Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mihuceni

MIHUCENI. Menţionat, în 1 august 1466, când a fost întărit, de Ştefan cel Mare, Maruşcăi, fata lui Mihail Misici, împreună cu „Mihailăuţii, unde ari e să-ş facă aşezare şi undi au fost giudi Petrinco, şi Mihucenii, pi Trestiiana, în gura Rudii, şi Horodişte, cu toate poenili di supt codru, ce să numeşte Bozleşcoiu… hotarul Mihucenilor începând de la drumul cel mare al Movilăului, în gios, pănă la pârâul Trestiiana… Trăstieni, iar di acole drept la dial, la un stejar ci esti la o fântână… drept la codru” .

1774: În 1774, satul Mihuceni avea 9 familii ţărăneşti, dar împreună cu Trestiana, după cum rezultă din recensământul lui von Spleny din 1775. În 1784, populaţia satului ajunge la 75 familii ţărăneşti, în baza colonizării cu ruteni.

1782: Biserica Naşterea Maicii Domnului din Mihuceni a fost construită în 1782 de Ştefan de STRIŞCA. În 1843, biserica avea, în Mihuceni, Trestiana şi Chicera, 1.152 enoriaşi, patronatul fiind asigurat de familia Isabelei de FERRO, iar slujirea altarului, de preotul administrator Athanasie LEVIŢCHI. În 1876, biserica cu 1.839 enoriaşi în cele trei sate menţionate, aflată sub patronatul lui Rudolf von FERRO, era slujită de Peter NICHITOVICI. În 1907, patron bisericesc era Elena de SIMIG, paroh fiind Constantin GRIGOROVICI, născut în 1879, preot din 1905, iar cantor, din 1898, Parfenie IACUBOVICI, născut în 1865.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[1].

1887: O şcoală cu 2 clase avea să fie deschisă, la Mihuceni, în 1887[2].

1890: În 1890, Mihucenii aveau 900 locuitori, învăţător fiind Antonie Dub, paroh – Petru Nichitovici, iar cantor bisericesc – Partenie Iacubovici.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mihuceni, comună rurală, districtul Siret, aşezată pe pârâul Derehlui, între localităţile Hliboca, Trestiana şi Tărăşeni şi lângă hotarul dinspre districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 4,38 kmp; populaţia: 735 locuitori ruteni; religia gr. or. Este în apropierea drumului districtual Tărăşeni-Hliboca, a drumului principal Cernăuţi-Siret şi a liniei ferate Cernăuţi-Hliboca. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Această comună este menţionată, pentru prima dată, într-un act de danie din 2 Februarie 1508, al lui Bogdan-Vodă. La 1776, aparţinea mazilului Ioniţă Strişca şi era unită cu Trestiana. La 1780 era unită cu Trestiana şi cu Tărăşeni. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Întreaga regiune a acestei localităţi este plină de izvoare subterane, care pricinuesc surpări continue de teren, din care cauză linia ferată de acolo a trebuit să construiască diguri formidabile şi costisitoare. Comuna posedă 515 hectare pământ arabil, 57 hectare fânaţuri, 19 hectare grădini, 16 hectare imaşuri, 142 hectare păduri. Mihuceni, grup de înălţimi, corespondente cu înălţimile Spasca, în apropierea pârâului Derehlui şi care ţin împreună de şirul deluros, ce se întinde paralel cu cursul Siretului, având ca puncte culminante dealurile Vivoz şi plaiul Paltin. Fundăturile ce înconjoară aceste înălţimi sunt extrem de mlăştinoase şi pline de izvoare nesecate, lucru care a pricinuit enorme inconveniente şi cheltueli la construirea liniei ferate (secţia Cuciur Mare –Hliboca), primejduită şi acum încă, din timp, în timp, de surpături subite de terenuri. Mihuceni, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 4,32 kmp; populaţia: 9 locuitori izraeliţi”[3].

1910: În 1910, ceva mai puţin de 10 procente erau reprezentate de români.

1914-1918: „Grigori a lui George Zahariuc, născut în anul 1872, în Mihuceni, a fost înrolat, la 1 August 1914, în Regimentul 22 de Ţintaşi (Schützen) şi a plecat cu acest regiment în câmp. La începutul anului 1915, dimpreună cu mai mulţi săteni din Mihuceni, s-a luptat lângă Camenca şi fu prins de Ruşi. De atunci, încoace, lipseşte orice ştire despre dânsul şi nici „Crucea Roşă” nu a putut da oareşicare răspuns pozitiv. Presupunându-se că a murit, se îndrumează, la cererea Ilenei a lui Grigori Zahariuc, procedura pentru declararea morţii”[4].

1942: După retragerea trupelor româneşti din nordul Bucocovinei şi din Basarabia, împotriva românilor din aceste provincii a început o aprigă prigoană bolşevică, declanşată de colaboraţionişti, care aveau să fie judecaţi în lipsă, până în 1942, retrăgându-li-se cetăţenia română, în baza „dispoziţiunite art. 10 şi 292 din decretul-lege Nr. 3.012 din 1942, publicat în Monitorul Oficial Nr. 205 din 5 Septemvrie 1940” şi a „art. 1 din decretul-lege Nr. 3.862 din 1939, publicat în Monitorul Oficial Nr. 248 din 26 Octomvrie 1939”. Printre aceşti opresori ai propriilor comunităţi se numără şi Mundreac Ioan şi Tonenciuc Ioan, ambii din com. Mihuceni, jud. Storojineţ, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au fost mari duşmani ai românismului, contribuind la deportarea mai multor familii româneşti, şi au făcut propagandă comunistă”[5].