Dragusanul - Blog - Part 1133

Ziua în care mi-am fotografiat cuvintele

Desteptarea pimaverii 1

*I

*

culegătorul de zâmbete s-a ivit în oraş,

îşi făcuse din cer o desagă subţire,

fulguise o iarnă cam anemic şi laş

doar atât încât urmele lui să le-nşire,

iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţi

de zâmbete, de speranţă şi viaţă,

eram siguri de noi, hibernând fericiţi

sub cătuşa aceea de pustiuri şi gheaţă;

*

Desteptarea primaverii 2

*

va veni primăvara – ne doream în ascuns –

vor înmuguri zâmbete noi şi tenace;

era frig prin oraş, ceţuri reci ne-au străpuns

până în suflete cu o ură rapace,

iar dincolo de noi primăvara pândea

ca o boare anume doar de tainice şoapte;

ca un licăr prelins dintr-o umedă stea

culegătorul de zâmbete s-a fost stins. Şi e noapte!

*

Desteptarea primaverii 3

* II

*

la porţile oraşului, cea mai frumoasă femeie,

mesteceni în zale şi o fântână curată,

drumul păstrând memoria tălpilor

şi amurgul păşind ca o vulpe roşcată

şi turnul de piatră uriaş furişând

umbre cărunte spre munţi şi popasuri,

prin casă lumina intrând în balans

de parcă s-ar stinge o mie de glasuri,

*

Desteptarea primaverii 4

*

aici nu se-ntâmplă aproape nimic,

drumeţii vin rar şi trec spre departe,

cimitirul eroilor ca un zmeu de hârtie

se întoarce furiş într-o filă de carte;

nici o veste prin aer, universu-i un abur

despre care n-avem cea mai mică idee,

numai singurătatea la porţile oraşului

ieşind împrumută chip de femeie.

*

Desteptarea primaverii 5

*III

*

învierea se va sărbători într-o noapte,

sălciile plângătoare şi-au aprins luminile,

e timpul să ne înfăşurăm în smerenie

căutând în adânc mai adânc rădăcinile,

dar calea-i pierdută, o genune piezişă

a frânt universul în mărunte nisipuri:

învierea se va sărbători în curând, în curând

semnele ei s-or întoarce pe chipuri

*

Desteptarea primaverii 6

*

dezvelind doar peceţi îndelung ignorate

prizoniere în sânge, în visuri, în fapte

aidoma rănilor ferecate pe cruce

cândva, într-o altă repetabilă noapte,

când toate dureau, când strângea universul

prin lăuntruri pustii, nesortite-nvierii,

în curând va veni chiar şi noaptea aceea

închinată sublim primăverii.

*

Desteptarea primaverii 7

*IV

*

neliniştea s-a risipit prin oraş,

pietrele ard şi-ndelung o respiră,

mă despovărez de cuvinte chiuind, chiuind,

iar pe urmele lor numai pietre se-nşiră

şi e frig prin oraş şi-s copacii osoşi

şi-ntârzie şi mugurii să ţâşnească-n lumină,

numai pâcla neliniştii ca nisipul se scurge

într-o lespede grea, sufocantă, deplină;

*

Desteptarea primaverii 8

*

clipa mea s-a prelins pe obraz, pe obraz,

s-a uscat pe obraz şi-i cad solzii prin iarbă,

mă desprind din nelinişti şi mă lepăd de solzi,

iar amurgul începe dintr-odată să fiarbă

doar în sângele meu de cobzar ostenit

ce-şi pierduse şi cobza şi chiar cântu-l pierduse,

e târziu, lumânarea frânge umbre prin casă,

ce risipă de umbre-i în târziuri, Iisuse!

*

Desteptarea primaverii 9

*V

*

ospăţ târziu cu candeli de mătase

şi cu brocarturi roşii peste mese

la care dorm în somnuri princiare

figurile din cartea mea alese,

până în zori desigur o voi scrie

pe tălpile femeii somnoroase

şi-apoi murind voi fluiera cuvinte

prin galerii de carii şi prin oase,

*

Desteptarea primaverii 10

*

încă e timp să mai visăm corăbii,

oceanele de jad ce le susţin,

dar mâine-n zori vor bea şi însetaţii

cu palmele fuioare de venin

şi-o să-i îngrop pe toţi într-un ceasornic

uitat în turn de zeii care mor

în filele cu colburi subsuoară

în cărţile cu zimbri pe cotor,

*

Desteptarea primaverii 11

*

ce-mi pasă, Doamne, că mă nasc aiurea

cu ierbi de leac presate sub călcâie,

literatura-i damful comestibil

ce-mi urcă-n nări şi-ar vrea să mai rămâie

într-un penet de îngeri, într-o stampă

prin care toţi visează că exişti

în timp ce eu rămân tot personajul

căminului cu calmi nefamilişti.

*

Desteptarea primaverii 12


Poezia lui Robeanu şi postfaţa lui Şt. O. Iosif

Postfaţa lui Şt. O. Iosif

Postfaţa lui Şt. O. Iosif

*

Continuând să-i public tot câte cinci poeme pe zi celui mai nedreptăţit poet al Bucovinei, inserez în text şi fotocopii ale paginilor postfeţei lui Şt. O. Iosif, pe care nu a semnat-o. Nu a semnat-o pentru că inimosul poet ardelean, care nu l-a vrut pierdut pe marele lui confrate bucovinean, încerca, discret, să confere Bucovinei meritul recuperării culturale respective.

*

*

Nufărul

*

Legănându-se pe-adâncuri

Albul nufăr înfloreşte,

A mrejărului copilă

Visătoare îl priveşte.

*

Şi ea-i albă ca un nufăr…

Gândul de mi-ar fi de vrajă

Şi-mprejurul ei aş pune

A prăpăstiilor strajă.

(Convorbiri literare 1887, No. 2)

*

R 72

*

Drăguţă pierdută…

*

Drăguţă pierdută, tu nu-mi ieşi din gând!

Zadarnic dispar pe albastre aripe

De fum vestitorii tăcuţi a dulci clipe:

Foiţele albe c-un singur mic rând,

Drăguţă pierdută, tu nu-mi ieşi din gând!

 *

Cu ochii tăi umezi şi plini de minuni

Un înger de pază îmi eşti şi alungi

Ale dragostei visuri în nopţile lungi,

Şi ziua, râvnirea la-ale lumii cununi,

Cu ochii tăi umezi şi plini de minuni.

*

Şi-n nopţile albe, sub sclipet de stele,

Bărbatul ce-ţi spune cât el te iubeşte

Nu ştie că-n sufletul tău se trezeşte

A mea amintire cu glasuri de jele…

În nopţile albe, sub sclipet de stele.

(Convorbiri literare 1887, No. 2)

*

R 73

*

 De când te-ai dus…

 *

De când te-ai dus, copilă dragă,

S-a stins pe cer o lume-ntreagă.

Stejaru-n codru s-a uscat,

Mii de morminte s-au săpat.

*

Cu părul ca argint de lună

Aş vrea să-ţi zic o noapte bună,

Dar de la mine, pân’ la tine

Sunt mări adânci şi ţări străine

 *

Şi numai gândul meu pribeag

V-ajunge-n taină al tău prag

Şi nevăzut va săruta

Şi ochii tăi, şi inima.

(Convorbiri literare 1887, No. 2)

 *

R 74

*

 Cântec vechi

*

La Suceava, în cetate,

Ceas de miază-noapte bate,

Păzitorii cântă-n uliţi

Răzimaţi în albe suliţi.

*

La Suceava, în cetate,

Ceas de miază-noapte bate,

Zidul vechi adânc răsună:

„Noapte bună, noapte bună!“

 *

Şi din plai şi de la mare

Visurile vin călare,

Din risipe-ncetişor

Creşte-un  mândru foişor.

 *

La prag luna ţine strajă

Înlăuntru doarme-n vrajă

Fata cea de voievod,

Cu păr galben pus în nod.

 *

Cine vine şi-l dezleagă

Nu se duce noaptea-ntreagă

Şi cui vine s-o sărute

Toate nopţile-s pierdute.

*

Copiliţă mult nătângă,

Ochii tăi cu mâna stângă

Să-i acoperi; iar cea dreaptă

Facă drum celui ce-aşteaptă

*

Ca în ceasul din poveşti

De la dragile-ţi fereşti

În ispită să nu-l ducă

Albul număr de nălucă.

(Convorbiri literare 1887, No. 8)

şi (Revista Bucovinei, nr. 5/1943, p. 215)

*

Azi

*

De pe balconul casei tale

Albastre flori de mult nu cad,

în parc, înspre bătrânul brad,

Crescut-au buruieni în cale.

 *

Eu nu te mai aştept la dânsul

Să vii ca şi o căprioară

Tremurătoare şi uşoară

Iubirea s-o sfinţeşti cu plânsul.

 *

În săli ce scânteie-n lumină

Şi-n luciul de oglinzi înalte

Tu stai, râzând cu celelalte,

Schimbată-n suflet şi străină.

 *

Şi eu, plecat pe-antice scrieri,

Uitat-am dorul de copile,

Zadarnic luna ca-n idile

Discretă-i, şi-n câmp cântă grieri.

(Convorbiri literare 1887, No. 8)


T. Robeanu şi “noaptea veşnicei uitări”

T. Robeanu desen de Radu Bercea

T. Robeanu – desen de Radu Bercea

*

Dacă tot am avut norocul să găsesc, după două decenii de căutare, singura carte de poezie a egalului lui Eminescu în epocă, T. Robeanu, carte îngrijită şi publicată de ardeleanul Şt. O Iosif, am început să lucrez şi o ediţie bucovineană, pe structura cărţii vechi, dar cu plusurile care mi-au tot ieşit în cale, de-a lungul vremii. Cred că, deşi nu pun preţ pe genul ăsta, o să fac o ediţie critică T. Robeanu, în sfioasa-mi tentativă de a-l slobozi din “noaptea veşnicei uitări”, pe care, de altfel, o conştientizase cu rece luciditate.

*

Zilnic (prietenii au acces în intimitatea muncii mele de zi cu zi), o să vă pun la dispoziţie câte cinci poeme , în ordinea stabilită de Şt. O. Iosif, apoi pe cele din colecţia proprie, în final urmând să apelez la referirile durabile despre bornele care marchează calea spiritualităţii bucovinene (T. Robeanu – Vasile Gherasim – Mircea Streinul). Tare mi-aş dori să-l cunoaşteţi, să-l înţelegeţi şi să-l preţuiţi pe poetul acesta tulburător, faţă de care avem atâtea datorii de împlinit.

*

*

Finis

*

 Fără veste, fără nume, am să ies din lumea lor,

Nici un ochi de-azur n-a plânge, nu s-a stinge nici o stea,

Numai poate-un glas de clopot va-ncerca o tânguire

Şi un dascăl sur şi gârbov va rosti un Tatăl-nostru.

*

Lângă tine ei m-or pune, o, iubit şi palid tată!,

Mut zaci tu, şi rece-i fruntea şi închis e ochiul sfânt,

Ce-n jeliri fără cuvinte mă vedea de lacrimi plin,

Rătăcit în labirinturi de păcat şi nebunie.

Nici nu pot să cer iertare şi căinţă să-ţi arăt;

Amândoi tăcuţi şi galbeni zacem unul lângă altul;

Ale sufletului rane s-au uscat şi nu ne dor,

Blândă peste noi se lasă noaptea veşnicei uitări.

Cernăuţi (Convorbiri Literare 1885. No. 2)

 *

Un mort

 *

Nu ard luminile de ceară, cântări de groapă nu răsună,

Să mă privească înc-odată prietenii mei nu s-adună,

Şi, totuşi, stau tăcut, zadarnic bătaia inimii s-ascult,

Când fiecare gând la tine îmi zice c-am murit de mult.

Şi-atunci te văd venind spre mine, din vremi pierdute-o arătare

Şi ochii mari şi plini de milă de vină grea îmi dau iertare.

(Convorbiri Literare 1885. No. 12)

şi (Revista Bucovinei, nr. 5/1943, p. 215)

*

*

În zadar

 *

O, de-ai veni încă o dată,

Iluzie de tinereţi,

Şi iar să-mi spui poveşti la lună

Şi a visa iar să mă-nveţi,

*

În tainicul mormânt de doruri

S-ar pogorî sclipit de stele

Şi-a inimii uitate glasuri

Cum s-ar trezi voios acele!

 *

Şi iarăşi, albă, visătoare,

Copila dulce, ce-am iubit,

Ar învia la glasul tainic

Al dorului nebiruit.

(Convorbiri Literare 1885. No. 12)

*

*

Alcovul e în umbră

*

Alcovul e în umbră şi tu vii să te culci,

Copilă cu ochi negri şi buze moi şi dulci;

Încet ridici perdeaua şi-n zare un balaur

Îţi pare cerul nopţii cu ochii săi de aur.

El zborul lui de nouri spre tine îl îndreaptă…

Tu nu cobori perdeaua şi nu eşti înţeleaptă.

*

Ci gândul de copilă din depărtări lumeşti

Pe Făt-Frumos îl cheamă să vie ca-n poveşti,

Cu farmec de iubire din suflet de viteaz

El dorul să-ţi adoarmă şi iar să-l facă treaz

Şi tu în a‘lui braţe voioasă să te culci,

Copilă cu ochi negri şi buze moi şi dulci.

(Convorbiri Literare 1886, No. 7)

*

*

Romanţă

*

Când albă şi cu braţe goale

Tu lângă mine vii la bal,

Cu ochii sufletului dornic

Pe Venus văd ieşind din val.

*

Şi caldă, vie, poftitoare,

M-atingi cu braţele fierbinţi,

A ochilor vorbire dulce

E plină de făgăduinţi,

*

Dar nu-n păduri de portocali,

Pe ţărmul mărilor albastre,

Şi nici la Gange, unde sfinte

De lotus flori ne-ar face castre,

*

Nu vom fugi, ca-n veci să piară

Şi al meu nume şi-a ta veste!…

Tăcut şi tainic e alcovul

Şi plin de farmec de poveste!

(Convorbiri Literare 1887, No. 2)


Cum se măsluieşte un concurs în cultura arendată

Şi el poate ajunge director în cultură

Şi el poate ajunge director în cultură

*

La Centrul Cultural “Bucovina” se organizează un concurs pentru ocuparea funcţiilor de director la Ansamblul care băşcălizează memoria lui Ciprian Porumbescu şi la Şcoala de Arte care ia la mişto memoria Maestrului Ion Irimescu. Regulamentul, însă, parcă ar urma să măsluiască alegerea unei secretare vag culturalizată, care are “cunoştinţe minime de operare pe calculator” (pag. 2) – altminteri se lasă cu eliminare. Niscaiva cultură, niscaiva calităţi de creator şi de lider cultural probat nu se cer, ba chiar sunt interzise, concurentul la funcţie având obligaţia doar de a proba că ar “cunoaşte limba română vorbit şi scris”, în conformitate cu agramatul regulament de concurs, care impune şi o “adeverinţă de la medicul de familie a (sic!) candidatului” (pag. 3), căci, deh!, familia social-democrată înseamnă totul.

*

Dar, deşi limba română trebuie doar neprecizat cunoscută (din vedere, ca pe vânzătoarea de la chioşcul din colţ), pariez că delicata Tamira Gonda şi nu mai ştiu cum (dacă nu cumva vărul nu ştiu cui) şi viteazul proaspăt absolvent de Conservator (de la Ceapaev, încoace, avem multe conservatoare, ca să aibă poporul ce mânca) Ion Băiţan vor fi singurii concurenţi care, cu bărbăţie şi cu neînchipuită erudiţie, vor birui obstacolul achipuirii calculatorului şi vor ocupa, în sictirul culturii şi de ochii legii, scaunele pe care, maintenant (sic!), le ocupă de-un moft.


Sunt viu, aveţi în cine arunca cu pietre!

Emigranţi ardeleni, în drum spre Bucovina

Emigranţi ardeleni, în drum spre Bucovina

*

Desenul de mai sus, publicat şi în volumul despre Transilvania din monumentala monografie a imperiului austro-ungar, are, în menţionatul volum, o altă explicaţie (din câte îmi amintesc, “Mocani, coborând muntele”). Dar şi în volumul respectiv, desenul se află între un desen care prezintă valea Bistriţei, la Valea Străjii, şi un altul, cu o panoramă a munţilor Rodnei, priviţi dinspre sud.

*

Şi ca tragere la temă puteam folosi desenul marelui pictor maghiar Pataky, cu definiţia “Emigranţi ardeleni, în drum spre Bucovina”, din moment ce 6.600 de români transilvăneni, urmând sfatul lui Enzenberg, se mutaseră în Bucovina, până în 1775, acolo unde exista o populaţie oarecum autohtonă de 50.000 de oameni. În fond, pentru obiceiurile ungureşti, polone, ucrainene, huţule, evreieşti sau armene, am folosit şi imagini din monografiile Galiţiei şi a Ardealului, în colecţia “Illustrierte Bukowina”, iar dacă expoziţia aceea şi-ar fi găsit un loc în urbe, aş fi explicat, într-un material de prezentare, ce şi de ce am folosit.

*

Numai că, în privinţa desenului de mai sus, nu m-am bazat pe altceva, decât pe buna cunoaştere a peisajului. În curând, împreună cu artistul fotograf Victor T. Rusu, voi dubla desenele de odinioară despre Bucovina cu fotografii de astăzi, realizate din exact acelaşi unghi. Şi veţi vedea că autorii maghiari ai monografiei despre Ardeal au folosit greşit desenul lui Pataky, şi nu eu, cum bârfeşte, pe ici, pe colo, un oarecare. Şi bine face specimenul că mă ponegreşte. În fond, eu sunt viu, deci aveţi în cine arunca cu pietre!