Sub semnul Soarelui V | Dragusanul.ro

Sub semnul Soarelui V

Desene din Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900

Desene din Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900

*

Dansurile ritualice, asemănătoare celui văzut de Xenofon, la traci, se săvârşeau şi în Egipt, unde „tineri necăsătoriţi şi băieţi, din jurul cortului zeiţei Mama Zeilor (Pământul – n.n.), păşesc pentru dansul cu arme”[1], în cinstea Soarelui împlinindu-se… „bătaia cu ciomege”[2], ritual care începea în pace, cu sosirea, împreună şi amicală, a viitorilor combatanţi, aidoma ca prin satele moldoveneşti, prin care se mai păstrează acest obicei.

 *

Triciclul continental al Preistoriei: Europa, Asia şi nordul Africii

Triciclul continental al Preistoriei: Europa, Asia şi nordul Africii

*

Toate manifestările spirituale ale pelasgilor („pentru noi, deci, Pelasgos este numele, în tradiţie hiperboreană, al Omului Universal”[3]), moştenite prin Datină, încep, în întreg spaţiul „triciclului” (simbolul celtic) preistorie (Europa, Asia şi nordul Africii), de la Dumnezeul-Timp (Moş Vreme), deci de la Dumnezeu-Creatorul, care purta, peste tot, numele celui care a stabilit „regulile” de conduită umană, în viaţa religioasă şi nu numai, adică Anu. Odată cu înmulţirea atributelor sale, Anu se individualizează în personificări ale calităţilor sale, adică în zei şi zeiţe. Există, în mitologia polară târzie, un text care explică lămuritor această degenerescenţă spirituală: „El este numit „Tatăl tuturor”, în limba noastră, dar în antica Agard (Grădina Raiului), el avea douăsprezece nume: Unul este „Tatăl tuturor” (deci „Tatăl nostru”, din închinarea creştină); Al doilea este Herran sau Herjan (Stăpânul sau Invadatorul); Al treilea este Nikar sau Hnikar (Cel care împunge cu suliţa); Al patrulea, Nikuz sau Hnikud (Împunsătorul cu suliţa); Al cincilea, Fjolnir (Atoateştiutorul); Al şaselea, Oski (Împlinitorul de dorinţe); Al şaptelea, Omni (Cel al cărui discurs răsună); Al optulea, Biflidi sau Biflindi (Scuturătorul de suliţă); Al nouălea, Svidar (Cel care dăruieşte zile); Al zecelea, Svidrir; Al unsprezecelea, Vidrir (Cârmuitorul vremii); Al doisprezecelea, Jalg sau Jalk”[4].

 *

Şirul de atribute, moştenite de evlavia noastră prin Dumnezeul-Creştin, continuă: „Eu sunt cel numit Grim (Cel Mascat) şi Gangleri (Calea obiceiului), Herjan (Invadatorul), Hjalmberi (Cel cu nimb), Thekk (Cel Plăcut), Thridi (Al treilea), Thud (Cel Slab), Ud, Helbindi (Cel care orbeşte cu moartea), Har (Cel Înalt, Măreţ),  Sad, Svipall (Cel Schimbător), Sanngetall (Cel care ghiceşte corect), Herteit (Cel Bucuros de Război), Hnikar (Împunsătorul cu suliţa), Bileyg (Cel pe care-l păcăleşte ochiul, Cel cu un singur ochi), Baleyg (Cel cu ochi de flăcări), Bolverk (Înfăptuitorul de Rău), Fjolnir, Grimnir (Cel mascat), Glapsvid, Fjolsvid (Cel Înţelept), Sidhott (Cel cu gluga mare, sau Pălărie Lata), Sidskegg (Barbă Mare), Sigfod (Părintele Victoriei), Hnikud (Împunsătorul cu suliţa), Allfod (Tatăl tuturor), Atrid (Călăreţul care atacă), Farmatyr (Zeul Mărfurilor), Jafnhar (La fel de măreţ), Biflindi (Scuturătorul de suliţă), Gondlir (Purtătorul Baghetei), Harbard (Barbă Gri), Svidur, Svidrir, Jalk, Kjalar (Conducătorul corăbiilor, Conducătorul săniilor), Vidur, Thror, Ygg, Thund (Cel teribil), Valk, Skilving (Cel Alert), Vafud, Hroptatyr, Gaut (Cel din Gotland), Veratyr (Zeul bărbaţilor sau Zeul făpturilor)”[5]. Iar explicaţia pentru această cunoaştere şi răspândire prin însuşirile sale este simplă şi explicită: „I-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[6].

 *

Drago beth Et, deci Dragobete sau COnstelaţia Dragonului aduce fertilitate, prin smulgerea şarpelui îngheţului din pământ

Drago beth Et, deci Dragobete sau Constelaţia Dragonului aduce fertilitate, prin smulgerea şarpelui îngheţului din pământ

*

O inscripţie cioplită în piatră meteorică (iar pietrele „căzute din cer” erau cinstite drept „menhire” prin aprinderea unor buşteni la horele ritualice), descoperită în ruinele cetăţii Corni din Argeş aduce spre noi mesajul „EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA? NALAXIS DA VAISTRO! NANIS, VET EV SORN! LA HIMAI PHILIP LAXIN! CORYVIN DAS”, mesajul zalmoxian al bunei întâmpinări în nemurire: „Cine se înalţă la mine (la noi), gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi! Stăpâne, sună din corn! Din ceruri belşugul (ploaia) să curgă, Domnul e mare”[7]. Fără îndoială, în acest mesaj stă şi „cheia” unor hore străvechi (Ciuleandra, cum opinează Mihaela Suciu), dar şi a unor ritualuri sacre, pe care le moştenim prin obiceiuri precum „Drăgaica”, „Nedeile”, „Paparudele”, sau prin „descântecele” (cuvintele frumoase) tăinatice ale nopţilor de Sânziene.

*

Pornim de la Zalmox şi ne întoarcem la Zal Mocşi, la cei care au menţinut mesajul nemuririi într-o Europă cu mitologii dezrădăcinate, într-o Europă cu rădăcină pelasgă comună, dar individualizată şi divizată prin datini noi şi prin limbi primenite. Peste veacuri sau poate peste milenii, mesajul iniţial al nemuririi avea să se împrospăteze prin creştinism, dar creştinismul instituţionalizat avea să tragă obloane grele peste memoria primilor luminători ai omenirii, însuşindu-şi şi adaptând datina ancestrală. Dintre popoarele Europei, numai noi mai păstrăm, dar fără memorie iniţiatică, datina străveche a tuturora, aşa cum a fost ea dezvăluită neamului pelasg.

*

Cale de câteva milenii, ne-am tot revendicat subconştient din Pelasg, dar cum istoricii n-au aflat printre generalii romanilor pe nici unul care să se numească Flachus (Pelasg, Belasg), vestigiul acela de memorie obştească ancestrală a fost spulberat prin decădere în derizoriu. S-a ajuns, tot prin obturarea memoriei obşteşti, chiar şi la situaţia în care urmaşi de-ai pelasgilor, Flăcenii, de care e plină Bucovina, să fie trecuţi în evidenţelor unor veacuri lipsite de memorie drept floceni, numele de Flacea fiind socotit drept ruşinos, dacă se grafiază Flocea. Aşa că păstrătorii inconştienţi ai identităţii de pelasg au optat pentru nume şi identităţi noi, cel mai adesea devenind Florescu.

*

La fel s-a întâmplat şi cu iarmarocul cel mare, cu Târgul Pelasgilor din Câmpia Română, care se transformă, în absenţa memoriei, în Târgul de Floci, apoi în Bucureşti.

*

Zal Mox, înţeleptul trac care a făcut să renască legile vetrei (Hestiei) strămoşeşti, adică „regulile de lângă râul cu apă”, din „oraşul arbore” al lui Anu (Uranos) a fost uitat, cum uitate au fost şi învăţăturile sale. Îl mai putem recupera din primele cărţi religioase ale omenirii, dar şi din scrierile anticilor din Elada (şi ei neamuri pelasge, sosiţi din ţinuturile nordice în trei valuri, ionienii, aheii şi dorienii), care au aspirat nepământeşte şi la o nemurire pământească, la nemurirea consacrată de memorie, pe care o numim istorie, artă sau civilizaţie.

*

În scrierile grecilor, numele păstrătorilor de datină nu au nimic în comun cu numele lor reale. Grecii, care fac un talmeş-balmeş din propria lor mitologie, l-au uitat pe Anu (a cărui memorie a fost dusă şi statornicită în Sumer şi în Egipt), dar şi noi am uitat numele ctitorilor de datină, pe care iată că pietrele vechimii deja le scot la iveală. Nu ştiu dacă e bine că am rămas atât de fideli datinii, deşi cel mai adesea dintr-un fel de mimetism. în fond, cultivând obiceiul şi trăind tradiţia, noi am lenevit într-un anume „dat” (An-Dar – Zilele Dăruite de Cer, în limbile finice) spiritual, fără a mai clătina istoria pământească prin fapte, prin idei, prin generaţii care-şi propun să dăinuiască. Ne-a lipsit ambiţia anticilor Eladei, dar şi statornicia deplină, cea care pune preţ pe memorie. Iar asta e rău, e cu adevărat păgân.

 *

Elenii au păstrat pentru noi doar cioburile unui ulcior divin, deşi cele mai multe şi mai valoroase relicve zac sub ţărână prin Ardeal, prin Moldova, prin Muntenia, prin vecinătatea munţilor noştri sacri. Din cioburile elenistice aflăm despre Zalmox, despre Gebeleizis (Munteanul), despre Bendis, despre Apollo, despre Marte, despre Orpheu, despre Artemis, despre Dionyssos, despre Osiris, dar aflăm prea puţin, un puţin falsificat, spoit cu alama altor mitologii. Dacă punem cioburile unul lângă celălalt şi le lipim pe datină, recuperăm o anume Trinitate (Mamă, Tată, Fiu), o Trinitate care, oricum am numi-o, ne cuprinde pe toţi trăitorii acestei lumi drept Fii ai Cerului şi ai Pământului, semn că, în toate vremurile, Dumnezeu înseamnă o aceeaşi cosmică şi misterioasă cuprindere.

*

Nouă, urmaşilor lui Moş Vreme, ca „neam al lui frunză-verde”, nici prin gând nu ne-a trecut că Zal Mox (Cerul), căruia îi poţi vorbi de pe Gebeleizis („Templul este un munte mare, care ajunge până la cer”[8]), hăruindu-ne cu Bendis (rodirile) pe care le determină Apollo (Sfântul Soare), după ce sunt primite invocaţiile lui Orpheu (ale Capricornului, numit, iniţial, Cernunos sau Cerul Superior[9]); şi nici omenirii nu i-a păsat că însuşirile şi binefacerile universale au fost transformate, încetul cu încetul, în mici zeităţi tiranice, condamnând făptura umană la o veşnică robie, în cer şi pe pământ.

 *

"Naşterea" zeilor prin închipuiri simbolice ale atributelor Cerului

“Naşterea” zeilor prin închipuiri simbolice ale atributelor Cerului

*

Cerului, cel mai adesea cu sinonimia care implică „Soarele, ochiul lumii”[10], a Soarelui, care „este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[11], noi, oamenii, i-am tot adus, mereu şi mereu, ofensa de a-l abandona sub cioburile închipuirilor, numele Cerului, cu Soarele inclus în el, fiind, numai la români camuflat într-o puzderie de zeităţi: Orfeu, Căliman („Orpheu şi Căliman au fost denumiri ale Regelui Lumii”), Caraiman („Regele Cerului deci este traducerea literară a lui Căliman şi Caraiman, una dintre denumirile Regelui Lumii”), Novac („Saturn în România este eroul popular Novac… Ceea ce este încă şi mai remarcabil este faptul că Novac e numit uneori Manca, Minea sau Mihnea, nume care derivă din Manu”; „Novac era Regele Uriaşilor”; „Fiul mai mare al lui Novac se numea Iovea (Iovis)”), Crăciun („Crăciun era Regele Păstorilor”) [12], deşi acelaşi Vasile Lovinescu, spre deosebire de folclorişti şi cu lecturi serioase la bază, probase că „Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare” (Strabon). Este Brahma Nirguna, cum trebuie să fie, de altfel, într-o Tradiţie primordială. Este Cerul senin… Zeul este adorat în Munţii înalţi, în singurătatea în care numai acvilele pot urca… Acestui Zeu nemărginit i se dă numele reprezentantului său”[13], pentru că „numele zeilor reprezintă atribute ale lui Unu”[14], iar în acest inefabil „simbol există taină şi revelaţie, tăcere şi rostire, acţionând împreună”[15].

*


[1] Strabon, Geografia, II, X, 21, p. 441

[2] Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

[3] Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 27

[4] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[5] Ibidem, p. 16

[6] Ibidem, p. 16

[7] Suciu, Mihaela, Dacii la joc, în Jurnaul Naţional din 26-12.2004

[8] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[9] Horowitz, Wayne, Mesopotamian Cosmic Geography, Eisenbrauns, 1998, p. XII

[10] Katha-Upanishad, IV, 2, p. 36

[11] Katha-Upanishad, IV, 2, 18

[12] Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 31

[13] Lovinescu, p. 34

[14] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 230

[15] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, primul moto al cărţii