Sub semnul Soarelui V

Desene din Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900

*

Dansurile ritualice, asemănătoare celui văzut de Xenofon, la traci, se săvârşeau şi în Egipt, unde „tineri necăsătoriţi şi băieţi, din jurul cortului zeiţei Mama Zeilor (Pământul – n.n.), păşesc pentru dansul cu arme”[1], în cinstea Soarelui împlinindu-se… „bătaia cu ciomege”[2], ritual care începea în pace, cu sosirea, împreună şi amicală, a viitorilor combatanţi, aidoma ca prin satele moldoveneşti, prin care se mai păstrează acest obicei.

 *

Triciclul continental al Preistoriei: Europa, Asia şi nordul Africii

*

Toate manifestările spirituale ale pelasgilor („pentru noi, deci, Pelasgos este numele, în tradiţie hiperboreană, al Omului Universal”[3]), moştenite prin Datină, încep, în întreg spaţiul „triciclului” (simbolul celtic) preistorie (Europa, Asia şi nordul Africii), de la Dumnezeul-Timp (Moş Vreme), deci de la Dumnezeu-Creatorul, care purta, peste tot, numele celui care a stabilit „regulile” de conduită umană, în viaţa religioasă şi nu numai, adică Anu. Odată cu înmulţirea atributelor sale, Anu se individualizează în personificări ale calităţilor sale, adică în zei şi zeiţe. Există, în mitologia polară târzie, un text care explică lămuritor această degenerescenţă spirituală: „El este numit „Tatăl tuturor”, în limba noastră, dar în antica Agard (Grădina Raiului), el avea douăsprezece nume: Unul este „Tatăl tuturor” (deci „Tatăl nostru”, din închinarea creştină); Al doilea este Herran sau Herjan (Stăpânul sau Invadatorul); Al treilea este Nikar sau Hnikar (Cel care împunge cu suliţa); Al patrulea, Nikuz sau Hnikud (Împunsătorul cu suliţa); Al cincilea, Fjolnir (Atoateştiutorul); Al şaselea, Oski (Împlinitorul de dorinţe); Al şaptelea, Omni (Cel al cărui discurs răsună); Al optulea, Biflidi sau Biflindi (Scuturătorul de suliţă); Al nouălea, Svidar (Cel care dăruieşte zile); Al zecelea, Svidrir; Al unsprezecelea, Vidrir (Cârmuitorul vremii); Al doisprezecelea, Jalg sau Jalk”[4].

 *

Şirul de atribute, moştenite de evlavia noastră prin Dumnezeul-Creştin, continuă: „Eu sunt cel numit Grim (Cel Mascat) şi Gangleri (Calea obiceiului), Herjan (Invadatorul), Hjalmberi (Cel cu nimb), Thekk (Cel Plăcut), Thridi (Al treilea), Thud (Cel Slab), Ud, Helbindi (Cel care orbeşte cu moartea), Har (Cel Înalt, Măreţ),  Sad, Svipall (Cel Schimbător), Sanngetall (Cel care ghiceşte corect), Herteit (Cel Bucuros de Război), Hnikar (Împunsătorul cu suliţa), Bileyg (Cel pe care-l păcăleşte ochiul, Cel cu un singur ochi), Baleyg (Cel cu ochi de flăcări), Bolverk (Înfăptuitorul de Rău), Fjolnir, Grimnir (Cel mascat), Glapsvid, Fjolsvid (Cel Înţelept), Sidhott (Cel cu gluga mare, sau Pălărie Lata), Sidskegg (Barbă Mare), Sigfod (Părintele Victoriei), Hnikud (Împunsătorul cu suliţa), Allfod (Tatăl tuturor), Atrid (Călăreţul care atacă), Farmatyr (Zeul Mărfurilor), Jafnhar (La fel de măreţ), Biflindi (Scuturătorul de suliţă), Gondlir (Purtătorul Baghetei), Harbard (Barbă Gri), Svidur, Svidrir, Jalk, Kjalar (Conducătorul corăbiilor, Conducătorul săniilor), Vidur, Thror, Ygg, Thund (Cel teribil), Valk, Skilving (Cel Alert), Vafud, Hroptatyr, Gaut (Cel din Gotland), Veratyr (Zeul bărbaţilor sau Zeul făpturilor)”[5]. Iar explicaţia pentru această cunoaştere şi răspândire prin însuşirile sale este simplă şi explicită: „I-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[6].

 *

Drago beth Et, deci Dragobete sau Constelaţia Dragonului aduce fertilitate, prin smulgerea şarpelui îngheţului din pământ

*

O inscripţie cioplită în piatră meteorică (iar pietrele „căzute din cer” erau cinstite drept „menhire” prin aprinderea unor buşteni la horele ritualice), descoperită în ruinele cetăţii Corni din Argeş aduce spre noi mesajul „EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA? NALAXIS DA VAISTRO! NANIS, VET EV SORN! LA HIMAI PHILIP LAXIN! CORYVIN DAS”, mesajul zalmoxian al bunei întâmpinări în nemurire: „Cine se înalţă la mine (la noi), gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi! Stăpâne, sună din corn! Din ceruri belşugul (ploaia) să curgă, Domnul e mare”[7]. Fără îndoială, în acest mesaj stă şi „cheia” unor hore străvechi (Ciuleandra, cum opinează Mihaela Suciu), dar şi a unor ritualuri sacre, pe care le moştenim prin obiceiuri precum „Drăgaica”, „Nedeile”, „Paparudele”, sau prin „descântecele” (cuvintele frumoase) tăinatice ale nopţilor de Sânziene.

*

Pornim de la Zalmox şi ne întoarcem la Zal Mocşi, la cei care au menţinut mesajul nemuririi într-o Europă cu mitologii dezrădăcinate, într-o Europă cu rădăcină pelasgă comună, dar individualizată şi divizată prin datini noi şi prin limbi primenite. Peste veacuri sau poate peste milenii, mesajul iniţial al nemuririi avea să se împrospăteze prin creştinism, dar creştinismul instituţionalizat avea să tragă obloane grele peste memoria primilor luminători ai omenirii, însuşindu-şi şi adaptând datina ancestrală. Dintre popoarele Europei, numai noi mai păstrăm, dar fără memorie iniţiatică, datina străveche a tuturora, aşa cum a fost ea dezvăluită neamului pelasg.

*

Cale de câteva milenii, ne-am tot revendicat subconştient din Pelasg, dar cum istoricii n-au aflat printre generalii romanilor pe nici unul care să se numească Flachus (Pelasg, Belasg), vestigiul acela de memorie obştească ancestrală a fost spulberat prin decădere în derizoriu. S-a ajuns, tot prin obturarea memoriei obşteşti, chiar şi la situaţia în care urmaşi de-ai pelasgilor, Flăcenii, de care e plină Bucovina, să fie trecuţi în evidenţelor unor veacuri lipsite de memorie drept floceni, numele de Flacea fiind socotit drept ruşinos, dacă se grafiază Flocea. Aşa că păstrătorii inconştienţi ai identităţii de pelasg au optat pentru nume şi identităţi noi, cel mai adesea devenind Florescu.

*

La fel s-a întâmplat şi cu iarmarocul cel mare, cu Târgul Pelasgilor din Câmpia Română, care se transformă, în absenţa memoriei, în Târgul de Floci, apoi în Bucureşti.

*

Zal Mox, înţeleptul trac care a făcut să renască legile vetrei (Hestiei) strămoşeşti, adică „regulile de lângă râul cu apă”, din „oraşul arbore” al lui Anu (Uranos) a fost uitat, cum uitate au fost şi învăţăturile sale. Îl mai putem recupera din primele cărţi religioase ale omenirii, dar şi din scrierile anticilor din Elada (şi ei neamuri pelasge, sosiţi din ţinuturile nordice în trei valuri, ionienii, aheii şi dorienii), care au aspirat nepământeşte şi la o nemurire pământească, la nemurirea consacrată de memorie, pe care o numim istorie, artă sau civilizaţie.

*

În scrierile grecilor, numele păstrătorilor de datină nu au nimic în comun cu numele lor reale. Grecii, care fac un talmeş-balmeş din propria lor mitologie, l-au uitat pe Anu (a cărui memorie a fost dusă şi statornicită în Sumer şi în Egipt), dar şi noi am uitat numele ctitorilor de datină, pe care iată că pietrele vechimii deja le scot la iveală. Nu ştiu dacă e bine că am rămas atât de fideli datinii, deşi cel mai adesea dintr-un fel de mimetism. în fond, cultivând obiceiul şi trăind tradiţia, noi am lenevit într-un anume „dat” (An-Dar – Zilele Dăruite de Cer, în limbile finice) spiritual, fără a mai clătina istoria pământească prin fapte, prin idei, prin generaţii care-şi propun să dăinuiască. Ne-a lipsit ambiţia anticilor Eladei, dar şi statornicia deplină, cea care pune preţ pe memorie. Iar asta e rău, e cu adevărat păgân.

 *

Elenii au păstrat pentru noi doar cioburile unui ulcior divin, deşi cele mai multe şi mai valoroase relicve zac sub ţărână prin Ardeal, prin Moldova, prin Muntenia, prin vecinătatea munţilor noştri sacri. Din cioburile elenistice aflăm despre Zalmox, despre Gebeleizis (Munteanul), despre Bendis, despre Apollo, despre Marte, despre Orpheu, despre Artemis, despre Dionyssos, despre Osiris, dar aflăm prea puţin, un puţin falsificat, spoit cu alama altor mitologii. Dacă punem cioburile unul lângă celălalt şi le lipim pe datină, recuperăm o anume Trinitate (Mamă, Tată, Fiu), o Trinitate care, oricum am numi-o, ne cuprinde pe toţi trăitorii acestei lumi drept Fii ai Cerului şi ai Pământului, semn că, în toate vremurile, Dumnezeu înseamnă o aceeaşi cosmică şi misterioasă cuprindere.

*

Nouă, urmaşilor lui Moş Vreme, ca „neam al lui frunză-verde”, nici prin gând nu ne-a trecut că Zal Mox (Cerul), căruia îi poţi vorbi de pe Gebeleizis („Templul este un munte mare, care ajunge până la cer”[8]), hăruindu-ne cu Bendis (rodirile) pe care le determină Apollo (Sfântul Soare), după ce sunt primite invocaţiile lui Orpheu (ale Capricornului, numit, iniţial, Cernunos sau Cerul Superior[9]); şi nici omenirii nu i-a păsat că însuşirile şi binefacerile universale au fost transformate, încetul cu încetul, în mici zeităţi tiranice, condamnând făptura umană la o veşnică robie, în cer şi pe pământ.

 *

“Naşterea” zeilor prin închipuiri simbolice ale atributelor Cerului

*

Cerului, cel mai adesea cu sinonimia care implică „Soarele, ochiul lumii”[10], a Soarelui, care „este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[11], noi, oamenii, i-am tot adus, mereu şi mereu, ofensa de a-l abandona sub cioburile închipuirilor, numele Cerului, cu Soarele inclus în el, fiind, numai la români camuflat într-o puzderie de zeităţi: Orfeu, Căliman („Orpheu şi Căliman au fost denumiri ale Regelui Lumii”), Caraiman („Regele Cerului deci este traducerea literară a lui Căliman şi Caraiman, una dintre denumirile Regelui Lumii”), Novac („Saturn în România este eroul popular Novac… Ceea ce este încă şi mai remarcabil este faptul că Novac e numit uneori Manca, Minea sau Mihnea, nume care derivă din Manu”; „Novac era Regele Uriaşilor”; „Fiul mai mare al lui Novac se numea Iovea (Iovis)”), Crăciun („Crăciun era Regele Păstorilor”) [12], deşi acelaşi Vasile Lovinescu, spre deosebire de folclorişti şi cu lecturi serioase la bază, probase că „Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare” (Strabon). Este Brahma Nirguna, cum trebuie să fie, de altfel, într-o Tradiţie primordială. Este Cerul senin… Zeul este adorat în Munţii înalţi, în singurătatea în care numai acvilele pot urca… Acestui Zeu nemărginit i se dă numele reprezentantului său”[13], pentru că „numele zeilor reprezintă atribute ale lui Unu”[14], iar în acest inefabil „simbol există taină şi revelaţie, tăcere şi rostire, acţionând împreună”[15].

Sub semnul Soarelui IV

Sacrificiul ursului, închinat Ursei Mari (Brooklyn Museum)

*

Din vremea în care, sub Ursa Mare, cu sacrificiile de rigoare, „legile se cântau, ca să nu se uite” (Aristotel), vorbele frumoase fiind „descântece”, deci încărcate de o vrajă indiscutabil poetică, menită să farmece, datează şi inventarea instrumentelor muzicale („Tracii au inventat aşa-numita herpe”, harfe, consemna Clemens din Alexandria), şi hora ritualică a bărbaţilor:

*

„Tracii au dansat înarmaţi (în 401 î.e.n., în faţa lui Xenofon, care se retrăgea după lupta de la Cunaxa), în sunete de flaut. Ei făceau sărituri mari, cu agilitate şi totodată se foloseau de cuţite. în cele din urmă, unul dintre dansatori se loveşte de celălalt, în aşa fel ca să li se pară tuturora că omul a fost străpuns, iar acesta cade cu dibăcie. Apoi au intrat unii care suflau în cornuri, asemeni celor cu care se dau semnale, muzicanţi cu trompete din piele netăbăcită, mulţumită cărora ţineau măsura”.

*

Citatul acesta, foarte folosit, deşi cam tras de păr, pentru că Xenofon făcea referire la tracii balcanici şi nu la daco-geţii de dincolo de Dunăre, susţine un adevăr, divers, dar precis, despre originea religiilor şi a ritualurilor religioase, care cuprindeau şi muzica, şi dansul, ambele ca limbaj al ritmicităţii, dezvăluit lumii prin intermediul iniţiaţilor. Deci fondul acesta de spiritualitate pământească înseamnă o creaţie pelasgă, dar pelasgi erau şi tracii din Balcani, şi troienii („Ştim că troienii au venit, iniţial, din Tracia” – susţinea D’Alviella[1]), şi felahii egipteni ai lui Osiris („mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge”[2]; „în Egipt zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[3]), dar şi primii sumerieni ai fiului lui Anu, „Enlil al Muntelui” („După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre”[4]). Iar migraţia spre cele patru zări ale unor triburi pelasge s-a produs şi după „războiul cu zeii”, şi după potop, în condiţiile în care pelasgii, „în mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[5].

*

Populaţia Ainu, omagiind rădăcinile străvechi din “pământul de sub Ursă”

*

Teoriile deja încetăţenite în filosofia culturii iau ca reper mondial civilizator Egiptul antic, de la care ar fi „migrat” religia şi codul celor 282 de legi ale lui Hammurapi[6] spre Sumer, deşi legile sumeriene, ca şi cele egiptene, ca şi legile lui Zal Mox îşi au originea în „regulile” lui Anu („Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[7]), moştenite de toate populaţiile pelasge ale vremii drept binecuvântare cosmică („Zeii Cerului şi al Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil”[8]; „Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine!”[9]). În planul spiritualităţii, migraţia nu s-a produs dinspre India spre Europa, cum au decretat istoricii, în baza unor probe arheologice dogmatic interpretate, ci dinspre Europa Boreală spre Europa mediteraniană, spre Africa şi spre Asia, inclusiv spre India, ajungând, prin tribul Ainu, până în Japonia şi până în nord-estul extrem al Asiei. Chiar şi simbolul Soarelui în mişcare, gammadionul numit, la iranieni zwastica şi, respectiv, în funcţie de orientare, sauwastika (de la „su” = „bine”, şi verbul „asti” = „este”[10]), care era unul pelasg („Este un fapt de netăgăduit că gammadionul, printre celelalte ornamente geometrice pentru ceramică, ţine de stilul pelasgic, deoarece, în perioada bronzului târziu şi la începuturile primei epoci a fierului, el se găseşte printre la toate populaţiile ariene, din Asia Minor, la malul Atlanticului”[11]), probează acest lucru, aşa cum o probează şi mărturiile vechi ale grecilor şi ale latinilor. Nu vreau să spun că, datorită faptului că munţii Carpaţi sunt rădăcina religiilor şi legilor lumii, noi, românii, am avea vreun alt merit, decât acela al păstrării subconştiente a datului primordial, numit Datină, cale de vreo şapte milenii, fără a o mai înţelege, ba chiar băşcălizând-o, astăzi, prin manifestări folclorice îndoielnice.

*

Herodot, deşi nu reprezintă o sursă la fel de credibilă precum primele cărţi religioase ale neamurilor pământeşti, susţinea că „egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[12], dar după ce egiptenii au primit ştiinţa cerului de la pelasgi, după cum se precizează în citatul anterior (un alt citat lămuritor: „Grecii, ca să facă darurile lui Hermes cu mădularul bărbătesc ridicat, de la egipteni au învăţat, iar ei – de la pelasgi”[13]). Aţi observat prin câte cuvinte din primul citat păstrăm noi, românii, memoria subconştientă a lui Anu: anul şi… Anu-Timpuri, deci şi atributul ceresc, dar şi atributul solar?

*

Cerul şi Soarele, “Iluminarea” în simbolistica islamică

*

Pelasgii, indiferent în ce parte a lumii aleseră să se stabilească, spune acelaşi Herodot, „obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (de fapt, cerului zilei, pe care în numeau Deaus – n.n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului (roata cerului se numea, în limbajul vremii, Ur Anu, viitorul Uranos al grecilor – n.n.). Aduc jertfe Soarelui, Lunii, Pământului, Focului, Apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi, acestor singure zeităţi aduc ei jertfă”[14].

*

Odată cu religia şi legile, pelasgii au născocit ritualul sau misterul[15], cu componentele coregrafice şi muzicale, specifice dansurilor bărbăteşti cu măşti, pe care sacerdoţii[16] (ulterior, adică odată cu călugării haldei, au fost preluate de călugări) le săvârşeau (pe la 1900, „dansuri cu măşti, interpretate de călugări mascaţi, se găsesc în toată lumea, inclusiv în Europa, în Tirolul austriac”, iar „masca tiroleză are ochi mari, proeminenţi, gura larg deschisă, cu imenşi colţi – care sunt atât de familiari pentru noi, în legătură cu arta chineză –, urechi mari, cum ar fi cele ale calului, între care sunt fixate o pereche de coarne, şi, între acestea, se află un şarpe, cu capul în sus. Coada de reptile iese din gura măştii. Pe frunte, în faţă, între urechi şi coarne, este un fel de coroană, formată dintr-o succesiune de crini sau de tridente. Dintr-o parte a acestei coroane, iese un dragon minuscul, iar din cealaltă, un şarpe mic”[17]). „Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[18].

*

Strabon

*

Strabon, prezentând notorietăţile vremii sale, susţinea că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică”, dar şi că „întreaga Asie, până în India, din Tracia a împrumutat cea mai mare parte a muzicii”[19], care muzică se numea „peanul tracilor” (în principal, colinde), iar memoria vemii consemnează că, „deoarece peanul tracilor este numit de eleni Imnul Titanilor şi pentru că acesta imită glasul Peanului, şi Titanii s-au numit Pelagoni”[20].

*

Numele de peanuri vine de la acel „Preafericit Pean”, mărturisit de Orfeu[21], dar şi de Proclos din Lycia, iar cele trei Hore, Orânduiala, Dreptatea şi Pacea, „prinse-n rotitoare dansuri”[22], aducea prinosuri Sfântului Soare, în vreme ce „dulce ca mierea / picură peanul”[23].

*

Timpul peanurilor, deci al străvechilor colinde şi a dansurilor cu măşti, era primăvara, pentru toate populaţiile lumii, odată cu înflorirea biruitoare din mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară-aduce / vlăstare dulci ca de nectar”[24], iar poetul, întâiul sacerdot al omenirii (după poezie, celelalte paliere ale sfinţeniei şi, deci, trepte ale conturării religiei, fiind imnul şi, respectiv, rugăciunea), i se adresa Sfântului Soare: „Cu bucurie ţi-or da, / la primăvară, popoarele tale prinosuri de seamă, / toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta / Hore în zvonul peanului, strigăt în jur de altare”[25].

„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent” (Polybios, Istorii, III, 54, p. 343)