*
Filmul concertului de muzică medievală românească, “Walachische Tanze und Lieder“, susţinut de ZICĂLAŞII profesorului Petru Oloieru, în faţa bustului lui Petru Rareş, luni, 13 aprilie 2015, poate fi, în sfârşit, vizionat şi ascultat, făcând click pe imaginea de mai sus.
*
Cărţii “Luminile pleiadei”, de Gheorghe Scântei, carte care se va lansa mâine, 22 aprilie 2015, ora 14, la Biblioteca Bucovinei “I. G. Sbiera” din Suceava:
*
Dănuţ Lungu
*
Mi-e coleg, mi-e prieten. Ba şi nepot de-al treilea – dacă nu mă înşel, deşi despre înrudirea noastră nu am ştiut până de curând.
*
Îl văzusem tremurând de emoţie pentru un spectacol al prietenului lui, Vasile Purice, apoi pentru un alt spectacol, al altui prieten al lui, Petrică Oloieru, apoi pentru formidabila expoziţie a lui Victor T. Rusu din iarnă, iar trăirile intense de bucurii ale altora întotdeauna au fost pe placul sufletului meu.
*
Dănuţ Lungu, colegul şi prietenul meu, încartiruit, pentru ceea ce înseamnă el ca om şi nu pentru înrudirea întâmplătoare, în clanul drăguşanilor, împlineşte, astăzi, o vârstă frumoasă. L-am întâlnit, dimineaţă, stors de oboseală, după trei îndelungate zile de manifestări artistice, pe care nu doar că le slujeşte, ci le şi trăieşte, şi am uitat să-i fac urările de cuviinţă. Nici nu prea era nevoie, pentru că Dănuţ Lungu ştie că şi eu, şi Petrică Oloieru, şi Vasile Purice, şi Mihai Pânzaru-PIM, şi Corina Scîntei, şi Oana-Maria Sârbu-Botezat, şi Andi Drăguşanul, şi Radu Bercea, şi Victor T. Rusu, şi Gheorghe Senciuc, şi Nicu Nuţu, şi Tiberiu Cosovan, şi Constantin-Emil Ursu, şi Constantin Horbovanu, şi Gabriela Teişanu, şi Lucian Căluşeriu, şi Gabriel Sandu, şi Marcel Horodincă, şi Mena Falek, şi “Zicălaşii”, şi “Bucovina Rock Castle” şi aşa mai departe ne-am născut, ca şi el, pentru a trăi şi bucuriile altora, inclusiv pe cea reprezentată de ziua lui de naştere. La mulţi ani, prietene, şi, mai ales, Fericire!
Cartea care se va lansa miercuri, 22 aprilie 2015
*
Nu mi s-a mai întâmplat să întâlnesc, în viaţa asta, un om care să adune înţelepciune şi s-o tezaurizeze, cu încrâncenare, doar în sufletul său, apoi, la vremea vremii, să apuce sămânţa cea bună din sac şi să încerce să o încredinţeze, cu migală, brazdelor proaspete, primăvăratice. Nici n-am ştiut că un om se poate mulţumi, zilnic, cu doar atât de puţin, ca să descopere, cândva, că a adunat atât de mult încât nimeni nu-l mai poate egala şi în bogăţie, şi în îndestulare.
*
Nici măcar nu mi-am putut imagina că, undeva, pe lume, nu doar în vecinătatea propriilor mele nelinişti, s-ar fi durat un altar viu al cărţilor, al rostirilor definitive, care înfruntă cu măreţie vremuirile, izbândind împotriva timpului, asupra acestei ireparabile erori a imaginaţiei omeneşti, care stabileşte trecerea şi irosirea. Pentru că omul care a săvârşit această carte, domnul Gheorghe Scântei, cu religiozitatea pasiunii sale pentru rostiri înţelepte, asta este, un altar viu al cărţilor, cu străluminări discrete, în ciudata lor fermitate, spre reperele fundamentale ale condiţiei umane.
*
Nu cred că rostul cărţilor s-a mai desluşit, vreodată, cu atâta nepământească vigoare, încât să li se închine, timp de o viaţă de om, toate dimensiunile unui suflet conştient de sine, precum cel adăpostit în domnul Gheorghe Scântei şi care, cu certitudine, merită vegheat, pentru totdeauna, între copertele unei cărţi închinată cărţilor. Pentru că înseamnă o vocaţie nu să citeşti, ci să pricepi până la a-ţi modela sufletul, până la a te întrupa spirit din spirit, ca să fii îndreptăţit să-ţi ospătezi semenii la cina cea de taină a desluşirii luminilor.
*
Şi Lev Tolstoi, dar şi bucovinenii Vasile Gherasim şi Mircea Streinul obişnuiau să spună că, în fiecare clipă, păşim pe lângă bunul Dumnezeu, dar fără să ne dăm seama de asta. Ca cititori de cărţi, ni se întâmplă şi mai des, ba mai ajungem, uneori, şi la sacrilegiul păşirii indiferente peste tot ce este dumnezeire, semn că minţile noastre, mult prea ostenite de trăirea clipei, nu mai au puterea desluşirii de divin. În cărţile omenirii, veşnicia deja a durat punte luminoasă spre lumină şi rari sunt cei care o şi văd, contururile ei vindecătoare fiind sufocate de narativul propriei existenţe, pe care ne tot străduim să o dedublăm şi, dacă se poate, să-i conferim şi un sens. Domnul Gheorghe Scântei, însă, nu s-a căutat niciodată pe sine, semn că se cunoştea bine, ci a râvnit la zestrea de divin din conştiinţele umane, pe care, generaţiei după generaţie, le-au spulberat mărşăluirile fără de ţintă şi pururi înspăimântate de beznă.
*
Tezaurizând înţelepciune, domnul Gheorghe Scântei s-a tot rupt, conştient, din bezne, întrezărind adevăratele repere existenţiale; iar zicerile tezaurizate, prin voia sorţii şi a întâmplării, şi-au ocupat locul într-o stranie naraţiune astrală, pe care o puteţi descifra, dacă vă preocupă cu adevărat, din paginile acestei cărţi, care, în ciuda aparenţelor, nu înseamnă o colecţie, ci un mod de a năzui şi, deci, de a deveni (I. D.).
*
Dr. Constantin-Emil URSU
Bogatul material arheologic de la Baia, scos la iveală de Constantin-Emil Ursu, doctor în arheologie şi manager al Muzeului Bucovinei, pare să îngăduie alte perspective în înţelegerea civilizaţiei metafizice, pe care noi o numim preistorică. În situl de la Baia se suprapun, desigur, mai multe culturi, din epoci diferite, dar cea mai veche civilizaţie, cea din jurul anului 5000 înainte de Hristos, surprinde prin profunzimea totemismului (simboluri, semne şi sugestii de ceremonii), practicat, pe atunci, totemismul fiind “primul semn de limbă în forme, simbolurile şi ceremoniile exprimând ideile, gândurile şi credinţele; este un limbaj al semnelor, în toate etapele sale, durat pentru mii de ani, pentru ca viitorimea să citească şi să înţeleagă, nu prin interpretări ale unor semne singulare, ci ale întregului grup de semne” (Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 48).
*
Elementele simbolisticii astrale de la Baia (Crucea, Triunghiul Celtic, Axul Lumii, Arborele Vieţii, Soarele, Cerurile etc.) au mai fost prezentate, inclusiv în acest spaţiu virtual, dar şi mai impresionantă decât simbolistica este compoziţia culorii albe din pasta care ornează ceramica, şi care, conform analizelor făcute la un laborator de specialitate din Germania, a fost obţinută din… oase omeneşti pisate.
*
Situl de la Baia, o aşezare de 7000 de ani
*
Om de ştiinţă fiind, Constantin-Emil Ursu nu se poate lansa în speculaţii, chiar dacă se vede obligat să recunoască faptul că pasta albă pentru împodobit ceramica, făcută din pulbere de oase omeneşti, sugerează practici ceremoniale legate de cultul strămoşilor, care, conform tuturor cărţilor religioase străvechi, se mutau în Cer, prin Poarta Zeilor (Deva-Yana). Se mutau spiritual şi, după câte se pare, şi trupeşte – afirmaţia asta o risc eu.
*
Înmormântarea în Cer, care se mai practică şi azi prin Nepal şi prin Tibet, se făcea în două feluri: prin încredinţarea rămăşiţelor pământeşti vulturilor sau prin incinerare. În ambele cazuri, rămâneau o parte din oase, care, după cum sugerează, ba chiar probează ceramica de la Baia, erau înglobate în vasele de zilnică folosinţă (apa, de pildă, reprezintă concreteţea Sinelui Universal) şi, desigur, în cele ceremoniale.
*
Dr. Constantin-Emil Ursu a deschis un făgaş spre cunoaşterea trecutului îndepărtat (aşezări asemănătoare celei de la Baia, dar încă necercetate, sunt multe în judeţul nostru, inclusiv la Bogdăneşti, la Spătăreşti şi la Mihoveni), trezind interesul universitarilor din întreaga lume. Din nefericire, interesul nu înseamnă şi un specific românesc.