau pe nepregătite, pentru că experimentul pregătit de Remus şi Mircea Dăneasa, începând de vineri, 13 iunie 2014, pe la ora 15, şi până când se va închiria sala de arte din incinta Centrului Comercial “Zimbrul”, avea pentru mine o necunoscută: Remus Dăneasa. Am zărit expoziţia, m-au oprit tablourile, pe care le-am pozat cu jaful de aparat, pus mie la dispoziţie de Centrul Cultural “Bucovina” (să vedeţi ce aparate performante, costisitoare şi inutile au preţioşii mei şefi!), apoi am dat buzna peste Mircea, pe care îl ştiu de la Revoluţie, când l-am văzut, alături de poetul Ioan Manole, în fruntea celor care luaseră cu asalt palatul Comitetului Judeţean de Partid al tovarăşiului antipoet Ostafi. Eu, atunci, ca şi acum, în mulţime.
*
*
Picturile lui Remus Dăneasa îmi rămăseseră, totuşi, în faţa ochilor, aşa că l-am întrebat pe Mircea despre autor. Şi tare m-am mai bucurat, când am auzit că sunt ale fiului său, Remus. Mai ales că Remus Dăneasa are o personalitate artistică distinctă, cu o armonie relaxată şi cu relaxate intrări în armonie cu universul.
*
*
Expuse nepretenţios, fără rame şi fără etichete, lăsate să se “cuvânteze” singure, picturile lui Remus, când incifrate în simboluri runice, când trăite, într-un extaz… dinamic, dar unduitor, mângâietor, capabil să vindece, mă readuc în faţa simezelor.
*
*
E clar, pe Remus nu l-a captivat ezoterismul şi, deşi cunoaşte, deşi e iniţiat în simbolistica străveche (doar e fiul lui Mircea), el regândeşte, cu un optimism devastator, o altă simbolistică, înrudită cu cea străveche, dar plină de prospeţimea sufletului lui. Nu-i poţi ghici vârsta, pentru că Remus Dăneasa, în lucrările lui, nu are vârste, el este aidoma bucuriei de a trăi.
*
*
Trec de la un panou la altul, incitat de prospeţimea viziunilor, şi pricep că, de fapt, Remus Dăneasa nu încearcă, în sensul clasic al cuvântului, o expunere, ci doar facerea de cunoştinţă, deci rostirea unor simple şi uzuale formule de salut, prin care îţi cântăreşti şi ghiceşti noua cunoştinţă, ca să pricepi ce subiecte poţi discuta cu el.
*
*
*
De aici, de la această cunoaştere reciprocă, vine şi alernanţa de frumos explicit cu frumosul incifrat, de dublă adresare, şi simţurilor, şi minţii. Nu iau în discuţie sufletul, pentru că sufletul, în universul coloristic al lui Remus Dăneasa, e un cer înstelat, pe care atârnă mugurii de lumină, deci inefabilul acestor sacre trăiri, pe care le numim picturi.
*
*
*
Nu sunt critic de artă, dar nici prost nu am fost vreodată, aşa că îndrăznesc, judecând cu mintea mea pururi neostenită, să afirm că, şi în Remus Dăneasa, Sucea… ce suceava, asta-i brambureala tembelizată a lui lungu, deci nu suceava, ci spiritualitatea acestor locuri minunate, dar mânjite existenţial de populaţii, are deja un nou exponent. Aşa că ţin să-l salut cu părintească dragoste!
*
Ion Drăguşanul