Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mitcău

MITCĂU. Aflat pe malul drept al Nistrului, între Mosoriuca, Samuşin, Onut şi Ocna, satul Mitcău este menţionat într-un uric din 16 aprilie 1617 drept moşie a lui Nestor Ureche, care îl dăruieşte, în 9 martie 1643, nepotului său, Neculai Ureche, fiul lui Vasile, şi fratele cronicarului Grigore Ureche.

1710: În 8 iulie 1710, Ileana, jupâneasa banului Savin, fata fostului mare logofăt Vasile Ceaurul, dăruia Schitului Mare din Polonia jumătatea ei de sat Mitcău. „Jumătate din satulu Mitcău, dăruită Schitului Mare din ţara leşească de Ileana, soţia lui Savin, mare Ban, şi fiica repausatului Vasile Ceaurul, cu uricul din 8 Iulie 7218/1710 (La Prot. imp. sub Nr. 185.) Dăruirea confirmată de Nicolae Alexandru Maurocordat, cu hrisovul din 4 Iulie 7220/1712 (Prot. imp. Nr. 186.)”[1].

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Mitcău, moşie a lui ASLAN, „39 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Tănasă, 3 călăraşi, Vasili MOSCALIUC, Ion BĂN şi Ion sin Petrii BĂLAN, 1 jidov, Faki orândar, şi 34 birnici, şi anume: Gavril vornicul, Mihailo BREHUNEŢ, Necolai sin ego, Iacob MOTRIUCU, Vasile BOICO, Andrei CĂZACUL, Giorgie ANTONIUC, Iacob BINITINSKI, Timofei COZACIUCU, Dumitru FIŞCIUCU, Iacob BORDENIUC, Ichim sin BORDENIUC, Ivan HUIVAN, Simion ANTONIUCU, Ostafii ANDRIŞCO, Fedor HOŞÂVSKI, Petraş MEHERA, Georgii CORBULIC, Gavril NECORA, Ivan GĂLUŞCĂ, Dumitru morar, Ştefan vătăman, Gavril ŞAFARIUL, Andrei văcarul, Alecsa TANCA, Luchian TRIFENIUC, Ion sin GIORGII, Simion cojocar, Fedor sin MOISII, Panko rusul, Ion MOISUCU, Gavril MOSCALIUC, Mihailo HUŢUL şi Pricop rus. În satul Slobozia Mitcău, existau 19 case, cu 1 popă, Ion, 1 dascăl, Maftei, 1 călăraş, Gligoraş DOMINCO, 1 jidov orândar, Iţko, şi 15 birnici, adică: Vasile VORDENIUK vornic, Vasili KUNIŢKI, Simion HUDIMA, Mihailo SFISTALO, Ştefan DELIMCIUK, Vasili ANDRŞCIUK, Vasili sin HUDIMII, Ştefan KUNIŢSKI, Mihailo pânzar, Georgie văcar, Ion sin HUDIMII, Ştefan SIDORIUK, Iosip sin TĂNASII, Ivan COTIC şi Dumitru vătăman.

1774: În 1774, Mitcău avea 42 familii, jumătate de sat aparţinând, din 1710, Schitului Mare din Polonia. În 1775, satul Mitcău, din Ocolul Nistrului, avea 2 răzeşi, 2 popi şi 31 ţărani, iar în 1784, 63 familii.

1787: Moşia Mitcău a boierului Gheorghe Roset avea să fie scoasă la licitaţie, la rugămintea acestuia, de Administraţia Bucovinei, în 25 ianuarie 1787, preţul de pornire a licitaţiei fiind de 6.500 lei, fiind vândută, abia în 17 ianuarie 1789, lui Ştefan Ayvas, pentru 1.020 ducaţi.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoiuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[3].

1873: În 1873, fusese deschisă, la Mitcău, o şcoală cu 3 clase[4].

Mitropolitul Silvestru Morariu, pictat de Eugen Maximovici

1883: Biserica Adormirea Maicii Domnului din Mitcău a fost fundată în 1883 şi sfinţită în 1885, până atunci obştea fiind arondată bisericii din Brodoc. „Sfinţirea bisericei din Mitcău, în Bucovina. I. P. S. Archiepiscopulu Mitropolitul nostru Silvestru , hotărând actul sfinţirii bisericii din Mitcău, lângă Nistru, pe ziua de 30 Septemvre stil vechi, călători într-acolo, cu o zi mai înainte, insoţit de demnitarii bisericii catedrale. În această călătorie îl întâmpină pretutindeni atât poporul, cât şi clerul şi inteligenţa cu ovaţiunile cele mai cordiale. Ajungând I. P. S., în amurgul serii, în Ocna, fu salutat mai întâi la confinele (hotarul – n. n.) satului, de parohul din Brodoc, în al cărui raion zace atenenţa Mitcău, şi apoi, petrecut de un banderiu (alai de călăreţi – n. n.) strălucit până la biserica din Ocna, unde îl întâmpină, cu procesiune bisericească şi cu făclii aprinse, poporul, parohul local, protopresviterul districtual, cezaro-regalul căpitan (prefect – n. n.) şi comisarul districtual, dimpreună cu căpitanul din armata austriacă, baron Widburg; I. P. S. noaptea spre 30 Septemvrie o petrecu în curtea din Ocna. / A doua zi îşi urmă I. P. S. călătoria la locul destinat, însoţit de baronul Wildburg, protopresviterul districtual şi de căpitanul c. r. districtual, şi condus de banderiul din comuna Brodoc şi Mitcău. Ajungând deasupra comunei Brodoc, i se ivi I. P. S. un portal festiv, lângă care îl aşteptau reprezentanţii comunei, cu primarul în frunte, care, cerând binecuvântarea arhierească, îi oferi pâine şi sare. De asemenea, se prezentă şi şcoala locală poporală, cu conducătorul ei în frunte, care, bineventând pe I. P. S., în numele copiilor, în termeni aleşi şi plini de respect, se învrednici de înalta vorbire a I. P. Sale. / Urmându-l I. P. S. înainte, spre Mitcău, i se arătă a treia poartă festivă, cu procesiunea şi cu epitropii bisericii din Brodoc şi, petrecut de un număr impozant de popor, îl salutară, la confinele comunale, reprezentanţii comunali, cu epitropia bisericescă din Mitcău, lângă o capelă, rugându-l pe I. P. S. a împlini actul consacratoriu al noii biserici şi oferindu-i pâine şi sare. / Înaintea bisericii pregătită spre consacrare, era ridicat un portal măreţ, cu inscripţiunea: „Binecuvântează, prea sfinte stăpâne!”. / Întâmpinându-l aici procesiunile bisericilor învecinate, cu preoţimea pregătită la serviciul divin, îi prezentă parohul local I. P. S. evanghelia la sărutare, şi îndată se începu actul consacratoriu, urmându-i sfânta liturghie, celebrată în sobor, de 12 preoţi, şi cântată de corul arhiepiscopesc, care execută, cu toată exactitatea, cântările bisericeşti. / în timpul sfintei liturghii Înalt Preasfinţitul hirotoni pe teologulu D. Popescu în diacon. După finirea ceremoniilor bisericeşti, urmă prânzul festiv, în casa parohului din Brodoc, la care luară parte, pe lângă căpitanulu c. r. districtual, nobilii domni cav. de Buchental, plenipotentele domnului de Iacubovici, c. r. căpitan de district, exarhul catedral, protopresviterul districtual, cu un număr considerabil de preoţi, şi inteligenţa mireană. / Înalt Preasfinţia Sa, mişcat de ovaţiunile cordiale ce i-au fost aduse nu numai din partea credincioşilor săi, ci, cu multă reverenţă, şi din partea notabililor de altă confesiune, pretrecu la prânz cu o dispunere rară; primind toastul de reverenţă şi felicitare, din partea c. r. capitan districtual, răspunse toastând în onoarea căpitanului, a notabililor în genere, şi a celor prezenţi, apoi a clerului districtual, invitându-l special la cooperare armonică, mai ales în timpurile acestea grele pentru biserica ortodoxă, iar în urmă, în onoarea poporenilor pioşi, care, prezentându-se apoi prin deputaţiune din mijlocul lor, mulţămiră în termeni scurţi, însă din toată inima I. P. S. pentru părinteasca bunăvoire în cauzele lor bisericeşti. / Înalta Preasfinţia Sa binevoi a-si exprima, cu această ocaziune, plăcerea şi mulţămirea sa cu zelul parohului local, părintele Nicolae Vorobchievici, cu a cărui stăruinţă şi conducere s-a ridicat atât biserica din Brodoc, cât şi cea din Mitcău”[5].

1890: În 1890, când partea de sus a satului devenise o localitate importantă sub austrieci, numită Brodoc, partea de jos a satului Mitcău avea 866 locuitori.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mitcău (Mitkeu), comună rurală, districtul Coţman, aşezată pe malul drept al Prutului, la vărsarea pârâului Riza, între comunele conriverane Brodoc şi Mosorovca. Suprafaţa: 4,65 kmp; populaţia 917 locuitori ruteni, gr. or. Este lângă drumul principal Noua Suliţă – Uscie Biskupie (Galiţia) şi legată cu comunele conriverane susmenţionate prin drumuri de ţară. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică filială, atenenţă a parohiei din Brodoc. La 1776, o jumătate din comună era în posesia Schitului Mare, prin hrisovul de danie din 1710 al Ilenei Savin, confirmat în 4 Iulie 1712 de Nicolae Alexandru Mavrocordat; cealaltă jumătate o stăpînea Iordache Aslan. În anii 1766 şi 1767, s-au aşezat aci emigraţi din Galiţia. Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna posedă 484 hectare pământ arabil, 26 hectare fânaţuri, 20 hectare grădini, 45 hectare imaşuri, 3 hectare 50 ari păduri, 2 hectare heleştee. Se găsesc 32 cai, 138 vite cornute, 78 oi, 66 porci şi 19 stupi de albine. Mitcău, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 1,75 kmp; populaţia: 20 locuitori, în majoritate poloni”[6].

1910: În 1910, întreaga populaţie a satului Mitcău vorbea limba ucraineană.

1915: „Grigori a lui Parftemi Covaliuc, născut în Onut, la 4 aprilie 1891, să fi murit, la 15 august 1915, în Mitcău, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează procedura pentru declararea morţii celui dispărut, la cererea lui Partfemi Covaliuc şi Anilei Covaliuc a lui Partfemi”[7].

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941: Savu Eugeniu, seria 1937, media 7,30, numit în com. Mitcău, jud. Cernăuţi”[8].

[1] Pumnul, Arune, Privire repede…, în Biserica şi Şcoala, Nr. 9, Anul XIV, 4/16 martie 1890, p. 68

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 426

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 84

[5] Biserica şi Şcoala, Nr. 45, Anul IX, 10/22 noiembrie 1885, p. 357

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 144

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[8] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Jun 6

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Milişăuţi

MILIŞĂUŢI. Biserica „Sfântul Procopie” din Milişăuţi ctitorită, în 1481, de Ştefan cel Mare şi care deţinea portetul Voievodului Sacru al Neamului românesc şi al familiei sale, făcut în timpul vieţii, avea să fie distrusă de bombardamentele ruseşti din vremea primului război mondial.

1633: În 30 august 1633, Aftanasie, fiul lui Lazăr şi al Anastasiei, vindea episcopului Evloghie de Rădăuţi „jumătate de sat Meleşăuţi, jumătatea de sus… Acea jumătate de sat Meleşăuţi, jumătatea de sus, am fost dat-o svintei mânăstiri Solca…, dar socotind, mai tărziu, cu părintele Evloghie episcopul, cu egumenul şi cu călugării de la Solca, precum acel sat nu este de nici un folos mânăstirii şi stăpânind părintele Evloghie episcopul, din acel sat, jumătatea de jos, ce i-a fost cumpărătură de la Dumitru Tureatcă, am socotit şi am vândut acea jumătate de sat Meleşăuţi, jumătatea de sus, părintelui Evloghie episcop, pentru 200 ughi buni” (ducaţi ungureşti).

1643: Episcopul Evloghie avea să dăruiască Milişăuţii, în 1643, surorii sale, Ana.

1659: În 6 aprilie 1659, sunt menţionate primele nume ale unor săteni din Milişăuţi, care participă la stâlpirea Iacobeştilor, popa Pintilie, precum şi Lazăr şi Ştefan Hirşcu.

1700: Fata Anei de Meleşăuţi, Maria Cărăgioaie, rămasă văduvă, după cum o confirmă terminaţia numelui, dăruia jumătate de sat Milişăuţi, în anul 1700, nepoatei sale Maria, jupâneasa lui Ion, feciorul lui Vântul din Vărtop. Martori ai tranzacţiei au fost Iaţco vătaf, Ieremia şi Sabin Băsăcian, popa Nicolai şi Sofronia, jupâneasa lui Vasile vătăman.

1709: În 29 august 1709, fostul logofăt Zbera făcea hotarnica moşiei din Milişăuţi a lui Gavrilaş, nepotul Anei, reperele toponimice importante fiind: capu hotarului despre Crainiceşti (Grăniceşti), Făntăna Rece, şăsul Sucevii, ruptura Sucevii, capul hotarului Bădeuţului, valea Nelepcii, hotarul Hrinceştilor, hotarul Iacobeştilor, părăul morii de pe Horaeţi, dealul despre Romăneşti, Făntăna Curăscului.

1732: În 22 octombrie 1732, Maria, fata lui Simeon Calcăntaur, jupâneasa lui Gheorghe Humă căpitan, dăruia mănăstirii Iţcani moşia sa din Milişăuţi. Moşia aceasta, „trii părţi di sat Meleşăuţi pe care eu şi svănta biserică Iţcani le-am primit danie de la ruda me, anume Maria Humă”, a fost vândută mănăstirii Solca, pentru 217 lei turceşti, de călugărul Varlaam Ursachi, în 3 octombrie 1733. Câţiva ani mai târziu, în 16 ianuarie 1742, Constandachi, feciorul fostului mare armaş Constantin, făcea dovada, în faţa Divanului Domnesc, cum că el cumpărase jumătatea de sus a satului Milişăuţi, cu 100 lei turceşti, în vremea lui Mihai Vodă (1715-1726), şi, deci, că nu putea fi moştenită acea moşie de călugărul Varlaam Ursachi.

1744: Rămasă şi fără moşie şi fără bani, mănăstirea Solca se jeluieşte lui Ioan Vodă Mavrocordat Vodă, care, în 11 ianuarie 1744, porunceşte căutarea călugărului escroc, dar Varlaam Ursachi dispăruse fără urmă.

1747: Între timp, Lupul Balş cumpără, în 31 ianuarie 1747, partea de moşie Milişăuţi de la fostul mare armaş Constantin, deşi nu avea acest drept, pentru că nu era nici răzeş din Milişăuţi, nici rudă cu Constantin. Mănăstirea Solca se foloseşte de acest principiu străvechi al dreptului valah şi denunţă tranzacţia, iar Balş trage de timp, intrând în tratative discrete cu mănăstirea Sfântul Ilie, pentru a-i vinde ei moşia. Trec, însă, 14 ani, până în 9 ianuarie 1760, când Lupul Balş rămâne definitiv stăpânul moşiei Milişăuţi, partea de sus, pe care, în 20 ianuarie, o vinde, totuşi, mănăstirii Solca.

1761: Această jumătate de sat face obiectul unei dispute, în faţa Divanului Domnesc, în 3 iulie 1761, între armaşul Toader Buhăiescu şi cumnatul său, Costandache, fiul lui Constantin armaş, cu paharnicul Iordachi Cantacuzino, vechilul mănăstirii Solca, dar Solca păstrează moşia.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Meleşăuţi, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „45 – toată suma caselor”, însemnând 1 nevolnic, 1 turc botezat, 1 popă, 2 femei sărace, 20 scutelnici ai armaşului Dumitrachi SCHILIŢ şi 20 scutelnici ai lui „HRISTOLU ot vistierie”.

1774: În 1774, satul Milişăuţi avea 51 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Vicovilor, partea de sus a Milişăuţilor avea 3 popi şi 68 ţărani, în vreme ce Milişăuţii de Jos, împreună cu Bădeuţi şi cu Făgeţel, avea 3 popi şi 15 ţărani.

1778: În 1778 se stabilesc în Milişăuţi 8 familii de emigranţi transilvăneni, George IVAN din Iuda-Turda, Filip SAVAN şi Miron ŞTEFAN din Enciu pe Someş, Eremia VASILE, Ursu RUSU, Ioan ARDELEAN şi Vasile URSU din Năsăud şi Florea NATU din Odorhei pe Someş.

1784: În 1784, satul Milişăuţi avea 142 familii.

1787: În 1787, câteva familii de agricultori germani, provenite din Renania, din Bavaria şi din Baden-Württemberg, se statornicesc la Milişăuţii de Sus.

1843: Biserica „Sfântul Procopie” din Milişăuţi, era slujită, în 1843, de preotul administrator Grigorie LITVINOVICI, care păstorea 1.607 suflete. În 1876, biserica avea 2.672 enoriaşi, în Milişăuţi şi în Bădeuţi, fiind slujită de parohul Nicolai DAŞCHIEVICI şi de preotul cooperator Meleti COMOROŞAN. În 1907, paroh era Vasile CALANCEA, născut în 1849, preot din 1882, paroh din 1898, preot cooperator fiind Cassian BREABĂN, născut în 1870, preot din 1904, iar cantor, din 1890, Petru LOMUŞ, născut în 1860.

1860: Din 1860, funcţiona, la Milişăuţi, o şcoală cu 5 clase[2].

1867: „Mergând pe la aşa-numitul „Vadul Vlădichii”, în satul Milişăuţi, avui plăcerea de a vedea, iarăşi, o biserică, durată de marele Ştefan, cum se vedea încă la începutul domniei sale, căci, intrând înlăuntru, aflai, pe perete, portretul lui Ştefan cel Mare, în etate cam de 25 de ani, împreună cu al doamnei şi al fiului său, Bogdan (cred că e vorba de portretul lui Alexăndrel, nu al lui Bogdan – n. n.). Neputând rămâne mai lung, deşi preotul tinerel de acolo mă ţinea de vorbă, despre soarta bisericii şi despre unele momente din viaţa lui Ştefan Vodă, trecui peste apa Sucevii şi, venind la cale, mi se părea că nici nu calc pe pământ, de uşor ce-mi era pe inimă, când văzui, de departe, turnurile bisericilor din Suceava, reşedinţa de mai înainte a domnilor Moldovei şi a eroilor români”[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale. Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[4].

1890: În 1890, comuna Milişăuţi avea 2.564 locuitori, primar fiind neamţul Ioan Walter. Învăţători erau Georgie Olinec şi Iulia Tudan, parohi – Vasile Tomiuc şi Georgie Pojoga, iar cantor bisericesc – Georgie Halip.

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[5].

1902: Însoţirea raiffeisiană din Milişăuţi şi Bădeuţi a fost înfiinţată în 21 septembrie 1902, sub preşedinţia lui Constantin Nastasi, direcţiunea fiind asigurată de Georgie Abager, până în 1903, când face schimb de funcţii cu vistiernicul Vasile Calancea. Vicedirector era Eugeniu Siretean, iar Petrea Lomoş era vicepreşedinte.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Milişăuţ, sat vechi, din care s-au format, cu timpul, 2 comune aparte: Milişăuţul de Sus, districtul Rădăuţi, şi Milişăuţul de Jos, districtul Suceava. În apropierea şesului numit Varniţa, pendinte de acest sat, a construit Ştefan cel Mare o biserică, probabil în amintirea unei victorii repurtată de el asupra tătarilor. La 1776, o jumătate din acest sat aparţinea mănăstirii Solea, prin hrisovul din 20 Ianuarie 1760; iar cealaltă parte aparţinea mănăstirii Sf. Ilie, prin hrisovul de danie al Irinei, fiica lui Gheorghe Mînzul şi al soţului ei, Grigoraş, hrisov confirmat în 9 Ianuarie 1761 de Domnul Moldovei. Milişăuţ, herghelie, pendinte de moşia cu administraţie particulară Hardeggthal, districtul Rădăuţi. Are 3 case şi 32 locuitori. Milişăuţul de Jos (sau Slobozia Pruncului), comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe malul stâng al râului Suceava, la intrarea lui în district. Suprafaţa: 2 kmp; populaţia: 456 locuitori români, de religie gr. or. Este în apropiere de drumul principal Siret-Suceava, precum şi de linia ferată Cernăuţi-Iţcani. Are o biserică filială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, atenenţă a parohiei din Romaneşti. Forma, odinioară, un singur sat cu moşia Milişăuţul de Sus, sub numele de Milişăuţ. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 274 hectare pământ arabil, 20 hectare fânaţuri, 3 hectare grădini, 43 hectare imaşuri. Se găsesc 21 cai, 148 vite cornute, 117 oi, 104 porci, 7 stupi. Milişăuţul de Jos (sau Slobozia), moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 1,77 kmp; populaţia: 42 locuitori, în majoritate izraeliţi, de religie mozaică. Depindea, odată, de comuna Milişăuţul de Jos. Milişăuţul de Sus, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată pe malul drept al Sucevei şi lipită, în partea de Nord-Vest, de localitatea Rădăuţi. Suprafaţa: 20,70 kmp; populaţia: 2.564 locuitori, în majoritate ruteni, restul români şi ceva germani; religia gr. or., pentru ruteni şi români, evanghelică pentru germani. Prin drumuri de ţară comunică cu Rădăuţul, cu Iaslovăţul (Gurahumora), cu Milişăuţul de Jos (Suceava), precum şi cu drumul principal Suceava-Siret. Este staţie de drum de fier a liniei Suceava-Hadicfalva; are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoală populară, cu 2 clase (deci, 60 de şcolari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Procopiu”. Forma, odinioară, un singur sat cu moşie, împreună cu Milişăuţul de Jos, districtul Suceava, sub numele de Milişăuţ. Populaţia, formată din locuitori originari români, peste care au venit ruteni, probabil fugari militari din Galiţia şi, în anul 1787, colonişti germani, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.502 hectare pământ arabil, 101 hectare fânaţuri, 18 hectare grădini, 418 hectare imaşuri, 21 hectare păduri. Se găsesc 164 cai, 930 vite cornute, 1.600 oi, 723 porci, 127 stupi”[6].

1912: „Centrala Însoţirilor Economice Române din Bucovina a cumpărat, înainte cu câţiva ani, moşiile Milişăuţi şi Pătrăuţii de Jos pe Siret (cu ele era împreunat şi patronatul din parohiile Pătrăuţii de Jos pe Siret, Româneşti şi Danila), cu menirea ca ele să fie parcelate şi vândute, în loturi mai mici, ţăranilor români din aceste comune. Cu cât a cumpărat Centrala aceste moşii şi dacă le-a obţinut ieftin sau prea scump, aceasta ne-o spun îndeajuns gazetele noastre din Cernăuţi, „Foaia Poporului şi „Viaţa Nouă”, care nici azi n-au picat de acord, şi cu greu vor şi pica, întru stabilirea adevărului. Dar şi „Seljanska Kassa” (Centrala Însoţirilor Economice Rutene din Bucovina) a cumpărat tot 2 moşii, în Pătrăuţii de Sus pe Siret şi Davideni, şi iarăşi cu menirea ca să fie parcelate şi vândute, dar nu ţăranilor ruteni, ne-existenţi în părţile acelea, ci ţăranilor români rutenizaţi din cele 2 comune „mixte” (nu mixte, ci inundate!) din valea Sireţelului! Dar pe când Centrala română a cumpărat moşii, ca să ferească sate româneşti de o invaziune galiţiană (!), „Seljanska Kassa” a cumpărat moşiile amintite, cu scopul ca să facă prozeliţi în rândurile noastre şi să propage lăţirea galiţianismului veşnic flămând cât mai departe, înspre miazăzi. Dar aceasta nu se ţine întocmai de patronatul bisericesc din Pătrăuţii de Sus pe Siret şi Davideni, care, prin cumpărătură, a trecut la Seljanka Kassa”[7].

1916: Colecta pentru cei amputaţi şi orfanii celor căzuţi în luptă îl are, printre eroii generozităţii şi pe genistul (Arbeiter Abtig I/41) Cojocar Ilie, din Milişăuţii de Sus, care a contribuit cu 2 coroane, bani mulţi în vremurile acelea[8].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost săvârşită de „Corporalul Petru Gavriliuc, Milişăuţi, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Procopie Calinciuc, Milişăuţi, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Nicodim, Milişăuţi, Regimentul 22, rănit; Rezervistul Vladimir Ududec, Milişăuţi, Regimentul 22, rănit”[9]; „Infanteristul George Hrab, Milişăuţi, Regimentul 22 Infanterie, rănit; Infanteristul Ion Huţuleac, Milişăuţi, Regimentul 22 Infanterie, rănit; Infanteristul Petru Nuiaşciuc, Milişăuţi, Regimentul 22, rănit”[10]; „Infanteristul Andrei Zical, Milişăuţi, Regimentul 22, rănit”[11]; „Petre a lui Dumitru Bodnariuc, din Milişăuţii de Sus, a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria Bodnariuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[12].

1917: Biserica Sfântului Procopie din Milişăuţi, ctitorită, în 1481, de Ştefan cel Mare şi distrusă de bombardamentele ruseşti din vremea primului război mondial are o reprezentare iconografică în albumul „L’Art et les Artistes”, apărut la Paris, în ianuarie 1917.

1920: „Deciziune de expropriere No. 80/20/3. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Rădăuţi, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 390, Milişăuţi de Sus, din registrele funciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 288 ha 72 a 23 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[13].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţământului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Onofrei Andrievici la Milişăuţi”[14].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[15]: Dofcec Josef, morar, domiciliat în Milişăuţi; Straub Frantz, morar, domiciliat în Milişăuţi; Preser Iohann, cizmar, domiciliat în Milişăuţii de Sus; Hoffmann Carol, morar, domiciliat în Milişăuţi; Czernay Carol, rotar, domiciliat în Milişăuţi; Mainiczi Ioan, morar, domiciliat în Milişăuţi; Marţiac Mihai, rotar, domiciliat în Milişăuţi; Hardman Maximilian, rotar, domiciliat în Milişăuţi”.

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 9[16], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Circaci Petru, soldat, ctg. 1931, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Milişăuţi, jud. Rădăuţi, mort la 18 iulie 1941”.

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”[17]: Sârbu Ioan, seria 1938, media 7,33, numit în comuna Milişăuţi, postul VII, jud. Rădăuţi”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[18], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Lagadin Irina, de la Milişăuţi, la Vicovu de Sus Centru”; „Albotă Olimpia, de la Brăneşti-Dâmboviţa, la Milişăuţi, post XII, unică sosolicitantă; Şandru Daniil, de la Milişăuţi, la Climăuţi, post IV, apropiere de soţie, învăţătoare”[19].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 46, 1876 p. 49, 1907 p. 125

[3] Albina, Anul II, Nr. 18, miercuri 14/26 februarie 1868

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 142, 143

[7] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii, în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[8] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[9] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[10] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[11] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[15] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[16] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[17] Monitorul Oficial, Nr. 249, 2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele

[18] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[19] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Jun 5

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Milie

MILIE. Menţionat în 1428, dar atestat documentar în 13 decembrie 1433, când, convenind graniţa cu Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, regele polon Vladislav lăsa negociatorului graniţei, logofătul Tăutu, satele care anterior erau sub ascultarea Coroanei poloneze, Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca, satul Milie este menţionat, cu o confuzie între Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, şi Ştefan cel Mare, şi în letopiseţul lui Neculce, care spune că, atunci „când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa”[1].

1619: În 30 mai 1619, satul Milie, zălogit lui Ioan Stroici, este răscumpărat de pârcălabul de Hotin Mihai Tăutul, iar în 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întăreşte lui Mihai Tăutul, printre alte moşii, şi „satul Milie, care-i pe Cirimuş, cu locuri de mori în Topoliţa, care este lui dreaptă cumpărătură”.

1686: În 28 aprilie 1686, Vasile Bainschi cumpăra, de la Ilie Drăguţescul, cu 600 lei turceşti, jumătate din satul şi moşia Milie şi un sfert din Putila, tranzacţia fiind confirmată, în 20 mai 1691, de Safta, văduva lui Ilie Drăguţescul.

1740: În 14 octombrie 1740, Dumitraşco Bainschi, fiul lui Vasile, stăpânea jumătate de sat şi moşie, cealaltă jumătate aparţinând lui Sandul Sturza şi lui Toader Paladi.

1764: În 30 octombrie 1764, mazilul Ion Flondor se jeluia Divanului Domnesc împotriva lui Ioniţă Sturza şi a lui Toader Paladin, primul mare vornic al Ţării de Jos, celălalt – mare stolnic, pe motiv că i se împresoară moşia, partea de sus a satului Milie, moştenită de la mama sa şi de la unchiul lui, Dumitraşco Bainschi.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Milie, moşie a vornicului STURZA şi a lui Ion FLONDOR, „56 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Dumitru, 1 dascăl, Tănasă, 1 mazil, Ioniţă FLONDOR, 4 argaţi ai lui Ioniţă FLONDOR, Fodor pânzar, Ion LUNGUL, Toader TĂTARUL şi Georgi ungurian, 11 văduve, Maria, Odochiţa, Maria, Acsana, Vasâlina, Parasca, Măriuţa, Catrina, Iliana, Maria şi Odochiţa, 2 jidovi, Volva şi Pereţu, şi 36 birnici, şi anume: Georgie OSCOBIINICU, Chirilă vătăman, Ştefan ZAVUL, Andrei ONOFREICIUK, Ilaş OZCO, Toma UZCO, Grigori CĂZAN, Lavro morar, Vasili CAUZAŢ, Dumitraş CRINICO, Toader FRĂŢIORUL, Mihail MACOVEICIUC, Ivan HUŞCA, Simion IVAN, Gligoraş morar, Mihail BULIGA, Ivan CAZACU, Gligori COLOTILĂ, Georgi FOCA, Vasili SMUC, Ştefan ŞFAICA, Tănasă SMUC vătăman, Dumitru ARMAŞ, Vasili SLAVCU, Gligori ISAC, Tudosi PALADIUC, Andrei IRIMIICIUC, Fedor IRIMIICIUC, Vasile MORDACU, Pintelei SMUC, Ignat FOCA, Ştefan BAHATURSCHI, Mihail SMUC, Ivan DUMCO, Vasili ARMAŞ şi Ion SĂMEN.

1774: În 1774, Milie avea 51 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Cirimuşului, 1 mazil (Ion Flondor), 1 popă şi 81 ţărani. În 1784, satul avea 171 familii.

1794: Partea de sus a satului Milie, cea care aparţinuse lui Ion Flondor, este moştenită, în 16 noiembrie 1794, de feciorii lui, Constantin, Iuoniţă, şi Dumitraş Flondor, Iuoniţă Flondor cedând partea sa de sat şi moşie, în 18 august 1797, fraţilor săi, Constantin şi Dumitraş.

1795: Cealaltă jumătate de sat, care fusese a lui Mihalachi Giurgiuvan şi a jupânesei Maria, fata lui Ioniţă Potlog, era moştenită testamentar, în 24 iunie 1795, de jupâneasa Maria.

1855: Biserica Sfintei Parascheva din Milie a fost construită în 1855, pe locul unei bisericuţe vechi, ctitorită de familia FLONDOR, care avea, în 1843, 1.100 enoriaşi, păstoriţi de parohul Matei ZAHAROVICI. În 1876, biserica avea 1.561 enoriaşi, fiind patronată de Ioan BOHOSIEVICI, de Leon şi de Georgie de FLONDOR, paroh fiind Ştefan HUSSIATYNSKI. În 1907, paroh era doctorul în teologie Cassian BRENZAN (Brânzan), născut în 1871, preot din 1896, paroh din 1905, iar cantor, din 1906, Victor CERNIAWSKI, născut în 1871.

1861: În 12 martie 1861, jumătate de sat aparţinea lui Vasile Flondor, iar cealaltă jumătate – lui Criste Aivas.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Vijniţa (târg, cu tribunal) cu Bahna, Ciornohuz, Revna și Wiszenka, Berhomet pe Siret cu Lăpuşna, Mihodra, Cireşenca, Mazuri, Şipot cu Bursekeu, Ispas, Lucavăţ pe Siret cu Maidan, Meschibrod cu Podzaharie, Mihova cu Mega, Milie”[3].

1874: În Milie funcţiona o şcoală cu 4 clase şi o şcoală cu o clasă din 1874[4].

1890: În 1890, comuna Milie avea 2.023 locuitori, primar fiind Ioan Cuziec. Învăţători erau Ioan Velehorschi şi Aristea Macovievici, iar paroh era Constantin Danilevici.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Millie, comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată, în masă compactă, pe partea dreaptă a râului Ceremuş, între comuna Ispas şi Bănila Rusească. Suprafaţa: 11,26 kmp; populaţia: 2.023 locuitori ruteni, de religiune gr. or. şi ceva izraeliti. Se compune: 1). din satul cu acelaşi nume, care numără 1.766 locuitori; şi 2). din cătunele Beresniţa şi Ţarina Lazoc. Este lipită de drumul districtual Văscăuţi-Vijniţa, precum şi de linia ferata Nepolcăuţi-Vijniţa, la care este staţie. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfânta Paraschiva”. La 1776, aparţinea, jumătate mazilului Ioan Flondor; iar cealaltă jumătate, Marelui Vornic Ioniţă Sturza. Populaţia se ocupă cu prăsila de vite şi cu agricultura. Comuna posedă 1.158 hectare pământ arabil, 335 hectare fânaţuri, 18 hectare grădini, 188 hectare imaşuri, 357 hectare păduri. Se găsesc 62 cai, 640 vite cornute, 217 oi, 133 porci, 15 stupi. Millie-Bohosiewicz, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 4,12 kmp; populaţia: 109 locuitori, izraeliţi şi poloni. Cuprinde, pe lângă moşia Millie-Bohosiewicz, şi târlele Beresniţa şi Ţarina Lasok. Millie-Flondor I, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 2,94 kmp; populaţia 24 locuitori ruteni, israeliti şi români. Pe lângă moşia Millie-Flondor I propriu-zisă, cuprinde şi târla Berezniţa. Millie-FIondor II, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 3,63 kmp; populaţia: 43 locuitori izraeliţi, poloni şi ruteni. Pe lângă moşia Millie-Flondor II propriu-zisă, mai cuprinde şi târlele Berezniţa şi Ţarina Lasok.”[5]. Îmi poate arăta cineva o moşie Flondor rămasă cu locuitori români, pentru dăinuirea spiritului neamului? Aş! Peste tot, aduşi de boierii Flondor, ruteni, evrei, poloni şi ţigani. Şi-atunci, cine a rutenizat Bucovina?

1910: În 1910, ucrainenii formau 55 % din populaţie, românii – 35 %, iar evreii – 10 %.

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Gura Putilei făceau parte şi „Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: Cajetan Bohosievici, proprietar mare, Milie; Locţiitor: Stanislaus Bohosievici, proprietar mare, Milie”, iar din Comisiunea agrară de ocol Vijniţa, „Locţiitor: Vasile Zavadiuc, învăţător superior, Milie; Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Kajetan Bohosievici, proprietar mare, Milie; Locţiitor: Stanislaus Bohosievici, proprietar mare, Milie”[6].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc ortodox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Flondor Olto cav. de, Cernăuţi, strada Iancu Zotta No. 17 (Milie)”[7].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[8], următorii învăţători şi învăţătoare: Meran Alecu, comuna Milie, Chibochi, jud. Storojineţ, media 7,37”.

[1] ION NECULCE, O samă de cuvinte, Junimea 1972, p. 10

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 454

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 23, 1876 p. 97, 1907 p. 77

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 143

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[8] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Jun 5

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mihuceni

MIHUCENI. Menţionat, în 1 august 1466, când a fost întărit, de Ştefan cel Mare, Maruşcăi, fata lui Mihail Misici, împreună cu „Mihailăuţii, unde ari e să-ş facă aşezare şi undi au fost giudi Petrinco, şi Mihucenii, pi Trestiiana, în gura Rudii, şi Horodişte, cu toate poenili di supt codru, ce să numeşte Bozleşcoiu… hotarul Mihucenilor începând de la drumul cel mare al Movilăului, în gios, pănă la pârâul Trestiiana… Trăstieni, iar di acole drept la dial, la un stejar ci esti la o fântână… drept la codru” .

1774: În 1774, satul Mihuceni avea 9 familii ţărăneşti, dar împreună cu Trestiana, după cum rezultă din recensământul lui von Spleny din 1775. În 1784, populaţia satului ajunge la 75 familii ţărăneşti, în baza colonizării cu ruteni.

1782: Biserica Naşterea Maicii Domnului din Mihuceni a fost construită în 1782 de Ştefan de STRIŞCA. În 1843, biserica avea, în Mihuceni, Trestiana şi Chicera, 1.152 enoriaşi, patronatul fiind asigurat de familia Isabelei de FERRO, iar slujirea altarului, de preotul administrator Athanasie LEVIŢCHI. În 1876, biserica cu 1.839 enoriaşi în cele trei sate menţionate, aflată sub patronatul lui Rudolf von FERRO, era slujită de Peter NICHITOVICI. În 1907, patron bisericesc era Elena de SIMIG, paroh fiind Constantin GRIGOROVICI, născut în 1879, preot din 1905, iar cantor, din 1898, Parfenie IACUBOVICI, născut în 1865.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[1].

1887: O şcoală cu 2 clase avea să fie deschisă, la Mihuceni, în 1887[2].

1890: În 1890, Mihucenii aveau 900 locuitori, învăţător fiind Antonie Dub, paroh – Petru Nichitovici, iar cantor bisericesc – Partenie Iacubovici.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mihuceni, comună rurală, districtul Siret, aşezată pe pârâul Derehlui, între localităţile Hliboca, Trestiana şi Tărăşeni şi lângă hotarul dinspre districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 4,38 kmp; populaţia: 735 locuitori ruteni; religia gr. or. Este în apropierea drumului districtual Tărăşeni-Hliboca, a drumului principal Cernăuţi-Siret şi a liniei ferate Cernăuţi-Hliboca. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Această comună este menţionată, pentru prima dată, într-un act de danie din 2 Februarie 1508, al lui Bogdan-Vodă. La 1776, aparţinea mazilului Ioniţă Strişca şi era unită cu Trestiana. La 1780 era unită cu Trestiana şi cu Tărăşeni. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Întreaga regiune a acestei localităţi este plină de izvoare subterane, care pricinuesc surpări continue de teren, din care cauză linia ferată de acolo a trebuit să construiască diguri formidabile şi costisitoare. Comuna posedă 515 hectare pământ arabil, 57 hectare fânaţuri, 19 hectare grădini, 16 hectare imaşuri, 142 hectare păduri. Mihuceni, grup de înălţimi, corespondente cu înălţimile Spasca, în apropierea pârâului Derehlui şi care ţin împreună de şirul deluros, ce se întinde paralel cu cursul Siretului, având ca puncte culminante dealurile Vivoz şi plaiul Paltin. Fundăturile ce înconjoară aceste înălţimi sunt extrem de mlăştinoase şi pline de izvoare nesecate, lucru care a pricinuit enorme inconveniente şi cheltueli la construirea liniei ferate (secţia Cuciur Mare –Hliboca), primejduită şi acum încă, din timp, în timp, de surpături subite de terenuri. Mihuceni, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 4,32 kmp; populaţia: 9 locuitori izraeliţi”[3].

1910: În 1910, ceva mai puţin de 10 procente erau reprezentate de români.

1914-1918: „Grigori a lui George Zahariuc, născut în anul 1872, în Mihuceni, a fost înrolat, la 1 August 1914, în Regimentul 22 de Ţintaşi (Schützen) şi a plecat cu acest regiment în câmp. La începutul anului 1915, dimpreună cu mai mulţi săteni din Mihuceni, s-a luptat lângă Camenca şi fu prins de Ruşi. De atunci, încoace, lipseşte orice ştire despre dânsul şi nici „Crucea Roşă” nu a putut da oareşicare răspuns pozitiv. Presupunându-se că a murit, se îndrumează, la cererea Ilenei a lui Grigori Zahariuc, procedura pentru declararea morţii”[4].

1942: După retragerea trupelor româneşti din nordul Bucocovinei şi din Basarabia, împotriva românilor din aceste provincii a început o aprigă prigoană bolşevică, declanşată de colaboraţionişti, care aveau să fie judecaţi în lipsă, până în 1942, retrăgându-li-se cetăţenia română, în baza „dispoziţiunite art. 10 şi 292 din decretul-lege Nr. 3.012 din 1942, publicat în Monitorul Oficial Nr. 205 din 5 Septemvrie 1940” şi a „art. 1 din decretul-lege Nr. 3.862 din 1939, publicat în Monitorul Oficial Nr. 248 din 26 Octomvrie 1939”. Printre aceşti opresori ai propriilor comunităţi se numără şi Mundreac Ioan şi Tonenciuc Ioan, ambii din com. Mihuceni, jud. Storojineţ, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au fost mari duşmani ai românismului, contribuind la deportarea mai multor familii româneşti, şi au făcut propagandă comunistă”[5].

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 32, 1876 p. 69, 1907 p. 148

[3] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 142

[4] Monitorul Bucovinei, Fascicula 53, Cernăuţi în 9 August nou 1919, pp. 3-5

[5] Monitorul Oficial, nr. 171 din 25 iulie 1942, pp. 6229-6235

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Jun 5

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mihoveni

MIHOVENI. Format din două cătune, care s-au numit, în vechime, Buninţi şi Bârnova, precum două dintre pâraiele din zonă, Mihovenii, menţionaţi doar ca moşie în 7 septembrie 1756, îşi iau numele de la cel de-al treilea pârâu, Mihovenii, toponim mult anterior „familiei Mivovan”, care va deschide „crâşma Mivovanilor” (Sandul Mivovan din Iacobeni, menţionat ca răzeş în 30 noiembrie 1754 şi în 1794) abia în anul 1783. Drumul Suceava-Cacica însemna, de fapt, „hatul” între două moşii mănăstireşti, fiecare dintre ele cu „robii lui Dumnezeu” plasaţi la marginea moşiei proprii.

1768: În 9 martie 1768, exista un „Ştefan Tipa de Mihoveni”, care se judeca cu Petru Cheşco vel şătrar, descendentul lui Ţica, pentru o pivniţă de piatră în Suceava.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Mivoveni, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „40 – toată suma caselor”, însemnând 21 panţiri isprăvniceşti, 5 scutelnici ai „doftorului PETRACHI”, 3 argaţi tij (deci, tot ai „doftorului”), 5 femei sărace, 2 popi, 1 nevolnic şi 3 ţigani.

1774: În 1774, Mihovenii avea 18 familii ţărăneşti, iar în 1785, când cele două cătune vechi întregeau Mihovenii, 70 familii de ţărani.

1871: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Mihoveni, construită, de fapt, la Buninţi, între anii 1871-1877, dar sfinţită abia în 1885, îl avea paroh, în 1907, pe Nicolai POPOVICI, născut în 1855, preot din 1880, paroh din 1901, cantor fiind Gavriil MURANOVICI, născut în 1832.

1886: O şcoală cu 5 clase avea să fie deschisă, la Mihoveni, în 1886[3].

1890: În 1890, Mihovenii aveau 1.049 locuitori, primar al comunei fiind Mihail Popinciuc.

1893: O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Mihoveni, de parohul Simion COBILANSCHI, cuprinde următoarele nume de localnici: Vasile ZURCAN, Gavriil MURANOVICI, Ioan MARCO, învăţătorul Ignaţiu CORVIN, Dumitru CANDREAN, Iacob BEŞCIUC, Ioan alui Ilie POROCH, Ilie TURTUREAN, George DÂRJA, George alui Simion TIPA, Michail POPINCIUC, Vasile DÂRJA, Andrii GORAŞ, Ioan alui Iordachi CRUDU, Vasile MÂNDRESCUL şi Ioan CIOFU[4].

1903: Însoţirea de credit rural, tip Raiffeisen, s-a constituit, la „Mihoveni cu Buninţ”, în 1903, sub preşedinţia lui S. Lazarovici, cu George Muranovici – director, cu Leon Dârja – vistiernic, şi cu membrii Iacob Gherman şi Vasile Popinciuc (consemnat Pepenciuc).

1907: „Cabinetul de lectură „Lumina poporului“ din Mihoveni s-a constituit, în adunarea sa generală din 26 Mai 1907, în următoriul mod: Sfinţia Sa Nicolai Popovici, paroh, preşedinte; Dimitrie Corjan, învăţător, vicepreşedinte ; Vasile Popenciuc, secretar; Ioan Popescul, casar; Jacob Andriciuc, controlor; Vasile Cioarbă, bibliotecar; Ilie Goraş, econom; Gavriil Muranovici, cantor bisericesc, preşedinte al juriului de arbitraj, şi Ignatie Corvin, învăţător superior, preşedinte al consiliului de control”[5].

1907, martie 14: Comitetul districtual Suceava pentru alegeri era completat cu „Vasile Zurcan, gospodar in Mihoveni” şi „Dumitru Ilincan, gospodar în Buninţi”[6].

1907: „Sărbătorirea aniversării naşterii M. S. Împăratului în comuna Mihoveni. Ziua de 18 August a fost, pentru comuna Mihoveni, o sărbătoare frumoasă şi impozantă. Comitetul cabinetului de lectură „Lumina poporului” a aranjat un mare şi frumos festival pentru apoteozarea zilei onomastice a prealuminatului şi înţeleptului monarh Francisc Iosif I. Din timp, comitetul a comandat, la Viena, portretul M. Sale în mărime naturală, încunjurat de toate ţările şi provinciile stăpânite de augustul Suveran, pictate în colorile lor naţionale. Portretul a fost expus afară şi luminat de lampioane, cu portrete şi embleme imperiale. La oarele 9, seara, cabinetul de lectură, care se află în Casa Naţională, era ticsit de lume. Era un tablou feeric şi magnifică era priveliştea, când sute de săteni tineri şi bătrâni, femei şi copii, cu torţe şi lampioane şi, în frunte, cu un cor compus din un tânăr învăţător şi mai mulţi studenţi de la gimnaziul din Suceavă, la care se asociază şi tineretul de ambe sexe, a format un lung convoi spre casa parohială, pentru a invita la serbare pe energicul şi bravul preşedinte al cabinetului, Sfinţia Sa, părintele Nicu Popovici. Sfinţia Sa, harnicul preşedinte, având musafiri din România, au fost şi ei invitaţi a asista la serbare. Era un moment sublim şi pe feţele fiecărui puteai ceti mulţumire sufletească şi o dragoste nemărginită pentru iubitul Suveran, când, din sute de piepturi, se auzea strigătul de „Trăiască Majestatea Sa Împăratul!”. Ajunşi la Casa Naţională, s-a făcut o şedinţă solemnă, sub preşedenţia parohului N. Popovici, care ţinu o scurtă, dar bine simţită cuvântare, arătând, prin cuvinte calde şi bine simţite, dragostea nemărginită a românilor pentru iubitul şi mărinimosul monarh, care totdeauna a arătat mărinimie şi dragoste faţă de români, încheind cu un întreit „Să trăiască Majestatea Sa Împăratul Francis Iosif I!”, la care corul intona „Doamne Sfinte”, care a fost ascultat cu multă atenţie de asistenţă. După aceasta, dădu cuvântul studentului gimnazial Ignatescu, care vorbi, cu multă pricepere, şi analiză, cu profunditate, viaţa ilustrului monarh. Corul intonă iarăşi un cântec patriotic. Neanunţându-se nimeni, preşedintele dădu cuvântul cunoscutului profesor gimnazial din Iaşi, dlui Ştefan Goraş, care este originar din Mihoveni şi, actualmente, petrece în mijlocul familiei sale. Dl prof. Goraş, care acum şase ani (deci, în 1902 – n. n.), împreună cu cantorul, dl George Muranovici, şi sătenii Vasile Popenciuc, Leon Dârja, Iacob Andriciuc şi Ilie Goraş au înfiinţat cabinetul de lectură „Lumina poporului”, ţinu un magistral şi important discurs, care a fost, de nenumărate ori, întrerupt de numeroasa asistenţă prin strigăte de „Bravo!” şi „Să trăiască!”. Oratorul, făcând apoteoza Majestăţii Sale Împăratului Francisc Iosif I, spuse că românii din vastul imperiu habsburgic pote fi fericiţi că să pot manifesta şi cultiva în limba lor naţională, ba le este permis să-şi creeze bănci, cabinete şi case naţionale, de aceea toţi românii şi toate popoarele din monarhia Austro-Ungariei trebuie să ridice rugi fierbinţi, ca cerul să lungească firul vieţii bătrânului şi preagraţiosului împărat. Aceste cuvinte au pătruns în sufletul ţărănimii şi entuziasmul ajunse la apogeu. În treacăt, oratorul vorbeşte despre crearea cabinetului şi a băncii şi despre greutăţile pe care le-au întimpinat, neavând concursul celor luminaţi din comună. Ba unii s-au arătat chiar ostili înfiinţării cabinetului şi, cu toate acestea, visul a fost totuşi împlinit, spre bucuria sătenilor şi ciuda celor ce au voit să pescuiască în apă tulbure. Bătrânul învăţător, dl Ignatie Corjin, simţindu-se cu musca pe căciulă, a părăsit ostentativ, împreună cu familia sa, sala, spre nedumerirea sătenilor şi a întregii asistenţe. Pe când sala striga „Trăiască!”, dl Ignatie Corjin îşi chema familia acasă. Iată un democrat, crescut la şcoala onciulistă, duşman al cabinetului şi al ţărănimii şi admirator al pleiadei de politicieni, trăgători de chiuturi şi de sfori electorale. Acest om de paie e un fervent admirator al celor ce aşteaptă răvărsarea Nilului onciulist şi se mângâie cu speranţa că, pentru fapta lui incalificabilă şi regretabilă, va fi cel puţin propus, de deputaţii pseudo-democraţi, pentru a fi decorat. Noi însă îl recomandăm forurilor şcolare superioare, să ia severe măsuri contra acestui funcţionar, care a părăsit o serbare aşa de importantă şi impozantă, pentru a juca după strunele duşmanilor noştri, căci plecarea sa şi a familiei sale a făcut şi pe vornicul jidovit Ţurcan să părăsască sala. Acesta a facut-o în mod inconştient, deci are circumstanţe atenuante. Încolo, serbarea a decurs într-un mod strălucit şi impunător, spre lauda sătenilor şi a comitetului”[7].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[8], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Artimisia GORAŞ (fără vârstă menţionată, în 1907), Petrea ROPCIUC (fără vârstă menţionată, în 1907) din Mihoveni.

1908: „Venerabilitatea Sa, părintele Nicolai Popovici, paroh în Mihoveni, a oferit Societăţii „Doamnelor române din Bucovina” 100 coroane, din partea sa; iar din partea venerabilului său părinte, a răposatului protopresviter din Uideşti, Vasile Popovici, a predat Sfinţia Sa două cărticele de depuneri la „Însoţirea de păstrare şi credint în Uideşti”, pe suma de 500 coroane, destinată de răposatul binefăcător pentru societatea numită, cu scopul de a înfiinţa, la timpul său, o fundaţiune, pe numele „Vasile Popovici, protopresviter în Uideşti”. Din partea comitetului, se aduce Venerabilităţii Sale, părintelui Nicolai Popovici, cea mai sinceră mulţămită pentru mărinimosului dar, iar răposatului binefăcător, protopresviterul Vasile Popovici, fie-i memoria eternă, / Pentru comitet / Prezidenta Elena de Popovici, născută contesă Logothetti, / Secretara Minodora Stefanelli”[9].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mihoveni, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe malul drept al râului Suceava şi despărţită de Buninţi prin drumul districtual Suceava-Cacica. Suprafaţa: 1,39 kmp; populaţia: 1:095 locuitori români gr. or. şi câţiva poloni. Are un oficiu poştal şi o şcoală populară, ce serveşte şi pentru Buninţi; ţine de biserica parohială din Buninţi. La 1776, aparţinea mănăstirii Pătrăuţi. Populaţia, formală din locuitori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 567 hectare pămînt arabil, 314 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 243 hectare imaşuri, 200 hectare pădure. Se găsesc 56 cai, 304 vite cornute, 545 oi, 290 porci, 40 stupi. Mihoveni, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie specială Pătrăuţi, districtul Suceava. Are 3 case, cu 17 locuitori. Se compune din Mihovenii propriu-zis, cu o singură casă, şi din târla Florinta, cu 2 case. Forma, la 1776, o singură administraţie cu comuna de azi Mihoveni, în stăpinirea mănăstirii Pătrăuţi”[10].

1910: Cu sprijinul financiar al Societăţii „Însoţirea orăşenilor români din Suceava”, a fost trimis să înveţe o meserie şi „Tâmpescu Gherasim din Mihoveni, la stolerie”[11].

1915: „În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 1915, după două lupte, în 31 decembrie, la Storojineţ şi la Rădăuţi, „primele patrule ruseşti şi-au făcut intrarea în Suceava, venind din direcţia Hatna şi luând drumul spre satele Costâna şi Mihoveni. În urma patrulelor, trupele ruseşti au cantonat în pădurea Costâna”, iar sucevenii şi iţcănenii s-au refugiat în Burdujeni. În 2 ianuarie, pe la orele 14, 300 de ruşi au intrat în Suceava, ocupând oraşul. La pichetele de grăniceri ruse au fost instalaţi soldaţi basarabeni, care, „aflând că este teritoriul românesc, au salutat, retrăgându-se”[12]. Cam pe aceeaşi vreme, sosiseră la Şcheia, venind din spre Costâna şi Mihoveni, 600 de cazaci călări, în frunte cu polcovnicul Syczen. Mişcările călărimii se puteau bine urmări de pe dealul Zamcei[13].

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost plătit de „Infanteristul Silvestru Maruneac, Mihoveni, Reg. 80, mort (28.05-23.07.1915)”[14].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Suceava făcea parte şi un „Reprezentant al Băncii regionale: Amfilochi Ţurcan, învăţător superior, Mihoveni”[15].

1919: „Deciziune de expropriere No. 1019. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 154 ha 99 a 98 mp din moşia „Florinta”, corpul dominical Mihoveni, fasc. No. 458, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[16]. Deciziunea modificată, în care erau trecute 10 ha mai puţin: I). Deciziune de expropriere No. 1019. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 144 ha 99 a 98 mp din moşia „Florinta”, corpul dominical Mihoveni, fasc. No. 458, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[17].

1932, decembrie 15: Repartizări de comune rurale urbane nereşedinţă, între plăşile din judeţele Severin, Hunedoara, Bihor şi Suceava, în baza decretului regal nr. 3.501, din 15 decembrie 1932, în baza Decretului regal „Nr. 16.369 A din 31 Decemvrie 1932, se înfiinţează o nouă plasă în judeţul Suceava, cu denumirea de plasa Bosancea, acelaşi judeţ”, cu reşedinţa în Bosanci, care cuprindea satele: Bosancea, Buninţi, Burdujeni, Chilişeni, Ipoteşti, Lisaura, Mihoveni, Plăvălar, Poeni pe Suceava, Reuseni, Ruşii Mănăstioarei, Securiceni, St. Ilie, Şcheia, Tişăuţi şi Udeşti.Litenii treceau în plasa Ilişeşti, şi aceasta nou înfiinţată[18].

1941: „Având în vedere petiţiunea prin care dl Nicolae Andriciuc, născut în comuna Mihoveni (Suceava), la 13 aprilie 1891, domiciliat în comuna Mihoveni, jud. Suceava, a cerut, conform art. 20 din legea numelui, redobândirea numelui său patronimic de Andreiescu, spre a se numi Nicolae Andreiescu; / că această cerere se întemeiază pe faptul că numele său a fost înstrăinat… Decidem: /Admitem ca dl Nicolae Andriciuc să schimbe numele său patronimic de Andriciuc, în acela de Andreiescu”[19].

1942: „Tablou întocmnit în conformitate cu art. 27 din legea Nr. 29 din 1942, de pereoanele cărora li s-a admis redobândirea numelui avut, potrivit legii numelui: Leon Lazarovici, domiciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit: Lăzărescu, prin încheierea Judecătoriei Suceava Nr. 48 din 22 Aprilie 1942. Longin Andriciuc, domiciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit: Andreiescu, prin încheierea Judecătorei Suceava Nr. 49 din 25 Aprlie 1942”[20].

1942: „Tablou întocmit conform art. 27 din legea Nr. 29 din 1942, de persoanele cărora li s-a admis redobândirea numelui avut, potrivit legii numelui: Constantin Popinciuc, dorniciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit Popinceanu, prin încheierea judecătoriei Suceava Nr. 68 din 6 Iunie 1942”[21].

1943: „Sentinţa civilăNr. 141. La rând, venind judecarea cauzei de înregistrare ulterioarăt a naşterii copiilor Maria, Ecaterina şi Aurelia a lui Nicolai şi Domnica Cracovschi (născută Ieremciuc) din comuna Mihoveni, judeţul Suceava, în registrul actelor de stare civilă peutru născuţi al susnumitei comune şi procedura fiind completă, la strigarea cauzei, s-au prezentat petiţionarul Nicolai Cracovschi, personal şi asistat de dl avocat D. Cojocariu şi ofiţerul stării civile al comunei Mihoveni, în persoana primarului comunei, Nicolai Muş… S-au ascultat martorii: Valerian Goraş, Samuilă Ungurean şi Domnica Cracovschi. S-a dat citire actelor din dosar… Având în vedere că petiţionarul susnumit, prin cererea sa de la dosar, susţine că fiicele sale, şi anume: Maria, născută la 2 martie 1924, Ecaterina, născută la 7 noeimbrie 1925, şi Aurelia, născută la 6 iulie 1929, în comuna Mihoveni, n-au fost înscrise, la timpul lor, în registrul de stare civilă pentru născuâi al comunei Mihoveni şi nici în altă parte, cere, din acest motiv, înscrierea ulterioară… Pentru aceste motive, / În virtutea legii, hotărăşte: / Admite înregistrarea ulterioară”[22].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[23], următorii învăţători şi învăţătoare: Sezerman Nicanor, comuna Mihoveni, jud. Suceava, media 7,42”.

1944: „Sentinţa civilă nr. 144. La rând venind soluţionarea cererii făcută de Parchetul Tribunalului Suceava, înregistrată sub Nr. 13.920 din 13 august 1943, pentru rectificarea registrelor stării civile pentru născuţi ale comunei Mihoveni, jud. Suceava, şi procedura fiind completă, la apelul nominal au răspuns martorele Chilina T. Ungureanu şi Domnica lui Gavril Mândrescu. S-a dat citire actelor şi lucrărilor de la dosar. S-au ascultat martorele… Pentru aceste motive: / În virtutea legii, hotărăşte: / Admite înregistrarea ulterioară a naşterii copilei Veronica Tănase din comuna Mihoveni, jud. Suceava, în registrul actelor stării civile pentru născuţi al comunei Mihoveni, jud. Suceava, cu următoarele date: Numele: Veronica; prenumele: Tănase, de sex feminin şi de religie ortodoxă română, născută la data de 9 august 1922, în comuna Mihoveni, jud. Suceava, fiica legitimă a lui Dumitrn şi a Domnicăi Tănase, ambii agricultori din comuna Mihoveni”[24].

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[25], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Boca Vasile, la Mihoveni, p. 10”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[26], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Roşu Gheorghe, de la Liteni, la Mihoveni”.