Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Măneuţi

MĂNEUŢI. Deşi are un bogat trecut românesc, satul Măneuţi („Man” înseamnă, în tătară şi în turcă, „Bărbat”) este considerat, chiar şi în 1908, de către Grigorovitza, drept Andrásfalva, colonie maghiară, despre care am povestit separat. Istoria satului a încetat sau s-a alterat în veacurile de stăpânire călugărească, dar nici componenta aceasta de istorie românească nu trebuie ignorată. Satul Măneuţi a fost atestat documentar în 7 iulie 1430 şi în 24 februarie 1437, cu întărire, atunci când Şteful Jumătate primeşte uric şi pentru o jumătate din satul şi moşia „Maneuţi la Suceavă”, cealaltă jumătate revenindu-i lui Mândrea, fratele lui Şteful şi al lui Jurju, a fost, la origini, un sat tătăresc, statut confirmat în 9 noiembrie 1433, când unul dintre cei doi fraţi vrăjmaşi, fii ai lui Alexandru cel Bun, Ştefan Vodă, îi dăruieşte partizanului său, „pan Danco, fiul lui pan Giurgiu de la Frătăuţi… un sat pe Suceavă, anume Mianouţi şi patru curţi de tătari din acel sat”, respectiv familiile „curţilor de tătari Mateis şi Ivaşcu”.

1468: În 1468, la Măneuţi stăpânea Marena, jupâneasa lui Ivanco Braevici, fiul lui Brae cel Bătrân, care zidise o mănăstire la Măneuţi. În 2 octombrie 1468, Ştefan cel Mare cumpără, de la Marena şi de la feciorii ei, Ivaşco şi Iliaş, cu 120 zloţi tătăreşti, „jumătate din satul Maneuţi, pe Suceavă, partea lor, jumătate din moară, jumătate din mănăstire şi jumătate din tot hotarul, cu tot venitul”, pe care le dăruieşte mănăstirii Putna.

1478: În 7 martie 1487, Şteful, fiul lui Hărman, şi sora lui Marina, jupâneasa lui Mihail Rogaşevschi, dau mănăstirii Putna satul „Maneuţi, cu mori pe Suceava” şi primesc, la schimb, „un sat, anume Şirăuţi”.

1742: În 1742, „Mineuţii” erau o selişte pustie, pe care se vor aşeza, după 19 ianuarie 1785, 56 familii de ceangăi, care vor întemeia Andreasfalva, „sau satul lui Andraş” (sat despre care am scris o poveste separată), şi se vor ocupa cu legumicultura şi cu creşterea vitelor.

1776: „Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni)”[1].

1782, ianuarie 29: În faţa Comisiei Imperiale de delimitare a proprietăţilor în Bucovina apare egumenul mănăstirii Putna. „Întrebare: Cum a venit (praediul) moşia Manauţi la mănăstirea Putna? Răspuns: Această moşie, care mai înainte a fost un sat, o a schimbat mănăstirea Putna cu un anumit Şteful şi Maria pentru Şerăuţi, sat situat în districtul Cernăuţului, fost al mănăstirii, care schimb l-a confirmat apoi bătrânul Ştefan Vodă. Acest uric domnesc de confirmaţiune, în care însă hotarele nu sunt descrise, se află în tra­ducere sub No. 136. Întrebare:  Se află o hotarnică pentru această mo­şie şi de când o posedă mănăstirea în linişte? Răspuns: Mănăstirea Putna nu posedă o hotarnică specială pentru ea şi mănăstirea Suceviţa uzurpează o bucată de loc, din partea Horodnicului, pentru care mănăstirea Putna se judecă cu Suceviţa”[2].

1887: În octombrie 1887, „întrucât unele case din Andrásfalva erau goale, la vremea respectivă, comisarul de colonizări Danss” a aşezat în acele case câteva familii de germani şi de lipoveni din Motocul Dragomirnei[3], ai căror urmaşi vor putea fi întâlniţi, ca meseriaşi ai satului, în 1940, când li se vor ridica provizoriu licenţele.

1894: La Măneuţi începe să funcţioneze, în limba română, şcoală-filială, cu o clasă[4].

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus la, 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru germani în Frătăuţii Vechi comuna rom. şi Măneuţi” (Spar- u. Darlehenskassen-verein für die Deutschen in Altfratautz rom. und Andreasfalva) următoarele schimbări: membrul în direcţiune Johann Bulbuc şters; membrul în direcţiune Friedrich Bulbuc introdus”[5].

1920: „Deciziune de expropriere No. 241/20/3. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Ră­dăuţi, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 302, Măneuţi, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 240 ha 58 a 73 mp, proprietatea Fondului bisericesc, în folosul „Fondului de pământ buco­vinean”, a devenit definitivă”[6].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[7]: Arnold Mateus, cizmar, domiciliat în Măneuţi; Weber Ernest, tâmplar, domiciliat în Măneuţi; Zimmermann Anton, cizmar, domiciliat în Măneuţi; Glas Richard, rotar, domiciliat în Măneuţi”.

1941: „Dl Ioan Popa, învăţător în comuna Maneuţi, jud. Rădăuţi, a cerut reconstituirea actului de naştere al fiicei sale, Cornelia Sânziana Maria, născută la 20 Iunie 1940, în Cernăuţi”[8].

1944: „Parohia ortodoxă de la Măneuți s-a înființat la 1 martie 1944, dar nu dispunea de nimic: nici biserică, nici parohie, și nici pământ. Parohia catolică avea parcelele 5053/38 și 5016/5 din fascicola 302, suprafața fiind de 6ha 90 ari și 19m², iar ce reformată avea parcela virană nr. 112 și parcela 103 și 107 din fascicola 813, în suprafață de 72 ari și 76m². În data de 12 septembrie 1945, sub nr. 7638 s-a înregistrat o cerere de către parohia din Măneuți, ca aceste pământuri să le fie date în folosință”[9].

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[10]: Gurzun Petre, comuna Măneuţi, media 8,00”.

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri: Moara fostă proprietate a lui D. L. Kraft din comuna Măneuţi”.

[1] Păunel, Eugen I., Acvarelele pictorului Franz Jaschke, în Codrul Cosminului, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432

[2] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 255

[3] Kaindl, op. cit. p. 425

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 122

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 68, Cernăuţi 30 septembrie nou 1919, p. 5

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[7] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[8] Monitorul Oficial, Nr. 69, 22 martie 1941, p. 1443

[9] Pál, László Gergely, Bucovina unui maghiar, Imperium Constanţa 2019,  pp. 51, 52

[10] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mănăstirişte

MĂNĂSTIRIŞTE. „Acest suburbiu e aşezat spre amiază-zi, de la Cernăuţi. E împrăştiat pe şes, numai partea lui nordică e pe dâmburi şi pe vale, în care se află şi un pârâu… Aici e o şcoală comunală de 4 clase. La ea umblau, în 1894, 105 Români, 47 Ruteni, 160 Germani, 9 Poloni, 1 Ceh. Anul fundării, 1872. Aici ar fi necesară o bisericuţă de piatră, vis-a-vis de şcoală, ca să aibă copiii unde umbla la ascultarea sfintei liturghii, că, pe aiurea, nu le dă mâna să meargă, din cauza depărtării. În Mănăstirişte locuiesc oameni de tot felul: Români, Germani, Ruteni, Jidovi. Oamenii ortodocşi din acest suburbiu, deşi mai toţi Români, vorbesc, între olaltă, când se întâlnesc, ruseşte, numai preotului îi spun „Bună ziua!”. După ce au trecut de dânsul, o mână ca şi mai înainte. Româncele şi şvăboaicele vorbesc, între olaltă, tot ruseşte. Rele timpuri!”. „Se pare că şi pe locul acesta a fost un schit sau o mănăstioară, de unde apoi şi numele de Mănăstirea, care, în mod corupt, se zice Mânăstirisca”[1].

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[2].

1898: În Mănăstirişte sunt două societăţi: 1. O filială a „Doamnelor Române” din Bucovina; 2. Cabinetul de cetire „Mănărişte”, care e o filială a Societăţii cantorilor români din Bucovina „Lumina”, întemeiat în 1898[3]. Cabinetul de lectură „Lumina” din Mănăstirişte s-a înfiinţat, în 1 Mai 1898, sub preşedinţia lui Andreiu Brăteanu, vicepreşedinte fiind Ion Penteleiciuc. Din comitetul de conducere mai făceau parte şi preotul Petru Popescul (secretar), Dionisie Clein (controlor), George Zavadovschi (casar), Nicolai Cohut (bibliotecar), Mihai Jemna (econom), Vasile Jemna, Nicolai Scalat şi Mihai Creiliciuc (comisia de control).

1906: „Încercare de sinucidere. Iosefa Nicur din Mănăstirişte, nr. 500, a încercat, ieri, să se sinucidă, bând o soluţiune de fosfor. Cauza a fost amor nefericit şi anume că părinţii ei sau opus legăturii ce vroia ea s-o încheie cu alesul inimii sale. Bolnava a fost transportată la spitalul ţării”[4].

1907: „De însemnat ar fi şi reuşita socialistului George Grigorovici în al doilea cerc electorat din Cernăuţi, contra candidatului Evreilor N. Wender. Grigorovici a întrunit 3.543 voturi, iar Wender 2.494. Românii din oraşul Cernăuţi, din suburbiile Roşişa, Clocucica, Mănăstiriştea, au votat cu toţii pentru Grigorovici, care, ca român din naştere, are legături de sânge cu noi. Şi programul lui a fost mai simpatic decât cel al contra­candidatului”[5].

1907: „Cabinetul de lectură „Mănăsterişte” din Mănăsteriştea îşi amână petrecerea poporală, care era fixată pe ziua de 14 Iulie stil nou, pe ziua 28 Iulie stil nou; tot în aceiaşi zi se va ţine şi adunarea generală a cabinetului de lectură. Petrecerea va avea loc în ograda dlui Maxim Jemna. Începutul, la 2 ore după-masă. Intrarea 50 bani. Suprasolviri se primesc cu mulţămită şi se vor publica pe cale ziaristică. Venitul curat este menit pentru sprijinirea copiilor săraci din Mănăstirişte. Onoratul public tânăr inteligent din oraş este rugat a lua parte la această petrecere poporală”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mănăsteriştea (Manasteriska), mahala a oraşului Cernăuţi, cu 2.600 locuitori, parte colo­nişti germani, parte colonişti pripăşiţi din Galiţia şi numai puţini români. Populaţia se ocupă cu felu­rile meserii, cu salahoria şi parte cu grădinăritul şi agri­cultura. Germanii sunt buni zidari, care lucrează mult prin România. Are o şcoală, cu 6 clase (deci peste 180 şcolari – n. n.), pen­tru ambele sexe, iar cultul ţine de oraşul Cernăuţi. Se găsesc 135 cai, 391 vite cornute, 86 oi, 302 porci şi 44 stupi de albine”[7].

1914-1918: „Petru a lui Petru Huber, născut în 1886, în Mănăstirişte, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 3 de Artilerie Grea, în Przemysl, şi a servit în fortăreaţă. În martie 1915, a căzut prizonier la ruşi şi a fost internat în lagărul din Taşchkend. Acolo ar fi murit în iunie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Luisa Huber, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[8].

1936: Legionarii au ridicat o biserică în Mănăstirişte, „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, iar studentul la teologie Gheorghe Grigor „a fost asasinat mişeleşte de o mână criminală”, devenind jertfa de la temelia sacrei zidiri şi fiind omagiat de Traian Brăileanu, Constantin Zoppa, Barbu Sluşanschi, Vasile I. Posteucă şi Mircea Streinul[9].

[1] Hostiuc, Erast, Prof, Schituri bucovinene, în Ţara Şipeniţului, Anul I, Nr. 1, Cernăuţi, iulie 1936, p. 25

[2] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[3]  Patria, Anul III, Nr. 291, Nr. 292, Nr. 293, Nr. 294, 295, 297, 299, 301, 304, 306, începând cu ziua de 30 Iunie / 12 Iulie 1899

[4] Apărarea Naţională, Nr. 9, Anul I, Cernăuţi, duminică 4 noiembrie stil nou 1906, p. 4

[5] Viaţa românească în Bucovina, în Viaţa Românească, Volumul V, Anul II, Iaşi 1907, p. 397

[6] Apărarea Naţională, Nr. 51, Anul II, duminică 14 iulie stil nou 1907, p. 3

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 139

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 76, Cernăuţi în 22 Octomvrie nou 1919, pp. 5-9

[9] Iconar, Anul I, Nr. 12, Cernăuţi 1936, pp. 1-8

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mănăstirea Humorului

1894: Săteni din Mănăstirea Humorului. Autor necunoscut

MĂNĂSTIREA HUMORULUI. Despre legendarul „loc unde să chiamă acum Buorenii, dacă s-au discălicat sat”, atunci când Dragoş Vodă, „acolea, fiindu şi hiara obosită, au ucis-o”, am scris separat, pentru că Bori sau Boura, sau Boureni, însemna o colonie germană cu reguli comunitare stricte şi care nu prea a interacţionat cu comunitatea românească din satul Mănăstirea Humorului, al ctitoriei feciorilor lui Oană, vornic de Tulova, deşi biserica mănăstirească pe care o ştim nu mai este cea a lui Stanciul şi Costea, ci o minunată zidire a boierului Toader Bubuiog şi a jupânesei Anastasia, din anul 1536. Menţionată în 13 aprilie 1415, drept selişte „care este la Humor” a „mănăstirii panului Ivan vornic”, Mănăstirea Humorului a fost, vreme de veacuri, doar o branişte mănăstirească. Pe malul drept al râului Repedea (Homor, în tătară şi maghiară), fostul vornic de Suceava şi, apoi, de Tulova, Oană, a înălţat o mănăstire de lemn, pe care a înzestrat-o cu moşii. Oană a avut trei feciori, pe Lazăr, pe Stanciul şi pe Costea, iar aceştia au primit întăritură domnească, în 28 decembrie 1428, asupra moştenirii rămase de pe urma părintelui lor, şi anume „seliştea lui Dobre, la Humor, unde este mănăstirea lor”, şi, „adăugate către această mănăstire, trei sate, sub Dumbrava Înaltă, anume: unde a fost vătăman Minco, alt sat în lazul lor, al treilea sat, unde a fost cneaz Stan”. Peste vreo ase luni, în 3 iunie 1429, feciorii lui Oană vornicul au primit întăritură domnească pentru întreagă „credincioasa visluşenie a tatălui lor”, primind şi satul de „pe Tulova, unde este curtea lor, şi Stroinţii, la obârşia Şomuzului, şi Litanouţii (Litenii Bucovinei)”, plus alte câteva zeci de sate, risipite prin întreaga Moldovă.

1760: Dintre emigranţii ardeleni, mai sunt consemnaţi: Vasile Hosa, plugar din Ilva Mare, sosit, în 1763, împreună cu soţia; Filip Ungurean, plugar din Ilva mare, sosit, în 1760, împreună cu soţia, feciorul şi cele două fete ale sale; Simeon Goma, plugar din Borşa, sosit în 1758, împreună cu soţia şi cinci fiice; Ion Crăciun, plugar din Borşa, sosit tot în anul 1758, împreună cu soţia, trei băieţi şi trei fete; fraţii Lupu şi Vasile Moroşan, plugari din Borşa, stabiliţi la Mănăstirea Humorului în anul 1758, împreună cu soţiile, iar Lupu şi cu trei băieţi şi patru fete.

1766: „Seliştea lui Dobre, la Humor, unde este mănăstirea lor” împlineşte, deci, 580 ani de la prima atestare documentară, satul şi mănăstirea formând un tot unitar, cu o istorie comună sau, mai bine zis, cu un anonimat cenuşiu, întins peste câteva veacuri, până în 15 ianuarie 1766, când egumenul Gherasim al Humorului avea să se plângă Divanului împotriva oamenilor care vând băuturi în satele mănăstireşti Homor, Pârteşti, Derţca etc., iar Grigore Ghica avea să-l împuternicească pe egumenul Gherasim să vândă numai el „prin cele sate vin sau horilcă”. În fond, aşa este creştineşte: călugărul să provoace păcatul, ca să aibă ce ierta. Cât despre horilcă, aceasta provine din Polonia, fiind adusă, prima dată, prin secolul al XV-lea, drept „leac pentru holeră” (pe scurt, „horilcă”), şi încredinţată crâşmelor vremii, mănăstirilor.

1774: În 1774, satul Mănăstirea Humorului avea doar 40 de familii, iar în 1784, 87. Peste un secol, în 1895, satul avea 1.260 locuitori, conduşi spiritual de parohii Ermocrat Tomaşciuc şi Gheorghe Boca, dar şi de învăţătorul Petru Colesniuc. Primar al comunei era Simion Paşcovici, iar cantor – Ipolit Hnidei. Cabinetul de lectură se numea „Şcoala română”.

1775: „În timp ce corespondența scrisă dintre Viena și Costantinopol sporește tot mai mult, iar activitatea lui Barco, la sediul rus, a fost finalizată cu vizita sa de adio, la Mohilew, comandantul Galiției, generalul Ellrichshausen, a continuat să călătorească prin Bucovina, pentru a obține detalii despre aceasta. Sugestiile sale, din timpul călătoriei, se referă, în principal, la comunicații: drumuri mai confortabile, cu mai puține poduri în munți, fortificarea celor mai importante puncte strategice, precum Munticelu, gura drumului, între Mănăstirea Humor și Bordeşti, apoi un alt punct, la o jumătate de oră de la mănăstirea Humor, la o tavernă, la intersecţia cu drumul ce duce, de la Vama, la Capu Codrului și Roman, și avantajele comunicării între Transilvania și Bucovina, în caz de război, au fost principalele puncte de care s-a ocupat Ellrichshausen în acest raport”.

1778: Conform Consignaţiunii lui Enzenberg, din 27 ianuarie 1778, la Mănăstirea Humorului s-au stabilit patru familii de emigranţi transilvăneni, cu numele Buburuţan (Buburuzan), cea a plugarului din St. Ioan, Ştefan, în 1761, formată din soţie, doi băieţi şi o fată, cea a plugarului din Ilva Mare, Vasile, în 1763, formată din soţie, un băiat şi două fete, un alt Vasile Buburuzan, holtei din Bârgău, precum şi Parasca, o văduvă din Pipia, care s-a stabilit la Mănăstirea Humorului, în 1762, împreună cu cei doi băieţi şi cele două fete ale sale.

1815: Primele nume ale unor homoreni apar într-o plângere, înaintată Craisantului din Cernăuţi, în 23 aprilie 1815, prin care sătenii Istrati şi Zaharia Buburuţan, Isaia Boca, Ion Bodăi şi Dumitru Părţul avertizează că li s-a dat „loc de hrană pădure verde, pe care au lăzuit-o, dar stăpânirea vrea să le ia lazurile”.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[1].

Mănăstirea Humorului, desenată de Romstorfer

1883: Volumul al 9-lea raport anual pentru 1882. Pagina XXI. (Prima boltă în Humor etc.). „Conservatorul Gutter a raportat despre deschiderea vechii cripte voievodale din Mănăstirea Humor, care nu a dat rezultate speciale. El a raportat și despre descoperirile medievale făcute în grădina Beill de la Siret“[2].

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[3].

1892: Volumul 18, nota 141, pagina 240 (Inscripţii în piatră) „Fosta biserică mănăstirească din Humor conține inscripţii în piatră, unele dintre ele fiind prezentate aici în figura (fig. 22). Semnele de la „a“, la „d“ apar, după cum a raportat conservatorul Romstorfer, în bolta arcuită a portalului principal şi, în repetate rânduri, pe piedestale. Fiecare inscripţie are 3 cm înălțime”. Raport anual, pagina 117 (Biserica Mănăstirii Humor). „Ca răspuns la o solicitare a Ministerului, în ceea ce privește restaurarea fostei biserici mănăstireşti greco-orientale de la Humor, Comisia Centrală a declarat că trebuie să se ia în considerare obiectivul interesant în sine, cu structura sa tipic bizantină, şi conservare şi consolidarea necesare ale acestui monument arhitectural, care trebuie luate în considerare de guvernul provinciei Bucovina şi pot fi recomandate pentru executare. În ceea ce privește fresca exterioară, din care se găsesc urme greu de observat deasupra temeliei, dar restul indică semnele unei decorațiuni colorate, care ar fi fost, odată, depozitară de frescă, s-ar putea lua în considerare contururile ușoară și costurile relativ ridicate ale refacerii. Pe de altă parte, Comisia Centrală consideră că prioritar este să se recomande cea mai etică în restaurarea iconostasului“. „Raport anual, pagina 118 (Biserica Romano-Catolică din Gura Humorului). „Comisia Centrală a recomandat proiectul pentru o extindere la Biserica Romano-Catolică din Gura Humorului “[4].

Planul Mănăstirii Humorului, desenat de Romstorfer

1893: Şcoala din Mănăstirea Humorului a fost zidită în anii 1893-1894, prin sârguinţa primarului Ionas BRAUN, a fostului primar Toader TUDORAŞ şi a preotului Georgi BOCA[5].

1896: O colectă pentru Internatul de Studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „George BOCA, preot în Mănăstirea Humorului”, menţionează următoarele nume de localnici:  învăţător superior Petru COLEŞNIUC, secretar  comunal Ioan VARDAR, comerciant Gregor WENTZ, cantor Hipolit HNIDEI, primar Simion PAŞCOVICI, Vasile HOŞBOTĂ, Ioan HOŞBOTĂ, Domiţian PAŞCOVICI, Ştefan BUBURUZAN, Alexandru BUBURUZAN, Simion TUDORAŞ, Axenti CROITOR, George BULEXA, Ion MICUŢAR, Gavril BOCA, Casian BUBURUZAN, Petru PETENGEA, Damian MACOVEI, Costan MACOVEI şi Toader BUBURUZAN[6].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „După-amiază, am mers, pe valea Moldovei, spre Gura Humorului, târguşor cu populație românească[7], germană și evreiască. Aceasta din urmă nu lipsește nicăieri în Bucovina, nici măcar în cele mai mici comunități. Preotul Brăileanu mi-a făcut o întâmpinare foarte călduroasă și m-a călăuzit, a doua zi, dimineaţa, în trăsura lui, la Mănăstirea Humorului[8], la 6 km distanță, iar după-amiază, la Voroneţ, sat situat idilic într-o vale laterală a Moldovei, locul de origine al celebrului Codex Voroneţian, descoperit la Putna, de domnul Creţu, atunci când mănăstirea a fost secularizată, dar publicat de domnul Sbiera, împotriva voinței domnului Creţu. Fostele biserici mănăstirești din Mănăstirea Humorului și Voroneţ servesc, acum, ca biserici parohiale”[9].

1904, Iorga: „Satul mănăstirii Humorului are înfăţişarea bună, fără veselie. Case trainice, uneori porţi mari de lemn, copereminte cu streaşina bogată. Cârduri de vite frumoase, de rasă străină, mugesc înaintea porţilor. Mă duce spre casa părintelui un băieţaş, trecut printr-un mare cojoc miţos, care ajunge până la pământ. E Gavril Onoiu, băiat cuminte, şcolar în clasa a patra (mai are de făcut două şi, apoi, în doi ani, de două ori pe săptămână). „Cum îl cheamă pe învăţător?”. „Nu ştiu”. „Dar cum îi zici?”. „Eu îi zic „domnu”…”. Ca şi mine, în timpuri…”[10].

1906: „Neglijarea monumentelor româneşti din Bucovina. Biserica Sfintei Treimi din Siret, prima capitală a Moldovei, este una din cele mai vechi şi remarcabile monumente ale neamului românesc. Clădită la anii 1353-1358, de voievodul Iancu Sas, întru a cărui amintire se numeşte încă şi astăzi o parte a străvechiului oraş „Sasca” şi de care sunt legate o mulţime de tradiţiuni poporale, era întrebuinţată numai de curtea domnitoare, de aceea se numea şi biserica domnească. Acest locaş sfânt – spune tradiţia – a fost îmbinat cu cetăţuia voievozilor printr-un pod de aramă. După multe tratări, în decurs de aproape un deceniu, s-a restaurat, înainte de şapte ani, clădirea, însă iconostasul, care posedă încă multe icoane preţioase, se află într-o stare de tot deplorabilă. Tratările pentru restaurarea iconostasului – deşi banii s-au preliminat deja – stagnează de mai mulţi ani, din cauza neglijenţei birocratice obişnuite la noi. Amintim încă faptul că şi vechile mănăstiri din ţară, precum biserica din Vatra Moldoviţei, Voroneţ şi Mănăstirea Humorului, care sunt zilnic vizitate de istoriografi şi artişti, se află într-o stare de tot neglijată. Fie-vă milă, domnilor deputaţi, de aceste monumente străvechi naţionale – martori încărunţiţi ai eroismului moldovenesc – şi urgentaţi grabnica lor restaurare la consistoriu, guvern şi parlament!”[11].

1907: „Din Mănăstirea Humorului. Subsemnaţii părinţi ai fiilor lor, Calistrat Rusu şi Vasile Moroşan, aduc rnulţămita cea profundă proprietariului Gavriil a Dumitru Boca, pentru darul mare inimos, care a dăruit câte un suman de fiecare şi câte o păreche de ciorapi. Acest proprietar, în poziţiunea sa, adeseori şi-a cîştigat merite bune pentru mila care o arată faţă de copii şi oameni sărmani. / Casian Rusu, Iordache Moroşan”[12].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[13], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Casandra COZMA (17 ani în 1913), Saveta POŞTOVICI (16 ani în 1913) şi Ioana TIRON (15 ani în 1913) din Mănăstirea Humorului.

1908: „Din Mănăstirea Humorului. Primim ştirea din Mănăstirea Homorului că deputatul dietal Alexandru Buburuzan, care era şi primar în comuna sa, a picat la alegerea nouă de primar. A fost ales Gheorghe Boca, bărbat onest şi cuminte (cel cu hăinuţe pentru copii sărmani – n. n.). Transmitem felicitări sincere dlui primar Gheorge Boca şi-i dorim izbândă în funcţiunea grea ce-a luat-o asupra sa”.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mânăstirea Humorului, comună rurală, distristul Gurahumora, aşe­zată pe valea Humorului, care se varsă în râul Moldova. Suprafaţa: 115,34 kmp; popu­laţia: 1.268 tocuitori români, de religie gr. or. Este unită, prin drumuri comunale, cu Gurahumora, Poiana-Micului şi cu Pleş. Are o şcoală populară, cu 2 clase (deci, circa 60 şcolari – n. n.) şi o biserică paro­hială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, odinioară mănăstire. Comună înfiinţată pe teri­toriul unde a fost, probabil, odinioară, satul Dobrin şi mănăstirea Humorului cea veche, fondată, între anii 1527-1530. Într-un hrisov din anul 1490, se face, pentru prima oară, menţiune de această comună. Populaţia se ocupă cu creş­terea vitelor, cu exploatarea de păduri, precum şi cu cul­tura viţei de vie. Comuna posedă 343 hectare pământ arabil, 1.168 hectare fânaţuri, 14 hectare grădini, 2.527 hectare imaşuri, 7.302 hectare păduri. Se găsesc 75 cai, 822 vite cor­nute, 869 oi, 519 porci, 25 stupi. Mânăstirea Humorului, moşie, ce ţine de corpul moşiei cu administraţie specială Gurahumora, districtul Gurahumora. Are 2 case şi 14 locuitori”[14]. „Humorul, mănăstire,în districtul Gurahumora, pe malul drept al râuleţului cu acelaşi nume. A fost fondată la 1427, de către fiii vor­nicului Lazăr, numiţi Stanciu şi Costea, pe teritoriul satului Dobrin, ce exista în acel loc, şi li se dăruise de domnul Alexandru cel Bun. Însuşi domnul a dăruit, apoi, această mănăstire cu moşiile Dvorniceni, Stauceni şi Glodeni. În timpul domniei lui Petru Rareş, între anii 1527 şi 1530, mănăstirea, precum şi tot ce o încunjura, a căzut prada pusstiirii, precum ne arată şi astăzi încă ruinele de pe locul acela. Sfântul lăcaş a fost totuşi reconstruit, la mică depărtare, de către logofătul Toader Bobojoc şi soţia acestuia, Anas­tasia, la anul 1536, aşa cum se găseşte şi acum. Serveşte astăzi ca biserică parohială a comunei Mănăstirea Humor. În interiorul ei se văd încă les­pezile mormintelor ctitoriceşti. La secularizarea mănăstirii Humor de către austrieci, se aflau acolo încă 11 monahi. De această mănăstire ţineau mo­şiile Humora şi Gurahumora, o parte din satul Baiaşeşti, apoi Pârteştii,fracţiuni din satele Comaneşti şi Romaneşti, şi mun­tele Măgura. În Moldova, mănăstirea Hu­mor avea moşiile Vorniceni, Strahotinul, Feredieni, Covasna, Dersca, precum şi ceva podgorii. Humorul, mare afluent al râului Moldova, ce-şi adună iz­voarele sale sub coamele cul­milor dintre Humori, Poiana-Mărului, Poiana-Micului şi Scoruşetul, şi se varsă în Mol­dova, lângă târgul Gurahumora, în districtul cu acelaş nume. În cursul său şerpuit, Hu­morul primeşte încă, pe dreapta, pârâul Luncei, pârâul Maderniţa şi pârâul Lersei, iar pe stânga, pâraiele Cigăuş şi Varvata. Formând o vale din cele mai încântâtoare şi plină de mici stabili­mente pentru exploatarea lem­năriei, udă satele Pleşi, Poiana-Micului, Mănăstirea Humoru­lui şi Bori”[15].

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost plătit de „Rezervistul Dumitru Macovei, Măn. Humorului, Regimentul 22, mort; Rezervistul Axinte Moldovan, Măn. Humorului, Regimentul 22, mort; Corporalul Ion Paşcovici, Măn. Humorului, Regimentul 22, rănit” (Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915); „Rezervistul Titus Jucan, Măn. Humorului, Regimentul 22, prizonier” (Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4); „Ilie Moroşan, din Mănăstirea Humorului, a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei fratelui său, Nistor Moroşan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16].

1919: Din Comisiunea agrară centrală a Bucovinei făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Alexandru Buburuzan, agricultor Mănăstirea Homorului”[17], dar care nu era cu adevărat agricultor, ci fost primar şi deputat dietal, ba şi cârciumar cu renume, care, în acelaşi an, prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, era numit în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit”[18].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Vichentie Blaga la Mănăstirea Homorului”[19].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[20], Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Hojbotă Matei, învăţător, cu ultimul domiciliu în comuna Mănăstire Humor, jud. Câmpulung, născut în comuna Mănăstirea Humorului, jud. Câmpulung, condamnat de Trib. Mil. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională, 1 an interdicţie, conform art. 259 şi 260 c. p., ord. I. d. Nr. 856 din 1938”. NOTĂ: „Suspendaţii” în executarea pedepselor au fost mobilizaţi şi trimişi în linia întâi; învăţătorul Hojbotă Matei din Mănăstirea Humorului nu a avut noroc, fiind răpus de glonţul vrăjmaşului, în 17 iulie 1941.

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Hojbotă Matei, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Mănăstirea Humor, judeţul C. Lung, mort la 17.VII.1941”[21]; „Hojbotă Alexandru, soldat, ctg. 1931, cu ultimul domiciliu în comuna Mănăstirea Humor, judeţul Câmpulung, mort la 6 iulie 1941; Macovei Emilian, funitaţ, ctg. 1931, cu ultimul domiciliu în comuna Gura Humorului, judeţul Câmpulung, mort la 21 iulie 1941”[22].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[23], următorii învăţători şi învăţătoare: Huştiuc Eugen, Mănăstirea Humor, jud. Câmpulung, media 9,00”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[24], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Huştiuc Eugen, de la Mănăstire Humor, la Capul Codrului; Macovei Ana, de la Poiana-Micului, la Mănăstirea Humorului, Pleşa;

1949: Învăţătoarea „Obers Heimer Antonia, a fost numită directoare la Şcoala elementară Mănăstirea Humorului, Pleşa, iar învăţătorul Coroliuc Mihai, director la Şcoala elementară Mănăstirea Humoralui”[25].

Spaţiul deplinei sacralităţi, la Mănăstirea Humorului

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[3] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[4] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 22/1894, p. 173, 174

[6] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 53/1896, p. 4

[7] În Gura Humorului, Weigand a cules cântece de la: Gheorghe Şuhan (Frunză verde mărăciune)

[8] La Mănăstirea Humorului, au cântat, ca şi pentru Alexandru Voievidca, Simion Buburuzan (Copchiliţo de pe coastă), şi Gheorghe Boca.

[9] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[10] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 52

[11] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, p. 5

[12] Apărarea Naţională, Nr. 28, Anul II, duminică 14 aprilie stil nou 1907, p. 3

[13] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 143, 144

[15] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 114

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[20] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[21] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, pp. 5805 şi urm.

[22] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[23] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[24] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[25] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mamorniţa – Ţureni

MAMORNIŢA – ŢURENI. Din 16 februarie 1428, până 20 iunie 1438, în Divanul lui Alexandru cel Bun şi, apoi, al fiilor lui, Ştefan şi Ilie, se aflau şi „panul Hodco de la Mamurinţi… şi fratele său, pan Leu”.

1456: 13 iunie 1456, printre boierii Divanului Domnesc ai lui Petru Aron Vodă se afla şi „pan Grinco de la Mamurinţi”. Aflat în graniţa Bucovinei cu Herţa, aproape de Mologhia, satul Mamurinţi sau Mamorniţa are parte de o primă atestare documentară ca sat în 7 mai 1565, când Lăpuşneanu întăreşte lui Iordache Ţura şi întregului neam ţurănesc întregul sat. Următoarea menţionare s-a făcut în 26 februarie 1664, când Duca Vodă a poruncit să fie adus la judecata Divanului Domnesc Lupul Stroescul, care împresurase câteva părţi de sat ale lui Constantin de Mamorniţa. Lupul Stroescul, de altfel, avea câte o gâlceavă cu mai fiecare răzeş, după cum o demonstrează şi un alt hrisov al lui Duca Vodă, din 31 iulie 1671, prin care îi porunceşte starostelui de Cernăuţi, Dumitraşco Boul, să cerceteze cearta ivită, tot pentru părţi de moşie împresurate, între Lupul Stroescul şi Samuilă. Vornicul Lupul Stroescul se află în dispută pentru părţi de sat şi cu Andrieşeştii şi Ţurenii de Mamorniţa (Ionaşco şi Andronic Ţure, de la care vine, prin bunicul Oanţă Ţura, numele de mai târziu al satului, Ţureni), Ştefan Vodă trimiţându-l pe marele pitar Dumitru la Mamorniţa, în 8 septembrie 1673, să împace părţile.

1671: O împărţeală anterioară, făcută de Gligoraş Gherman şi Arsenie Volcinschi, în 15 mai 1671, stabilea că jumătatea de sus a satului aparţinea lui Lupul Stroescul şi ginerelui lui Brânzanul, popa Samuilă, iar jumătatea de jos s-a împărţit în trei părţi, Ţurenii, nepoţi ai lui Oanţă, primind partea de jos, Andrieşeştii, nepoţi ai lui Vască, primind partea de mijloc, partea de sus, care fusese a lui Dragotă şi pentru care se ivise conflictul fiind împărţită în 12 părţi, din care Stroescul primea 10 părţi (3 jirebii de la Barnovschi Vodă, 1 de la Ţura), 2 părţi revenind Andrieşeştilor, care le cumpăraseră de la Barnovschi Vodă.

1710: În 5 aprilie 1710, Iordachi, fiul lui Gligorie Mamurinschi, vindea lui Toader Ţura, pentru „un cal, drept 17 taleri, o haină nouă, drept opt taleri, un sac de grâne, drept un taler, şi 2 saci de hrişcă, tot drept un taler”, partea lui de moşioară din Mamorniţa.

1722: În 20 octombrie 1722, Gavril Volcinschi din Mamorniţa a fost chemat la judecată domnească de către Dosoftei, egumenul Putnei, pe motiv că, după ce zălogise un fânaţ, pentru un împrumut, împresurase fânaţul, adică îşi pusese iobagii să cosească şi să ia fânul.

1762: În 15 octombrie 1762, Ştefan Hăncul, feciorul lui Hăncu căpitan, vindea a patra parte din satul Mamorniţa fraţilor Ioniţă, Dumitraşco şi Nicolae Potlog, lui Constantin Volcinschi şi cumnatei acestuia, Ileana Volniceasa.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Mamorniţa, moşie răzeşească, „55 – toată suma caselor”, însemnând văduvă, Catrina COPÂNCIOAI, 3 jidovi, Copil sin Şmil, Herşcul sin Volva şi Volva sin Leiboii, 2 mazili, Neculaiu POTLOG şi Vasile BRĂESCUL, 1 ruptaş, Gavrilaş sin ŢURII, şi 48 birnici, adică: Vasile rusul, Chirilă BOICU, Nichifor rus, Ivan rus, Hrihor TCACI, Iacob rus, Georgii BUDAC, Ilie sin BAHRIN, Onofreiu POLIT, Vasile BUDAC, Onofreiu VIŢKO, Marco HITAR, David VIŢKO, Constandin PĂTESCU, Irimie PĂTESCU, Velişcu SCHION, Ion VREME, Vasile CÂRNEALĂ, Grigoraş ZGÂRCEA, Dumitraşcu GOLOGAN, Gavril BONDRÂŞ, Andrei GOLOGAN, Ştefan văcar, Ilii cumnat lui ANDRUNACHE, Ion morar, Dumitraş TĂRSĂUŢAN, Dumitraşco VÂLCU, Iftemi ZGÂRCEA, Demian sin morar, Georgii săcrier, Simion CABA, Vasile GURINKO, Ion VĂRAR, Ichim MINTAR, Vasile MINTAR, Ion FLOARE, Andronic KURKOMSKI, Ion TREBIŞA, Filip SALOB, Onofreiu NAZARII, Simion PAPADOC, Petre sin preutesii, Dumitraş STAŞKO, Ştefan pescar, Vasile CINCURĂŢEI, Petre herghelegiu, Martin ungurian şi Vasile COCIRCĂ.

1774: Conform recensământului lui Gabriel von Spleny, Mamorniţa avea, în 1774, 2 mazili, 1 popă, 50 ţărani şi 2 arnăuţi. Topografia lui Werenka menţionează, pentru 1774, 15 gospodării, iar pentru 1784, 224 familii. În 1890, Mamorniţa avea 602 locuitori, sub administraţia primarului Alexie Andruşec. Învăţător era Ioan Seniuc. Cealaltă parte a satului, Turani, avea 900 de locuitori şi primar propriu, pe George Daşchevici. Învăţător era Alexandru de Daşchevici, George Berariu era preotul satului, iar Emanuil Sgârcea era cantor.

1774: „Mieg informa, de asemenea, că a cunoscut două mari drumuri de țară din Moldova, care duc, de la Suceava, la Iaşi, și, de aici, până la Sniatin – probabil prin Mamorniţa – și a observat că, de la dislocarea trupelor rusești, zona Sucevei a fost ignorată. Deci, din moment ce numai trupele de ocupație foarte slabe au fost lăsate în Bucovina de către ruși și, chiar după pace, în regiunea Suceava nu au fost așteptate trupe ruse mai mari, era evident că, cu acordul lui Romanzow, Austria putea să avanseze în această țară. Intenția a fost luată în considerare și de împăratul Josef II, care a dispus punerea în aplicare a unor măsuri importante[2]. Printre altele, Mieg a fost însărcinat să ducă un cadou pentru Romanzow, la Iaşi, și să-l predea lui Barco. Două brigăzi, Spleny și Kiss, erau gata să mărșăluiască în Bucovina[3], dar avansul a fost întârziat, până la obţinerea aprobării lui Romanzow, ceea ce, din fericire, a venit curând… În ceea ce privește legăturile importante comerciale cu Preworodek și Sniatin, cele ale Poiana Samlina, Pojana bleşi, dealul mare Beresova, poiana Harluşa, Fântâna Sauchi, Cernauca, poiana Kosuţna, Stanahora, Zucika, Cernăuţi, Mamorniţa, Lukaweţ, Derehlui, Siret, Bordujeni, Parhauţi, Humor și valea Bistriţei, acestea au servit parțial pentru a valorifica pământul inferior şi a echilibra balanţa, pentru a afirma punctele de trecere, care nu și-au pierdut importanța nici în condițiile schimbate de astăzi”[4].

1785: În 1785, Sandu Ţura de Mamorniţa vindea nişte părţi de moşie din Ispas.

1811: „Teritoriul Moldovei începe la Ţureni (Zoring), cătunul cu câteva case, în care există posturi de grăniceri din Moldova și din Austria, dar şi unii comisari greci și austrieci, care să examineze și să semneze pașapoartele. Încă vedem rămășițele unor păduri mari de stejar, distruse de hoardele de tătari și de ţigani rătăcitori (Chinganis errans[5]), prin incendii care, în timpul migrațiile lor necontenite, luminează, la poalele copacilor, cu focuri mari, ale căror cenușă consumă toată scoarța copac, care se usucă în curând și pier. Am văzut o hoardă a acestor egipteni la Ţureni, căruţele lor erau construite în mod nemaiîntâlnit; toate piesele au fost unite și fixate doar cu dibluri de lemn și fără ajutorul fierului sau a oricărui alt metal. Nu folosesc păcură sau gudron pentru a unge axul roților, iar zgomotul pe care îl fac poate fi auzit de la distanță mare”[6].

1820: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Ţureni a fost construită în 1820, iar bisericuţa Sfântului Nicolai din Mamorniţa avea să fie fundată în 1884 şi sfinţită în 1886. În 1843, Mamorniţa era arondată bisericii din Lucoviţa, biserica din Ţureni, cu 507 enoriaşi, patronată de Ilie Ludwig von MIKULI, fiind slujită de preotul Andrei ALEXANDROVICI. În 1876, biserica din Ţureni, la care erau arondaţi şi credincioşii din Mamorniţa, cu 1.181 enoriaşi, patronată de Dominik baron von KAPRI, îl avea paroh pe Samuel LOMICOVSCHI. În 1907, paroh era, pentru amândouă bisericile, Ioan POPESCUL, născut în 1858, preot din 1885, paroh din 1896, iar cantor, din 1905, Ştefan TUDAN, născut în 1851.

1848: Prin punctul vamal de la Mamorniţa au trecut, în 1848, majoritatea revoluţionarilor moldoveni, dar şi Arune Pumnul, care, arestat la Bucureşti şi adus la Iaşi, a izbutit să fugă în Bucovina, unde i se recomandase să-l caute pe Iraclie Porumbescu, tânăr student la teologie, în acel octombrie al anului 1848.

1885: O şcoală cu 2 clase avea să fie deschisă, din 1885, la Ţureni, iar o alta, tot cu 2 clase, din 1893, la Mamorniţa[7].

1902: Banca raiffeisiană s-a înfiinţat la Ţureni (Zureni), în 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ioan Vlaico, director fiind Ioan Popescul, iar vistiernic, Eugen Vogel.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mamorniţa, comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe partea stângă a pârâului cu acelaşi nume, afluent al Prutului, între comunele Lucaviţa şi Ţureni, la hotarul dinspre România. Suprafaţa: 1,16 kmp; populaţia: 522 locuitori ruteni, gr. or. Este străbătută de drumul districtual Lucaviţa-Vamă. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică filială cu hramul „Sfântul Nicolae”, atenenţă a parohiei din Ţureni. La 1776, era în posesia mazilului Nicolae Potlog şi a lui Vasile Brăescu. La 1779, s-a adăogat la această comună şi satul Slobo­zia Mamorniţei. În 1780, era unită cu Lu­caviţa, Cotul Bainschi şi Ţu­reni. De aceea purta şi nu­mele de Slobozia Mamorniţei şi Ţureni. Într-un hrisov, datând din secolul al XV-lea, e menţionată sub numirea de Mămureni. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 444 hectare pământ arabil, 18 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 27 hectare imaşuri şi 57 ari bălţi. Mamorniţa, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 2,68 kmp; popu­laţia: 80 locuitori izraeliţi şi ruteni. Se găsesc 15 cai, 106 vite cornute, 141 oi, 83 porci şi 3 stupi de albine”[8]. „Ţureni (Zurin), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe malul drept al Prutului, lângă hota­rul cu România. Suprafaţa: 7,03kmp; populaţia: 861 locuitori, în majoritate ru­teni, gr, or.; restul izraeliţi, români şi poloni. Cuprinde, pe lângă satul de reşedinţă, Ţureni, cu 803 locui­tori, şi cătunul Vama. Este situată lângă drumul principal Cernăuţi-Vama; printr-un drum de ţară, având un anume vad peste Prut, comu­nică cu Rusia (Basarabia – n. n.). La 1777, era stăpânită de Vasile Brăescu. În 1780, a fost unită cu localităţile: Suceviţa, Cotul Bainschi şi Mamorniţa. Populaţia, formată din locui­tori originari, peste care au venit colonişti din Transil­vania, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 369 hectare pământ arabil, 82 hectare fânaţuri, 13 hectare grădini, 59 hectare imaşuri şi 36 hectare păduri. Se găsesc 60 cai, 222 vite cornute, 105 oi, 212 porci şi 29 de stupi de albine”[9]. „Vama, cătun, pendinte de Ţureni. Are 10 case şi 58 locuitori. Aici se află un oficiu vamal. Este ultimul punct al drumului principal, ce vine de la Cernăuţi, precum şi locul de unde pleacă un drum districtual spre Lucaviţa. Este aşezată pe partea stângă a pârâului Mamorniţa, tocmai la hotarul cu România”[10]. „Cotul Bainschi, comumă rurală, districtul Cernăuţi, aşezat pe mici dea­luri, între comuna Mologhia şi ho­tarul dinspre România. Suprafaţa: 6,02 kmp; popu­laţia: 327 locuitori ruteni şi puţini români; religia gr. or. Prin drumuri de ţară comu­nică cu localităţile vecine; are o biserică filială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, atenenţă a parohiei din Lucaviţa de Sus. Această comună a fost înfiin­ţată în timpurile din urmă şi s-a numit asttel după un pro­prietar. La 1776, aparţinea mazilului Costandache Şahan. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 237 hectare pământ arabil, 63 hectare fânaţuri, 161 hectare grădini, 849 hectare izlaz, 185 hectare pădure. Se găsesc 13 cai, 126 vite cornute, 14 oi şi 71 porci”[11].

1910: În 1910, mai bine de trei pătrimi ale satului bucovinean de la graniţa cu România erau galiţieni, şi doar mai puţini de o pătrime români.

1914: „În ziua de 29 august, domnul Vasile Petriche, şeful postului de jandarmi Mamorniţa, a găsit, în satul Cotu-Hotin, situat la un kilometru depărtare de graniţă, pe funcţionarii vamali austrieci Frantz Hanusch şi Richard Betea, şi pe soldatul miliţian Friederich Iohan, fugiţi de teama ruşilor. Cu toţii au fost înaintaţi prefecturii judeţului”[12].  / „La Boian, rămăsese doar „o patrulă austriacă, compusă din 50 de soldaţi, câţiva jandarmi şi finanţi”, iar când trupele ruseşti pornesc un nou atac, aceştia „s-au ascuns printre bozii”, de unde au tras înspre ostaşii ruşi şi-abia când aceştia au încercat să-i încercuiască, „au fugit, prin Prut, pe teritoriul nostru”, doi dintre ei înecându-se. În cele din urmă, ei „au fost găsiţi de grănicerul Ghimiş, de la pichetul Mamorniţa, care i-a dezarmat, ducându-i la pichet. Refugiaţii sunt în număr de 51, dintre cari: un plutonier major, doi sergenţi şi un soldat de jandarmi, 3 finanţi, 37 soldaţi rezervişti şi doi civili (un bărbat şi o femeie). De la pichetul Mamorniţa au fost escortaţi la secţia de jandarmi Herţa. Sosirea refugiaţilor a impresionat adânc pe populaţiune. Datorită generozităţii dlui căpitan Haralambie Miloş, primarul oraşului, li s-a servit, pe dată, o masă bună, tratându-i cât se poate de bine. Toţi se roagă să fie înapoiaţi în Austria”[13]. / „Până în 27 noiembrie, desele năvăliri ruseşti, dinspre Văşcăuţi pe Ceremuş, înspre Lencăuţi, Jucica şi Ţureni, prevesteau o nouă retragere austriacă, Tribunalul Ţării din Cernăuţi, condus de vicepreşedintele Dr. Vasile Iacubovici, fiind mutat, preventiv, la Suceava, unde şi-a reluat activitatea în 27 noiembrie, în vreme ce închisoarea Sucevei nu mai izbutea „să cuprindă poporul, adus cu sutele din părţile care fuseseră invadate de trupele ruseşti. Sunt, mare parte, ruteni, dar şi români, bărbaţi, femei şi copii din părţile Siretului, Storojineţului şi Cernăuţului, învinuiţi de a fi participat la jafurile întinse, făptuite de miliţia rusească”[14]. Jafurile însemnau, de fapt, iniţiative locale, care se vor perpetua pe toată perioada războiului, de cele mai multe ori fără nici o complicitate a miliţiei ruseşti. Sătenii ruteni, români şi lipoveni luau de prin conacele boiereşti tot ce se putea lua, de multe ori conduşi la pradă de primari, apoi puneau foc, fiind convinşi că barbaria va fi pusă pe seama ruşilor”[15].

1915: „Ruşii suferă pierderi mari în Bucovina. Bucureşti. Ziarele din Bucureşti primesc, din Burdujeni: În zilele din urmă, s-au dat, lângă pădurea Rarancea, lupte disperate între trupele austro-ungare şi cele ruseşti. Trupele austro-ungare i-au împresurat pe ruşi, făcând mai multe mii de prizonieri şi au capturat 6 mitraliere şi mult material de război. Între Ţureni şi Noua Suliţă s-au dat, de asemenea, lupte mari, în cari Ruşii au fost respinşi”[16]… „Războiul adevărat nu avea să înceapă nici măcar odată cu gerurile cele mari, atunci când trupele ruseşti, aduse, cu trenul, de la Reni, la Noua Suliţă, ocupau poziţii, încă din 4 decembrie 1915, pe aliniamentul Boian-Ţureni, cu intenţia de a năvăli spre Cernăuţi. Trupele austriece, cantonate la Mahala şi la Sadagura, se pregăteau să înfrunte tirurile de artilerie rusească, iar cele cantonate prin partea sudică a Bucovinei au fost retrase[17]. Abia în 4 ianuarie 1916, când ruşii au bombardat vama din Ţureni, începu, cu adevărat, un nou război în ţinuturile bucovinene. Comunicatul oficial rusesc, din 23 decembrie 1915 (5 ianuarie 1916 nou – n.n.), preciza că „luptele din Bucovina devin din ce în ce mai înverşunate, şi armata rusă, respingând contraatacurile, înaintează mereu spre Cernăuţi. Duşmanul a suferit, în această regiune, mari pierderi, care se urcă la 800 de prizonieri şi un mare număr de răniţi şi morţi, lăsaţi pe câmpul de luptă”[18]. / „În vara anului 1915, când trupele ruseşti se regrupau şi se întăreau în Basarabia, fortificând teritoriul dintre Zurin şi Mamorniţa, unii dintre bucovineni au făcut adevărate averi din contrabanda cu rachiu, încurajată de soldaţii ruşi fără rezerve, deşi afacerea se lăsa, adesea, „cu capete sparte şi corpul sângerat de bătaie. Dar aşa e negoţul”[19]. O aparenţă de acalmie şi de normalitate a determinat Direcţia Căilor Ferate să părăsească Vatra Dornei, pentru a se stabili la Cernăuţi”[20].

1916: „Şi comunicatul oficial austriac recunoaşte înfrângerea: „Oamenii care ocupau retranşamentul podului de la Cernăuţi au trebuit să fie retraşi, în faţa focului de artilerie concentrat al unui inamic cu mult superior. Peste noapte, adversarul a forţat, în mai multe puncte, trecerea peste Prut şi au pătruns în Cernăuţi. Trupele noastre au evacuat oraşul”[21]… / „Austriecii, evitând bătăliile decisive, se tot retrag, iar ruşii ocupă, rând pe rând, toate localităţile din sudul Bucovinei. La Ţureni, austriecii, în retragere, au aruncat în aer depozitul de muniţii, iar la Ronina, podurile de peste Prut şi Siret. În 20 iunie 1916, se desfăşurau lupte grele la Storojineţ, Frazenthal şi Tereblecea. Între Burdujeni şi Iţcani, coloanele refugiaţilor bucovineni, din toate clasele sociale, blocaseră drumul, dar cei mai mulţi refugiaţi se îndreptaseră direct spre Vatra Dornei”. „De două săptămâni, populaţia din Cernăuţi şi din împrejurimi s-a refugiat în Iţcani şi Suceava, unde li s-au dat asigurări că ruşii nu vor ajunge prea curând. Aici, însă, s-au izbit de mizeria foamei. Vrând să se refugieze la noi, de unde să-şi continue drumul spre Ungaria, autorităţile locale n-au putut permite acest lucru, fără avizul prealabil al autorităţilor superioare. Astăzi li s-a permis tranzitarea prin ţara noastră. În acest scop, a sosit dl Cămărăşescu-Tacit, subinspector general de poliţie, însoţit de comisarul de Siguranţă, dl E. Zdrafcu, pentru luarea măsurilor necesare. A sosit, de asemenea, căpitanul de jandarmi Topor, cu 40 de jandarmi… / Chiar acum continuă să sosească numeroşi refugiaţi din Siret, care, sub ploaia de gloanţe, au parcurs, pe jos, această distanţă, de la Siret, la Burdujeni. Şi oraşul acesta a căzut în mâinile ruşilor (căzuse, odată cu Rădăuţii, în dimineaţa zilei de 20 iunie 1916 – n. n.). Casele din Iţcani sunt aproape toate pustii, pe când în magaziile gării Iţcani mai staţionează un mare număr de refugiaţi, care nu au putut trece dincoace. Mizeria e de nedescris”[22]. / „În Bucovina, ruşii ocupaseră Toporăuţii şi Rarancea, încă din 10 iunie 1916, iar în ziua următoare, se îndreptau spre Mahala şi Cernăuţi. De la Boian, tunuri grele japoneze, de 329 mm, coordonate de ofiţeri japonezi şi francezi, bombardau Cernăuţii, iar populaţia Bucovinei o apuca, în grabă, pe calea pribegiei. În timpul ofensivei ruseşti, flancul stâng al armatelor generalului Keller a pătruns pe teritoriul românesc, distrugând Mamorniţa şi ucigându-l pe grănicerul Nicolae Luxandra”[23].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Glotaşul Grigorie Cuţac, Ţureni, mort”[24]; „Infanteristul George Cuşniriuc, Mamorniţa, Reg. 22, mort (31.03-01.07.1915)”[25].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Ilie Olinic la Mamorniţa”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 383

[2] Beil. XXVIII, XXIX.

[3] Ibidem.

[4] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[5] „Egipteni”, precum cei din Bohemia.

[6] Neale, Adam, Voyage en Allemagne, en Pologne, en Moldavie et en Turquie, Tome second, Traduit de l’Angloise par Charles-Auguste Def., Paris 1818, pp. 2-30

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 15, 1876 p. 25, 1907 p. 60

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 136

[9] Ibidem, pp. 229, 230

[10] Ibidem, p. 234

[11] Ibidem, p. 74

[12] Panica în Bucovina – în „Adevărul” din 19 august 1914

[13] „Adevărul” din 22 august 1914

[14] Viaţa Nouă, III, nr. 148, 15 nov. n. 1914, p. 4

[15] Românul, IV, nr. 259, 25 noiembrie v. / 8 decembrie n. 1914, p. 3

[16] Românul, V, nr. 53, sâmbătă 7/20 martie 1915, pp. 3, 4

[17] Adevărul, 28, nr. 10311, 23 noiembrie 1915, p. 2

[18] Adevărul, 28, nr. 10342, 24 decembrie 1915, p. 3

[19] Viaţa Nouă, IV, nr. 158, din 25 iulie n. 1915, p. 4

[20] Adevărul, 28, nr. 10186, 21 iulie 1915, p. 2

[21] Adevărul, 29, nr. 10503, 7 iunie 1916, p. 3

[22] Adevărul, 29, nr. 10504, 8 iunie 1916, p. 3

[23] Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 4

[24] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[25] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mămăieşti

MĂMĂIEŞTI. „Satul Mamaieşti, (Mamaiesd, Mamaiest sau Mamaieste), astăzi Vechi şi Nou, este un complex de două sate de dincolo de Prut. Unii au derivat numele acestui sat de la Mamai, un principe tătăresc, care să-şi fi avut reşedinţa în acest loc şi care avea să păzească porţile Bugiacului şi să oprească, cu călărimea lui uşoară, in­vazia duşmanilor, prin valea largă a Prutului, din aceste părţi. Alţii derivă numele acestui sat de la numele unui boier, Mamaiescul, care, pe vremuri, l-a avut în stăpânire. Având în vedere însă că într-un hrisov al Voevodului Gheorghe III Duca, din 9 Februarie 1669, acest sat este numit Mamaiescul, credem că după moierul Mamaiescul, proprietarul lui, a primit şi satul acelaşi nume”[1]. Numai că legenda nu porneşte de la un boier Mamaiescul atestat de istorie (fantezia cu Mamai nu-i decât o fantezie), Mămăieştii fiind, înainte de a deveni sat şi moşie mănăstireşti, proprietatea  lui Miron Vornicul.

Întărit, în 18 martie 1656 şi în 1 septembrie 1666, de Ilieş Alexandru Vodă Schitului Mare din Polonia, satul „Mamaieşti, cu 20 case ţărăneşti… cu mori pe apa Prutului, cu heleşteie, cu mori în heleşteie şi cu 4 prisăci” va fi, de-a lungul veacurilor, mereu intens populat cu iobagi galiţieni.

1667: În 15 iulie 1667, la cererea călugărilor de la Marele Schit, se face hotarnica Mămăieştilor, printre martori aflându-se „Stroiescul fost vornic, Zota vechilul lui Miron vornic… trei oameni bătrâni, anume Andrei cel Negru din satul lui Miron vornicul, care au fost de Mămăieşti de moşie… Iuon Costenco, iarăşi din sat Lujeni, al treile Ion Hilibarco din Lenţeşti”. „În vatra satului Mămăieştii au existat trei schituri – două de călugări şi unul de călugăriţe, întemeiate în 1667 ca metoace (locuri de făcut fân – n. n.) ale Schitului Mare[2] din Galiţia”[3].

1673: Cu scutirea de orice fel de dare către stat, în afară de robotul către Schitul Mare, oferită de voievodul Ştefan Petriceico, la Mămăieşti se aşează 20 de familii de bejenari din Polonia[4].

1669: În 9 februarie 1669, după cum se menţionează într-o întăritură cu privilegii, satul Mămăieşti avea „20 case de vecini”, acelaşi număr de case şi de iobagi mănăstireşti (administraţi de călugării de la Suceviţa) înregistrându-se şi în 26 martie 1673, când sunt menţionate mori pe Prut şi patru prisăci.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[5], din 1772-1773, înregistrează la Mămăeşti „130 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Hrihor, 1 dascăl, Vasile, 6 văduve, Fedora, Parasca, Paraschiva, Hafia, Aniţa şi Anna ZELENENKO, 19 case pustii şi 103 birnici, şi anume: Simion MANCIUK, Vasile BĂSĂRABĂ, Mihailo STARCIUK, Mihail pânzar, Ştefan KARNIŢSKI, Tănasko BINTEKI, Nechifor SAPIISKI, Oleksa SINISKA, Vasile BURIAN, Ştefan DANCIUK, Ivan RUMCIAK, Ivan ZAVADAS, Dumitru DUDCIAK, Vasilie, Onofrei morar, Pavel PETRAŞKA, Onofrei POPOVIK, Petre DUMCIAK, Vasile butnar, Georgii GLIGOR, Ştefan butnar, Fodor VOVETKA, Vasile MIHALKO, Mihaiko sin DUIAK, Ştefan sin TIAK, Petre pânzar, Iacob SENIK, Mihailko BEZNISKO, Vasile ŢONIK, Mihail BOROZNUCI, Hrihor lăcătuş, KOZAK, Oleksa HUŢUL, Mihail VOROTINCIUK, Ştefan KOROMSKI, Moisa păscar, Ştefan COVRIG, Vasile ILAR, Hrihor ciobotar, Ion HUŢUL, Oleksa olar, Hrin DEMILCIUK, Ivan BONIK, Ivan RUNENKO, Vasile TĂNASĂ, Nicolai TASINSKI, Mihail STANSKI, Ivan pânzar, Enachi ROMANCIUK, Fodor SNIŢSKI, Andrei ROMANIUK, Ivan TAŞCIUK, Vasile TAŞCIUK, Costaş TAŞCIUK, Oleksa DUŞCIAK, Ivan butnar, Dănilă ciobotar, Fodor FOTE, Vasile sin FOTE, Coste CIMPOEŞ, Georgii MORĂRAŞ, Ion croitor, Ştefan STRILESKI, Fedor puşcaş, Petre puşcaş, Neculai GROŢAN, Andrei ŞARĂBAT, Ivan PRIŞ, Oleksa PUBEŞSKI, Vasile PNIAK, Ştefan ŞINKO, Andrei KOLONIK, Hrihor BELCIUK, Vasile RUSNAK, Hrin DUŞCIAK, Semen DUDCIAK, Vasile COCIUK, Nechita FODORKO, Vasile KOZMENSKI, Fodor SCRINSKI, Vasile HUŢUL, Nechifor HUŢUL, Timofti SĂPAG, Ivan pânzar, Oleksa POPISĂVAC, Ivan ŢEGE, Andrieş NEGRINIC, Hrihor MIHAILLO, Mihail VARNII, Oleksa HRINIAC, Onofrei, Mihail vătăman, Iacob SANCIUK, Andrei sin TERCUL, Ştefan ŞINCAR, Ivan GAGIROK, Mikita ZEVOLIK, Ştefan ZAVOLIK, Ştefan FOTE, Ivan ŞTEFANKO, Mihail PETRIC, Panco crâşmar şi Vasile RUSNAK.

1773: Cea mai veche biserică din Mămăieşti a fost construită la Vadu Vlădichii, în 1773, de către episcopul Rădăuţilor, Dositei HERESCUL, şi mutată, apoi, la Mămăieştii Noi, între anii 1778-1790, de Maxim KOKOIACZUK. „La Mamaieştii Noi a fost transportată şi biserica, clădită de episcopul de Rădăuţi, Dosoftei Cherescul, în anul 1773, la Vadul Vlădichii, de lângă Rădăuţi. Această biserică de lemn a fost cumpă­rată, între anii 1789-1790, de către proprietarul din Mamaieşti, Ma­xim Cocoiaciuc, şi de parohieni şi transportată, de la Vadul Vlădichii, la Mamaieştii Noi, servind, până nu de mult, ca biserică filială a acestui sat, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Astăzi nici această biserică, care mai putea reaminti timpurile tre­cute moldoveneşti şi pe ctitorul ei, neuitatul episcop de Rădăuţi, înainte de încorporare, iar după încorporare, episcopul Bucovinei, Dosoftei Cherescul, care conducea episcopia Rădăuţilor acuma de la 1750, nu se mai află la Mamaieştii Noi, ci a fost transportată în altă parte. Astăzi, în Mamaieştii Noi se află o biserică de piatră, zidită de fondul bisericesc şi parohieni, în anul 1908, cu hramul tot la „Acoperământul Maicii Domnului”, iar în Mamaieştii Vechi, o biserică cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul, clădită de parohieni în anul 1864”[6]. Catapiteasma Sihăstriei Putna, care a fost închisă, „a fost dăruită bisericii din Mămăieşti (care a fost ridicată în 1773 de episcopul Dositei)”[7] – ceea ce înseamnă că, în fapt, catapiteasma de la Putna a fost adusă, întâi, la Vadul Vlădichii, şi-abia de acolo, odată cu biserica, la Mămăieşti.

1774: În 1774, pe vatra satului care se va numi Mămăieştii Vechi, trăiau 102 familii, 133 în 1784.

1843: În 1843, biserica din Mămăieştii Vechi, cu 1.088 enoriaşi, îl avea paroh pe Simion CERNAŢ, iar cea din Mămăieştii Noi, cu 1.497 enoriaşi, pe Dimitrie PROCOPOVICI. În 1876, la Mămăieştii Vechi erau 1.687 enoriaşi, paroh fiind Axentie COZAC, iar la Mămăieştii Noi, parohie cu 2.293 enoriaşi, paroh era Teofil NICOROVICI. În 1907, la Mămăieştii Vechi paroh era Ignatie CARAGE, născut în 1847, preot din 1874, paroh din 1882, cantor fiind, din 1900, Ilie IOSEP, născut în 1859, iar la Mămăieştii Noi, paroh era Eusebie ANDRIICIUC, născut în 1841, preot din 1868, paroh din 1872, iar cantor, din 1900, Ioan ZAVADIUC, născut în 1858.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[8].

1872: Şcoala din Mămăieştii Noi, cu 5 clase, a fost înfiinţată în 1872, iar cea din Mămăieştii Vechi, cu 4 clase, din 1880[9].

1890: În 1890, Mămăieştii Vechi aveau 1.895 locuitori, primar fiind Vasile Demciuc. Axentie Cozac era preot, învăţător era Ilie Procopovici, iar cantor bisericesc – Grigorie Caplan. Mămăieştii Noi aveau 2.659 locuitori, primar fiind Constantin Petruc. Învăţători erau Ioan Sawicki şi Iosif Brandl, paroh – Eusebie Andriciuc, iar cantor bisericesc – Ioan Zavadiuc.

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „Dimitrie POPESCU, preot în Mamaieştii noi”, menţionează, printre familiile comunei, pe: parohul Teofil NICOROVICI, „docinte poporal” Ion LEWICKI, cantorul Ioan ZAWADIUC, Lazar PETRESCEAC, cantorul din Revna Vasile IEREMICIUC, Vasile CUDRENSCHI, Michail IACUBOVICI, Gheorghi SMERECA, Ioan HLIBCA, Gheorghi VIZNIUC, Ioan NECLEA, Iacob VÂRSTIUC, Gheorghi CUDRENSCHI, Gheorgie FOTIE, Grigori TOUETIUC, Teodosia CUDRENSCA, Vasile LAGADEU, Niculaiu MELNICIUC, Ioan ŞARLAI, Iacob SAUCIUC, Dimitrie HLIBCA, Alexii HLIBCA, Gheorghi PARANIUC, Chefa ARICIUC, Ioan BORESIUC, antistele comunal Ioan COCOIACIUC, Niculaiu MOTROVICI, Ion ŞARLAI, Vasile alui Michail IACUBOVICI, Vasile PODILCIUC, Gavril BORESIUC, Vasile VIZNIUC, Alexei PELOVICI, Vasile SAUCIUC, Teodor HAVISCIUC, Ioan IACUBOVICI, Vasile SAUCIUC, Vasile IACUBOVICI, Dimitrie MOTROVICI, Gheorghi OLEVICI, Vasile HAVRISCIUC, Gheorghi HUMENIUC, Iacob UHRENCIUC, Ştefan IACOVESCU, Niculaiu OLEVICI, Elisaveta, fiica lui Petrea PARANIUC, Iuliana DIDIV, Elena MAIDAN, Anastasia SAUCIUC, Vasile DEMCIUC, Domnica POPOVICI, Ion HNIDAN, locotenentul de artilerie Dimitrie PROCOPOVICI, Ioan BILEŢCHI, Paul MISLIUC, Nichifor SAUCIUC, Ştefan CUDRENSCHI, Michail HLIBCA, Maxim ARICIUC, Vasile MELNICIUC, Ioan BURAC, Paraschiva TUMAC, Dimitrie CUDRENSCHI, Ioan MACOVEICIUC, Vasile alui Ioan PETRIUC, Iacob SAUCIUC, Paraschiva HLIBCA, Vasile MELEU, Michail DEMCIUC, Teodosia PAULIUC, Gheorghi SEMINIUC, Elena IACOVESCU, Paraschiva alui Timofteiu STOLERCIUC, Niculaiu IACOVESCU, Ioan PAUCIUC, Maria, fiica lui Maxim IACOVESCU, Ana, fiica lui Atanasie MANDREG, Zoia, fiica lui Vasile FOTIE, Teodor DUDCIAC, Eufemia, fiica lui Dimitrie PETRIUC şi Elena HLIBCA[10].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mămăeşti, comună veche, dis­trictul Cernăuţi, împărţită astăzi în două comune separate: Mămăeştii Vechi (sau de Sus) şi Mămăeştii Noi (sau de Jos). Aparţinea, pe vremuri, mănăstirii Suceviţa. La 31 Mar­tie, 1648, când Vasile Lupu închină bunurile acestei mănăstiri Schitului Mare din Ga­liţia, trece şi această comună sub noua stăpinire. Domnul Moldovei Ilie Alexandru dă mănăstireî Schitul Mare un hrisov de danie relativ la Mă­măeşti. Un altul, din 1676, relativ tot la această comună, a fost pierdut, cu ocazia unei jefuiri a mănăstirii de către turci şi tătari. Se mai vor­beşte, apoi, despre această co­mună, în alte două hrisoave: unul de la Duca Vodă, cu data de 9 Februarie 1669, şi altul de la Petru Ştefan, cu data de 26 Martie 1673. În acesta din urmă se pomeneşte despre aşe­zarea aci a 20 de familii po­lone. La 1766 şi 1767, comuna se măreşte cu emigraţi din Galiţia. La 1776, aparţinea Schitului Mare din Galiţia, care avea în această localitate două mănăstiri filiale, una cu 11 călugări şi alta cu 10. Mămăeştii de Jos (sau Noi), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe malul stâng al Prutului şi lipită, în partea sa de Vest, cu comuna Mămăeştii de Sus (sau Vechi), lângă hotarul dinspre districtul Coţman. Suprafaţa: 15,62 kmp; po­pulaţia: 2.659 locuitori ruteni, gr. or., şi câţiva izraeliţi. Este lipită de linia ferată Nepolocăuţi-Cernăuţi, precum şi de drumul principal Sniatin-Cernăuţi, care se uneşte aci cu cel principal Zaleszezyki (Galiţia) – Ccrnăuţi. Are o şcoala populară, cu 3 clase (deci, 90 şcolari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. La 1776, forma o singură comună cu Mămăeştii de Sus, sub numirea de Mămăeşti, şi era în posesia Schitulul Mare din Galiţia. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 493 hectare pământ arabil, 6 hectare fânaţuri, 671 hectare pădure şi 63 ari heleştee. Se găsesc 142 cai, 639 vite cornute, 913 oi şi 326 porci. Mămăeştii de Sus (sau Vechi), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe partea stângă a Pru­tului, la hotarul dinspre districtul Coţman. Suprafaţa: 15,68 kmp; popu­laţia: 1.985 locuitori ruteni, de re­ligie gr. or. Este lipită de linia ferată Nepolocăuţi-Cernăuţi, precum şi de drumul principal Sniatin-Cernăuţi, care se uneşte aci cu cel principal Zaleszezyki-Cernăuţj. Are o şcoală populară, cu 2 clase (deci, cu 60 ţcolari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Ioan Boteză­torul”. La 1776, forma o singură comună cu Mămăeştii de Jos, sub numirea de Mămăeşti, şi era în posesia Schilului Mare din Galiţia. În   privinţa   calificativului „Vechi”, se crede că e dat acestei localitaţi în urma tran­sportării şi clădirii aci a unei vechi biserici din Mămăeştii de Jos sau Noi; deci comuna aceasta este înfiinţată în urma celei noi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 2.108 hectare pământ arabil, 260 hectare fânaţturi, 20 hectare grădini, 270 hectare imaşuri, 11 hectare pădure şi 41 ari heleşlee şi bălţi. Se găsesc 103 cai, 579 vite cornute, 273 oi, 321 porci şi 61 stupi de albine”[11].

1914-1918: „Dimitrie Hlibka, născut în anul 1887 în Mămăieştii Noi, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, a fost înrolat (Regimentul 41 Infanterie) şi a luat parte la luptele în contra Rusiei. De la finea lui August 1914, nu e nici o ştire despre dânsul şi, de atunci, e dispărut / la cererea Mariei lui Dimitrie Hlibka / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 16 Iunie 1919”[12]; „Lazar Klain a lui Ilie, născut în Mămăieştii Vechi, a fost înrolat, în anul 1914, în Regimentul de Infanterie nr. 41 şi a plecat îndată pe câmpul de luptă. La scoborârea din vagoane, în Zaleszczyki, a sărit el jos din vagon aşa de rău că şi-a atras o boşorogeală gravă. Chiar în aceeaşi lună, adică pe la mijlocul lui august 1914, să fi murit el, în urma acestei nenorociri şi, de atunci, lipseşte orice ştire despre dânsul. Fiind deci probabilă prezumţia legală a morţii, se îndrumează, la cererea Raiftei Klain, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[13]; „Chaim Hartenstein, născut în 1854, în Mămăieştii Noi, cu ocazia invaziunii a doua a ruşilor, ar fi fost omorât de soldaţii ruşi, la 16 mai 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Zivia Hartenstein, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[14]; „George Iacubovici a lui Vasile, născut la 1888 în Mămăieştii Noi, a fost înrolat, în 1914, în Regimentul 41 Infanterie şi a plecat la luptă. La începutul anului 1915 se afla, în apropiere de Beligrad, în tranşeu. Într-o luptă care a avut loc la 27 ianuarie 1915, ar fi picat, fiindcă camarazii lui, după luptă, nu l-au văzut nici sănătos şi nici rănit. Presupunându-se probabilitatea decesului, se dispune, la cererea soţiei sale, Virginia Iacubovici, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut; Vasile Makowejczuk a lui Ion din Mămăieştii Noi, născut în 1884, a fost înrolat, în anul 1914, în Regimentul 22 Infanterie şi a plecat în campanie. El a picat prizonier la ruşi şi a fost internat, în timpul din urmă, în Sicz, guvernământul Archanhelsk. Acolo ar fi murit, la 22 iulie stil vechi 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Varvara Makowejczuk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[15]; „Ioan a lui Nicolai Smereca, născut în Mămăieştii Noi, la 1 iunie stil vechi 1888, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 41 de Infanterie şi ar fi picat pe frontul rusesc, în Galiţia. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Metrou Hadiuc şi a Mariei Stobarczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16];

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Cernăuţi  făcea parte, ca locţiitor, şi „Nicolae Foti, agricultor, Mămăeştii Noi”[17].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[18]: Luhaniuc Boris, cofetar, domiciliat în Mămăeşti Vechi.

[1] Hostiuc, Erast, Preot, Sate şi Biserici din Bucovina de peste Prut. II. Mamaieşti, în Ţara Sipeniţului, No. 1-r, Anul II, Cernăuţi, Ianuarie-Aprilie 1937, pp. 25, 26

[2] Mihordea, V., „O intervenţie rusească pentru Marele Schit din Galiţia în 1773″, în: BORom LIX (1941), 5-6, p. 304 -308. Cu text în limba franceză. Cu o anexă – apud Petcu, Ierom. Marcu; Lihănceanu, Nicolae; Pintilie, Pr. Adrian, Creţu, Ramona-Anca, Pagini din istoria monahismului ortodox în revistele de teologie din România, Bucureşti 2011, p. 608: „Este prezentată istoria „Schitului cel Mare de la Maniava” din Galiţia. La construirea bisericii înălţarea Sfintei Cruci a Schitului cel Mare a contribuit cu bani şi fiica lui Ieremia Movilă, Măria Potocki. Aceasta, pentru a ajuta Ortodoxia din Polonia, a lăsat prin testament ca Mănăstirea Suceviţa să fie închinată Schitului Mare. La 31 martie 1648 domnul Vasile Lupu îi îndeplineşte această dorinţă. Se prezintă câteva danii pe care le-a primit Schitul cel Mare de la români, printre care se numără şi dania lui Istrate Dabija, care prevedea ca biserica de la Mămăieşti să fie metoc Schitului cel Mare. La 1775 Bucovina a intrat sub ocupaţia Imperiului Habsburgic, iar în 1777 s-a hotărât ca Mănăstirea Suceviţa să întrerupă relaţiile cu Schitul Mare. în 1785 Schitul Mare a fost desfiinţat, o parte din călugării săi refugiindu-se în mănăstirile din Moldova. în anexă este redată scrisoarea în limba franceză a Contelui Panin către prinţul Galiţin la Viena, cerându-i acestuia să intervină în numele Ecaterinei a Il-a pentru călugării de la Schitul Mare”.

[3] Petcu, Ierom. Marcu; Lihănceanu, Nicolae; Pintilie, Pr. Adrian, Creţu, Ramona-Anca, Pagini din istoria monahismului ortodox în revistele de teologie din România, Bucureşti 2011, p. 271

[4] Hostiuc, op. cit., p. 26

[5] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 403

[6] Hostiuc, op. Cit., pp. 27, 28

[7] Petcu, op. cit., p. 602

[8] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[9] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 19, 1876 p. 80, 1907 p. 107

[10] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 45/1891, p. 6

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 138, 139

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 53, Cernăuţi în 9 August nou 1919, pp. 3-5

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 58, Cernăuţi în 23 August nou 1919, pp. 3, 4

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 84, Cernăuţi în 27 Noemvrie nou 1919, pp. 13, 14

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[18] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208