POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ | Dragusanul.ro - Part 25

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Malatineţ

 

 

 

MALATINEŢ. În 20 decembrie 1437, printre cele 52 sate întărite lui Mihail de Dorohoi, se afla şi satul Milianăuţi, sat care avea să-i fie întărit, în 8 iunie 1456, prin uricul lui Petru Aron Vodă, lui Sin de Hotin, drept zestre a jupânesei lui, nepoata lui Mihail de Dorohoi, dar sub numele de Malinţi.

 

1520: Situat în graniţa cu Galiţia, dincolo de Prut, în Ţinutul Coţmanilor, în megieşia satelor bucovinene Gavrileşti, Cliveşti, Stăuceni, Şişcăuţi şi Jujineţ, selişte pustie în 1520, satul Malatinţi, cum se numea pe atunci, a fost întărită, prin uric al lui Ştefăniţă Vodă, datat în 7 ianuarie 1520, diacului domnesc Ion Turcul, străbunul zvăpăiaţilor boieri Turculeţ de mai târziu. În 12 februarie 1546, satul este întărit ginerelui lui Ion Turcu, Petru Vartic, iar de la acesta ajunge, tot prin înzestrarea fetelor, după 1664, în stăpânirea lui Toderaşco Jora şi ai descendenţilor lui, inclusiv Ieremia, la 5 aprilie 1733, apoi fiica lui, Iliana, căsătorită cu Nicolae Costin.

 

1666: Hotarnica Malatineţului, reconfirmată, în 7 iulie 1666, de starostele Cernăuţilor, Rugină, „însă, întâi, au fost hotărât acel hotar de Andreian şi cu alţi oameni, şi au fost şi stâlpi de (la) Andreian”, începea „din Bohrebeşti, peste deal, din vale până într-un pisc, unde se împreună hotarul Maletinţilor cu Jijcouţi; de acolo, pe deasupra hârtopului, printr-o movilă, până la altă movilă, unde se împreună cu hotarul Jujeneţului, la vale, până în heleşteu; de las coada heleşteului, într-o moviliţă, unde se împreună hotarul Maletinţilor cu a Stăuceanilor; la deal, în drum, deci ia drumul până în movila cea mare, unde se împreună hotarul Maletinţilor cu al Havrelăuţilor şi cu al Stăuceanilor”. În hotarul Malatineţului s-au menţionat, de-a lungul vremii, toponime sugestive, Valea Furilor (Zlodica sau Valje Zledikj), Iazul Călugărului, Fântâna lui Pohrib (Pohribisteda Fontina) sau Valea Ploscăi (Valja Ploschczi), precum şi altele comune, dar care probează statutul multietnic al satului: Balta Ploştei (Balta Ploschczii), Coada Heleşteuţului, Movila cea Mare, Moviliţa, Obârşia Văii (Obereschia velj), „Pareu Sophiori”, „Pareu Stuzovi”, pârâul Maletinez, Podul Dealului, Piscul, Podişul, Vârtopul. Satul are ţarini roditoare, numite, şi în 1939, conform toponimiei lui Nicolae Grămadă, Ciahor, Dnistreanca, La Iaz, Rivne, Tibuşna, Vârtop, o pădure, Dube, şi un pârâu mai însemnat, Soviţa, care se alătură pârâiaşelor deja menţionate.

 

1742: În 24 mai 1742, Iliana s-a jeluit divanului lui Constantin Mavrocordat Vodă împotriva lui „Vlad, ce au fost căpitan, care trăieşte acolo, risipindu-mi moara”. Satul, numit, acum, Malatinţeniţii, avea 34 de case şi tot atâtea familii, iar stăpâna lui beneficia şi de protecţia mitropolitului Sucevei, Nichifor, care slobozise „carte de blăstăm asupra tuturor răzăşilor şi împregiuraşilor care s-ar lăcomi la hotarul Maletinţilor”.

 

1762: În 12 mai 1762, moşia Maletiniţul, proprietate a spătarului Iordachi Cantacuzino, era hotărnicită de Dositei Herescu, episcopul de Rădăuţi, de starostele Cernăuţilor, Enăcachi Milo, de jitnicerul Ion Iamandi, de căpitanul Dumitraşcu Potlog şi de fostul mare căpitan Lupul Hadănbul.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Malteniţa, moşie a spătarului Iordache CANTACUZINO, „34 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Toader, 1 dascăl, Ştefan, 2 volintiri, Dănilă şi Grigoraş, 1 văduvă, Ilinca, 1 jidov, Avram, şi 28 birnici, adică: Iordachi BUŢURAN vornic, Timofti SIMINIUC, Roman ROHOTIN, Fedor HOLOTILĂ, Mihailo URSULIAC, Dumitru URSULIAC, Gavril PAVLO, Alecsa HRUTCA, Ostafii pânzar, Fedor PAVLIUC, Vasili PAVLIUC, Nichita HUILOVSCHII, Petre PANCIUC, Alecsa  ciobotar, Fodor MATEICIUC, Mihailo HORAICA, Andrei POPOVICI, Fedor ROSKO, Ivan PRODINSCHI, Grigore ZVARECI, Vasili PODANCIUC, Vasili rusul, Ivan STRĂTULA, Hrihor DUMANCU, Mihailo vătăman, Fedor văcar, Simion STREJAC şi Onofrei morar.

 

1775: În 25 martie 1755, „Iliana, fata Irimicăi Jora biv vel căpitan”, neavând copii, îl înfia pe nepotul ei, Iordachi Cantacuzino şi-i dăruia „danii satul mieu dila părinţi, anume Maliteniţii”, sat care-i va fi întărit lui Cantacuzino în 15 iulie 1756 şi în 8 ianuarie 1758, fiindu-i hotărnicit în 16 decembrie 1756. În 1775, când, sub numele de Malteniţa, era înregistrat în Ocolul Nistrului, pe vatra satului trăiau 1 mazil (Iliana), 1 popă şi 39 ţărani. În 1784, conform topografiei lui Werenka, satul avea 76 de gospodării, ajungând la 1515 locuitori, în 1890, păstoriţi de parohul Ştefan Ivanovici, care-l avea drept cantor pe Ioan Dimitrievici.

 

1778: În 25 octombrie 1778, marele spătar Iordache Cantacuzino dăruieşte nepotului său, Ianache, la moartea fetei lui, Zoiţa, „satul Malatiniţii, care-mi este mie di pi mătuşa me Iliana Gioroaie”.

 

1795: În 1 octombrie 1795, Ianachi Cantacuzino dăruia fiului său Nicolai „moşiia Malitiniţa”.

 

1806: Din 13 mai 1806, când moşiile Malatineţ şi Oşehlib aparţineau deja urmaşilor lui Ianachi Cantacuzino, Nicolai, la Malatineţ, şi Iordache, la Oşehlib, armeanul Caetan Ţelic ia în arendă moşiile, dar din 29 mai 1808, când devine major, Iordachi Cantacuzino se va ocupa de moşii, iar din 3 decembrie 1811, când ajunge şi el la majorat, Nicolae Cantacuzino intră în posesia efectivă a Malatineţului, pe care îl va vinde, în 15 decembrie 1816, pentru 10.000 ducaţi olandezi, lui Anton Malewicz.

 

1843: În 1843, biserica Sfântului Nicolai din Malatineţ, cu 985 enoriaşi, aflată sub patronajul familiei ABRAHAMOVICI, îl avea paroh pe Ioan HABAILO. În 1876, sub patronatul lui Iakob von JAKOBENZ, biserica avea 1.254 enoriaşi, paroh fiind Ştefan IVANOVICI. În 1907, paroh era ul alt Ştefan IVANOVICI, probabil fiul celui dintâi, născut în 1869, preot din 1894, paroh din 1900, cantor fiind, din 1900, Ioan DIMITRIEVICI, născut în 1857.

 

1858: O şcoală cu 4 clase funcţiona, în comună, din 1858[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[3].

 

1889: Volumul 15, paginile 32 și 33 (Descoperiri în Bucovina). Conservatorul C. A. Romstorfer. „O bijuterie din argint, probabil dintr-un set de inele de templu, a fost găsit, în 1885, la Malatineţ, în districtul Coţman. Formată dintr-un inel deschis cu sârmă puternică, un capăt aplatizat, care are o perforație, și un al doilea capăt aplatizat, înfășurat în spirală, de asemeni cu o mică perforație rotundă, care susţine ornamentul, care constă, în principal, din suprapuneri de flori, care, dispuse într-un astfel de mod, formează o formă sferică. Fiecare dintre ele (dintre care au mai rămas patru, dar trei despărțite) are o piramidă, cu globuri mici la mijloc, în timp ce frunzele constau din bucăți de argint aplatizate, realizate din bucle de sârmă. Acestea din urmă, împreună cu firele subțiri, înfășurate în spirală, în mai multe rânduri de margele, deasupra, formează deformațiile ulterioare. În special, o parte a discului inelar este umplută cu respectivele bucăți de fagure asemănătoare tubului, din care o parte este, de asemenea, spartă; proprietarul, ca înainte (doamna Bogdan von Bottuschan, soția proprietarului din Lujeni – n. n.)”[4].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Malatineţ (Malatynetz), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, lângă un iaz, format de pârâul Mlenovca, un afluent al pârâului Sovica, la Vest de Stăuceni şi la Sud de Iujineţ. Suprafaţa: 0,89 kmp; popu­laţia: 1.262 locuitori ruteni, de religie gr. or. Prin drumuri de ţară e le­gată cu comunele vecine; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hra­mul „Sfântul Nicolae”. La 1776, era în posesia boierilor Constantin Sturza şi Iordache Cantacuzino. Aici s-a găsit o frumoasă podoabă de argint din epoca de fier. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 1.169 hectare pământ arabil, 102 hectare fânaţturi, 19 hectare grădini, 95 hectare imaşuri, 28 hectare păduri, 20 hectare bălţi şi heleştee. Se găsesc 58 cai, 252 vite cornute, 427 oi, 127 porci şi 22 stupi de albine. Malatineţ, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 5,52 kmp; popu­laţia: 32 locuitori germani, poloni, izraeliţi şi ruteni, de diferite confesiuni”[5].

 

1910:Primul învăţător al şcolii din Malatineţ, căruia îi este păstrată memoria, a fost Alexandru Turuşanco. În 1910, Malatineţ, prin limba vorbită, deja era un sat rutean, într-o comunitate teritorială cu caracter şi cu adopţie rutene, dar şi cu puternice reminiscenţe de cultură polonă şi română.

 

1914-1918: Corneli a lui Nicolai Şumca, născut în Malatineţ, la 9 septembrie 1885, să fi murit, la 16 septembrie 1918, în Sascaton, Canada, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale Sanda Şumca, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[6]; „Gheorghe a lui Nicolai Colotiuc, născut la 18 aprilie 1887, în Malatineţ, ar fi murit, la 23 octombrie 1916, lângă Iţcani, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Samfirei Colotiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7].

 

1940: „Conform art. 47 din legea pentru organizarea asociatiilor de exportatori, publicată în Monitorul Oficial Nr. 7 din 9 Ianuarie 1939, se publică mai jos lista firmelor cu drept de a face export în cursul anului 1940: Doctor Ştefan Bochniţchi, Malatineţ, jud. Cernăuţi”[8].

 

1942: „Prin decizia ministerială Nr. 39.518 din 17 Julie 1942, preotul Ion Andriciuc, paroh în Malatineţ, jud. Cernăuţi, este pus în retragere din oficiu, pentru limită de vârstă, pe data de 1 August 1942”[9].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 430

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 26, 1876 p. 76, 1907 p. 106

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 135, 136

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10

[8] Monitorul Oficial, Nr. 25, 31 ianuarie 1940, p. 423

[9] Monitorul Oficial, Nr. 170, 24 iunie 1942, p. 6182


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Ostriţa

 

 

OSTRIŢA. Prima parte a istoriei satului Ostriţa este comună cu cea a satelor Mahala şi Cotul Ostriţei, situate pe aceeaşi străveche moşie Clişcăuţi, care ocupa ambele maluri ale Prutului. Ostriţa se afla pe malul drept, dar s-a pustiit, din pricina vitregiilor vremurilor, beneficiind de o  re-întemeiere târzie, de pe la 1770, sub numele de Ostriţa – în recensământul lui Rumeanţev „Ustriţa”, iar povestea va trebui să continue fără a confunda Ostriţa, Cotul Ostriţei şi Mahala, reţinând elementele comune celor trei aşezări până la 1770, când Ostriţa de pe dreapta Prutului se individualizează, iar pentru scurtă vreme, doar Mahala şi Cotul Ostriţei mai au o istorie comună.

 

1472: În 25 aprilie 1472, Ştefan cel Mare cumpăra, cu 200 zloţi tătăreşti, de la fraţii Tăbuci, Pojar şi Nastasia, dar şi de la nepoţii lor, care aveau drept de cumpărare ca fiind neamurile cele mai apropiate, „un sat care este pe Prut, anume Ostriţa, şi cu loc de moară la Prut, pe care au, pe acest sat, privilegiu vechi de la bunicul nostru, de la Alexandru Voievod (cel care a domnit înainte de Bogdan al II-lea, cu care Bogdan s-a şi luptat) şi de la alţi înaintaşi ai noştri”, sat pe care l-a dăruit, tot atunci, mănăstirii Putna.

 

1490: În 15 martie 1490, Ştefan cel Mare întărea mănăstirii Putna, printre alte biserici, „a VII-a, biserica din Clişcăuţi, cu popă”, Clişcăuţi sau Clicicăuţi fiind numele cel vechi al Ostriţei, după cum rezultă din uricul de întărire din 26 august 1503.

 

1722: De-a lungul timpului, stăpânitorii Boianului, inclusiv Ion Neculce, care se trăgea din Tăbuci cel Bătrân, au avut probleme de hotar cu mănăstirea Putna, proprietarul Ostriţei, deşi semnele de hotar, după cum spunea un boier, într-o scrisoare adresată cronicarului, în 22 iulie 1722, „nu numai bărbaţii… ce şi babile le ştiu”.

 

1722: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la „Ustriţa… 80 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Vasile şi Toader, 1 dascăl, Andrei, 6 văduve, Maria ANDRIASA, Gafiţa, Tudosca, Tinca butnăriţa, Ilina şi Maria, 1 jidov, Iankul sin Iosif, 1 ţigan cu numele omis şi 69 birnici, şi anume: Ursul ZĂCILĂ, Toader CIORNEIU, Ilii butnar, Precop IURKO, Ion rusul, Ion rotar, Toader ZĂCILĂ, Nechita BUTNĂRAŞ, Neculaiu brat ego, Georgii MEDVIGĂ, Toader butnar, Ion POPESCU, Georgii muntian, Ştefan ROŞCA, Ion sin popii, Gligoraş zet CHIBANII, Ion sin CHIBANII, Roman brat ego, Vasile IVANEŢ, Hilip sin IVANEŢ, Acsentii zet RUŞCIAK, Ion RUŞCIAK, Prodan RUŞCIAK, Toader IANCUL, Grigorii sin MĂRICUŢII, Georgii sin morar, Grigoraş brat ego, Nechifor zet morar, Ion GHINUCIAC, Toader sin IRIMIA, Dumitraşcu PASCAL, Simion LUNGUL, Ilii CĂZAC, Macsin GOGA, Simion DROBOTĂ, Ion BUZNEŞ, Alecsa sin PLEŞCA, Mihai brat popii, Vasile zet MIHAI, Ion sin PAVEL, Vasile butnar, Dumitraşcu brat ego, Georgii sin GRIGORAŞ, Iftimie brat VASILE, Toader sin VASILE, Toader CREŢU, Toader pescar, Vasile zet vornicului, Anton sin PAVEL, Vasile SOROCA, Grigoraş sin ego, Neculaiu sin PAVEL, Vasile brat ego, Ion brat ego, Hilip sin VASILE, Dumitraşcu rusul, Istrate PREGA, Vasile MEDVIGA, Vasile PRIŞCĂI, Andrei GORNĂ, Anton rus, Vasile rus, Timofti brat ego, Filip CIUBOTĂRAŞ, Georgii ROŞCA, Ion DUBEIU, Vasile pescar şi Grigoraş PAŞCO.

 

1774: În 1774,  satul Ostriţa avea 93 de familii, numărul lor sporind, în următorul deceniu, doar cu 10 familii. În 1775, satul Ostriţa, din Ocolul Cernăuţului, avea 2 popi, 81 familii de ţărani şi 2 arnăuţi.

 

1786: Biserica Adormirea Maicii Domnului din Ostriţa, construită în 1786, reconstruită în 1891 şi re-sfinţită în 1892, avea 898 enoriaşi, în 1843, păstoriţi de parohul Simion GRIBOVSCHI. În 1876, numărul enoriaşilor ajunsese la 1.648, paroh fiind Georgi ANDRONIC. În 1907, paroh era Constantin BOCANCE, născut în 1843, preot din 1868, paroh din 1870, iar cantor, din 1896, Ştefan PAULIUC, născut în 1862.

 

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, scrie despre un drum „de la Cernăuţi, pe malul drept al Prutului, prin Calicenca, mănăstirea Horecea, Ostriţa, Ţureni (vama austriacă), la Mamorniţa, unde e graniţa; dincolo de graniţă, este staţia de poştă moldovenească”[2].

 

1819: Biserica din fosta Ostriţa fusese reconstruită între anii 1819-1827 şi dotată, în 1855, cu un nou iconostas, dania lui Teodor DOROŞ. În 1843, paroh era Dimitrie LUMICOVDCHI, preot administrator, Ioan DANILEVICI, biserica având 2.250 enoriaşi. În 1876, numărul enoriaşilor ajunsese la 3.473, paroh fiind Nicolai SAUCIUC, iar preot cooperator, Constantin SOROCEAN. În 1907, paroh era Victor ZAHAROVSCHI, născut în 1862, preot din 1890, paroh din 1894, preoţi cooperatori fiind Vasile BUSNEAN, născut în 1861, preot din 1891, şi Athanasie GHERMAN, născut în 1873, preot din 1902, iar cantor, din 1899, Nicolai PRODANCIUC, născut în 1867.

 

1868: Din 1868, funcţiona la Ostriţa o şcoală cu 5 clase[3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[4].

 

1890: În 1890, Ostriţa avea 1.950 locuitori, primar fiind George Palaghian. Nicolai Hluşco era învăţător, George Andronic şi Vasile Mironovici erau parohi, iar cantor bisericesc era Ştefan Pauliuc.

 

1893: În 15 august 1893, ostriţenii au jurat în biserica satului, cu hramul Sfintei Maria, „să lase holerca”, numele proaspeţilor antialcoolici fiind date, rapid, la gazetă, cu respectul datorat unui eroism autentic. Vitejii care şi-au înfruntat setea de „tărie” au fost: Ilie IVANCIUC, George CALANCE, George TODEREAN, Penteleiu SOPROVICI, Nicolai VELICICU, Simion DUBEŢ, Teodor POPOVICI, Dumitru IONEŢ, Ilie TODOSAN, Michail O. DUBEŢ, Andronic SOROCA, Gavriil S. VELICICU, Dumitru NICOLAIEVICI, George I. NICOLAIEVICI, Teodor C. IONEŢ, Ioan SOLOTCHI, Ioan I. TODOSAN, Nicolai G. CHIBAC, Nistor N. HNATIUC, Nicolai TANASOI, Samuil CALANCE, Ilie NICOLAIEVICI, Ioan IVANCIUC, George SOPROVICI, Ioan MORĂREAN, Sava TODEREAN, George TANASOI, George MORĂREAN, Dumitru IONEŢ, Michail VELICICU, Ilie BODNARAŞ, Constantin BERCE, Nistor TANASOI, Onufrei BODNARAŞ, Petru IONEŢ, George PREOTESCU, Constantin ROŞCA, Nicolai PREGHII, Dumitru CALANCE, Ioan TANASOI, Vasile IONEŢ, Pavel SOROCA, Codrat CIORNEIU, Michail CALANCE, Constantin BODNARAŞ, Teodor S. CHIBAC, Petru SOROCA, Ioan FILIP, Gavriil OLEXEICIUC, Simion MUSTAŢĂ, Ilie MORĂREAN, George V. BODNĂRAŞ, Codrat CHIBAC, George FILIP, Spiridon BERCE, Alexandru IUTIŞ, Dumitru IUTIŞ, Iordachi PURICE, Varvara PREOTESCU, Varvara G. MEDVIGHI, Agafia A. SCALOŢCHI, Galafira O. BODNARAŞ, Domnica D. CIORNEIU, Alexandra N. CORCOT, Axenia N. CALANCE, Iftimia D. HARABAGIU, Ileana V. PALAGHIAN, Alexandra S. IONEŢ, Maria S. CHIBAC, Maria A. TODOSAN, Alexandra P. MELNICIUC, Iftimia D. TODOSAN, Zoiţa T. CLIM, Eudochia P. HOLOVACIU, Ana P. CHIBAC, Varvara D. HNATIUC, Ana D. DUBEŢ, Maria V. NICOLAIEVICI, Catrina P. ALEXANDROVICI, Domnica A. SOROCA, Domnica N. TANASOI, Domnica M. BERCE, Maria I. RAŢĂ, Varvara I. MORĂREAN, Domnica G. PREGHII, Alexandra D. I. Ioneţ, Samfira A PREOTESCU, Domnica S. CALANCE, Axenia I. FILIP, Domnica P. IONEŢ, Ioana C. ROŞCA, Macrina G. MORĂREAN, Alexandra I. FILIP, Ioana P. SOPROVICI, Eudochia T. MEDVIGHI, Ecaterina I. TODOSAN, Anghelina T. G. CHIBAC, Domnica I. CIORNEIU şi Maria D. IUTIŞ[5].

 

1899: O colectă de produse agricole pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, din 1899, menţionează următoarele nume de gospodari din Ostriţa: antistele (primarul) comunal Ilie BUJENIŢĂ, Petre LEAHUL, George LEAHUL, Nicolai CERNĂUŢIAN, Vasile DROBOTA, Ion LEAHUL, Ioan BUJENIŢĂ, Nicolai BUJENIŢĂ, George BUJENIŢĂ, Dimitrie MAXIMEŢ, Ion VASILOI, Dimitrie CARP, Teodor MAXIMEŢ, Ioan MAXIMEŢ, Ioan TREBICI, Teodor AXANI, Maria TREBICI, Ion CIOBAN, Nich. BUDNIR, Florea MAXIMEŢ, Vasile ZAUCA, Nicolai TRIŞCĂU, Vasile CERNĂUŢIANU, Ihnat DROBOT, George TODERAŞ, Ştefan CAZAC, Maria ANTONESCUL, Petre TRIŞCĂU, Florea AXANI, George COSTAN, Nicolai AXANI,  Petre MAMOLEA, Nicolai MAMOLEA, Dumitru PROCHIPCIUC, Ştefan DROBOTA, Sanchira BUDNIC, George CORCOTA, Nicolai SIDOR, Simion LUPAN, Ioan FÂNAR, Maranda BUJENIŢĂ, George MAGDALEN, Nicolai CERNUŞCA, Ilie AXANI, Nicolai PLEŞCA, Ion PLEŞCA, Dumitru PLEŞCA, Onufrei TANASOI, Teodor CRAIUŢA, Tanasă BUDNIC, George HURGHIŞ, Ihnat PETRUC, Ana, soţia lui Petru FÂNAR, Dimitrie COBRAC, Georgi alui Dimitrie ZEUCA, Petru MAGDALEN şi Gheorghe BUJENIŢA[6].

 

1901: Însoţirea românească de păstrare şi credit s-a înfiinţat, la Ostriţa, în 1901, sub direcţiunea lui Constantin Bocancea, Michail Bercea fiind vicedirector, iar I. Daschievici – vistier.

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[7], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la ostriţenii Ioan CORUT (25 ani în 1909), Ion IONEŢ (fără vârstă menţionată, în 1908), Domnica a lui Nicolai CLIM (31 ani în 1908), Mihai NICOLAIEVICI (55 ani în 1909) şi Vasâlca PIŢIGOI (21 ani în 1914).

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Ostriţa (odinioară Clişcăuţi), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşe­zată pe malul drept al Prutu­lui, la confluenţa lui cu pârâul Derehlui, între oraşul Cernăuţi şi comuna Ţureni. Suprafaţa: 17,19 kmp; popu­laţia: 1.949 locuitori români, de religie gr. or. Este lipită de drumul prin­cipal Cernăuţi-Vamă; are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Această comună se numea, înainte vreme, Clişcăuţi. Sub această numire este menţionată, pentru prima dată, în 1472. Prin hrisovul din 6 Martie 1490, Ştefan cel Mare o dăruieşte mănăstirii Putna. În timpul deselor războaie, comuna Clişcăuţi fost distrusă şi pe urmele ei s-a întemeiat, de colonişti din Transilvania, o altă comună, cu numele de azi Ostriţa. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, creşterea vitelor şi cu pescuitul. Comuna posedă 1.032 hectare pământ arabil, 62 hectare fânaţuri, 26 hectare grădini, 233 hectare imaşuri, 13 hectare păduri şi 49 hectare bălţi şi heleştee. Se găsesc 120 cai, 607 vite cornute, 373 oi, 409 porci şi 34 stupi de albine”[8].

 

1914: 1914: „Lumea din Cernăuţi îşi pierdu cumpătul. După masă, pe la 2 ceasuri, sosiră viceprimarul din Cotul Ostriţei Nichita Axani, studentul Ioan Axani, care înlocuieşte pe secretarul comunal, şi un flăcău. Ei au fost cei din urmă care au părăsit Cotul Ostriţei. Ca să-şi aleagă drumul cel mai sigur şi neprimejdios spre Cernăuţi, ei o apucară repede spre Ostriţa, peste şoseaua Boianului, peste câmp. Credeau că Ruşii nu vor fi atât de chiori, ca să-şi îndrepte ghiulelele tocmai peste un câmp, pe care nu se afla nimica. Dar bieţii fugari îşi închipuiau prea mult despre artileria rusească, căci tocmai spre câmpul pe care fugeau ei era îndreptată canonada artileriei ruseşti. Crăpau şrapnelele şi granatele deasupra bălţilor, de se cutremura pământul. Şi pe întreg câmpul nu se afla nimeni, decât aceşti 3 oameni, care şi ei fugeau, fugeau de înghiţeau cărările. După o groază cumplită, scăpă teafără această armată de 3 oameni, până la Ostriţa, unde se opriră, ca să vadă câmpul lor de luptă, peste care zadarnic zburau ghiulelele de canoane”[9].

 

1914-1918: Alexandru a lui Alexandru Jutiş, născut, la 1875, în Ostriţa, a fost înrolat în 1914 la oaste (Regimentul 24) şi a plecat la război. În luna Mai 1917, se afla pe frontul italian şi să fi picat la 20 Mai 1917. De atunci nu s-a mai primit nici o ştire despre dânsul. Fiind deci cazul de prezumţie a morţii, se îndrumează, după cererea Veronicei Jutiş, născută Pridie, procedura pentru declararea morţii celui dispărut / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 24 Iunie 1919”[10]; „Alexandru a lui Alexandru Jutiş, născut la 1875, în Ostriţa, a fost înrolat, în 1914, la oaste (Regimentul 24) şi a plecat la război. În luna mai 1917, se afla pe frontul italian şi să fi picat la 20 mai 1917. De atunci nu s-a mai primit nici o ştire de la dânsul. Fiind deci cazul de prezumţie legală a morţii, se îndrumează, după cererea Veronicei Jutiş, născută Pridie, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11]; „Israel (Srul) Weisselberger, născut în 1875, în Ostriţa, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, la Regimentul 22 şi a plecat cu dânsul în câmp. Deja în august, a luat parte la luptele de la Rarancea. Acolo ar fi picat, la 23 august 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Fany Weisselberger, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[12]; „Iacov a lui Teodor Calancea, născut în Ostriţa, la 13 iunie 1883, cu domiciliul ultim în Ostriţa, a intrat la serviciul militar în anul 1916 şi a fost, în vremea din urmă, la un batalion de asalt, pe frontul german-francez. În urma scrisorii, pe care a primit-o soţia sa, Domnica Calancea, de la lazaretul Weinberg, ar fi murit susnumitul la 2 decembrie 1918, în acest lazaret, şi să fi fost înmormântat în cimitirul din Weinberg. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Domnicei Calancea, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[13];

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[15], următorii învăţători şi învăţătoare: Ciornei Galina, comuna Ostriţa, Cotu1 de Jos, jud. Cernăuţi, media 8,20; Ciornei Gheorghe, comuna Ostriţa, Cotul de Jos, jud. Cernăuţi, media 7,66”.

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 384

[2] Călători, XIX, I, pp. 754-773

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 14, 1876 p. 24, 1907 p. 56

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 17/1893, p. 136

[6] DEŞTEPTAREA, Nr. 9/1899, p. 71

[7] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 156

[9] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 59, Cernăuţi, în 27 August nou 1919, pp. 6 şi 7

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 59, Cernăuţi în 27 August nou 1919, p. 7

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, pp. 70-74

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[15] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cotul Ostriţei

 

 

COTUL OSTRIŢEI. Prima parte a istoriei satului Cotul Ostriţei este comună cu cea a satului Mahala, pentru că partea mărginaşă din Ostriţa, numită „cut”, deci sat mic, avea să devină „cotul”, iar Ostriţa în sine avea să se numească, în Bucovina istorică, Mahala, datorită apropierii de Cernăuţi. Prima atestare documentară a satului Ostriţa pe Prut s-a făcut în 10 februarie 1434 (6942), atunci când Ştefan Vodă, fratele lui Ilie Vodă, întărea lui Groza „un sat, anume Clicicăuţi, să-i fie lui uric, cu tot venitul, lui, copiilor lui, fratelui său, Mihail, şi copiilor lor”.

 

1472: În 25 aprilie 1472, Ştefan cel Mare cumpăra, cu 200 zloţi tătăreşti, de la fraţii Tăbuci, Pojar şi Nastasia, dar şi de la nepoţii lor, care aveau drept de cumpărare ca fiind neamurile cele mai apropiate, „un sat care este pe Prut, anume Ostriţa, şi cu loc de moară la Prut, pe care au, pe acest sat, privilegiu vechi de la bunicul nostru, de la Alexandru Voievod (cel care a domnit înainte de Bogdan al II-lea, cu care Bogdan s-a şi luptat) şi de la alţi înaintaşi ai noştri”, sat pe care l-a dăruit, tot atunci, mănăstirii Putna.

 

1490: În 15 martie 1490, Ştefan cel Mare întărea mănăstirii Putna, printre alte biserici, „a VII-a, biserica din Clişcăuţi, cu popă”, Clişcăuţi sau Clicicăuţi fiind numele cel vechi al Ostriţei, după cum rezultă din uricul de întărire din 26 august 1503.

 

1722: De-a lungul timpului, stăpânitorii Boianului, inclusiv Ion Neculce, care se trăgea din Tăbuci cel Bătrân, au avut probleme de hotar cu mănăstirea Putna, proprietarul Ostriţei, deşi semnele de hotar, după cum spunea un boier, într-o scrisoare adresată cronicarului, în 22 iulie 1722, „nu numai bărbaţii… ce şi babile le ştiu”.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[1].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cotul Ostriţei, comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată, în masă com­pactă, nu departe de malul stâng al Prutului şi lipită, în partea sa Vestică, de comuna rurală Mahala. Suprafaţa: 10,98 kmp; po­pulaţia: 1.211 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Este în apropiere de drumul principal Noua Suliţă – Sadagura şi de linia ferată Noua Suliţă – Cernăuţi; prin partea sa de Nor trece un drum de ţară mai scurt, de la Boian, la Buda. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi ţine de biserica pa­rohială din Mahala. Până în timpurile din urmă, forma parte integrantă din comuna rurală Mahala, numită înainte vreme Ostriţa, de care, despărţindu-se şi devenind co­mună cu administraţie particulară, fiindcă era parte mărginaşe din Os­triţa, s-a numit Cotul Ostriţei. Se povesteşte că în balta din apropiere, numită „Ghiol Alexiu”, s-a înecat, în timpul războiului turco-rus din 1739, un întreg detaşament de ar­mată turcească, cu tunuri, cu cai şi cu mulţi bani. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 636 hectare pământ arabil, 155 hectare fâna­ţuri, 17 hectare grădini, 192 hectare izlaz, 12 hectare pădure şi 8 hectare şi jumătate bălţi şi heleştee. Se găsesc 45 cai, 479 vite cornute, 411 oi şi 208 porci”[2].

 

1914: „Lumea din Cernăuţi îşi pierdu cumpătul. După masă, pe la 2 ceasuri, sosiră viceprimarul din Cotul Ostriţei Nichita Axani, studentul Ioan Axani, care înlocuieşte pe secretarul comunal, şi un flăcău. Ei au fost cei din urmă care au părăsit Cotul Ostriţei. Ca să-şi aleagă drumul cel mai sigur şi neprimejdios spre Cernăuţi, ei o apucară repede spre Ostriţa, peste şoseaua Boianului, peste câmp. Credeau că Ruşii nu vor fi atât de chiori, ca să-şi îndrepte ghiulelele tocmai peste un câmp, pe care nu se afla nimica. Dar bieţii fugari îşi închipuiau prea mult despre artileria rusească, căci tocmai spre câmpul pe care fugeau ei era îndreptată canonada artileriei ruseşti. Crăpau şrapnelele şi granatele deasupra bălţilor, de se cutremura pământul. Şi pe întreg câmpul nu se afla nimeni, decât aceşti 3 oameni, care şi ei fugeau, fugeau de înghiţeau cărările. După o groază cumplită, scăpă teafără această armată de 3 oameni, până la Ostriţa, unde se opriră, ca să vadă câmpul lor de luptă, peste care zadarnic zburau ghiulelele de canoane”[3].

 

1914-1918: Ioan a lui Anton Zenka, din Cotul Ostriţei, a fost înrolat, cu prilejul mobilizării generale, şi a plecat, cu regimentul său, la câmp. În staţiunea Strilcze, după cum afirmă mai mulţi martori, să fi murit în 14 sau 15 septembrie 1914. Presupunându-se că va fi aflat moartea, se intrumentează, la cererea soţiei sale, Alexandra Zenka, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”[4].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Boian  făcea parte, ca locţiitor, „Ieremie Bujeniţă, agricultor, Cotul Ostriţei”[5].

 

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării – a). în calitate de învăţători superiori: Nicolai Rădăşan la Cotul-Ostriţei; b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Ştefania Rădăşan la Cotul-Ostriţei”[6].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[7], următorii învăţători şi învăţătoare: Hânguleşteanu Ana, comuna Cotul Ostriţei, jud. Cernăuţi, media 8,45”.

 

 

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 74

[3] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[4] Monitorul Bucovinei, Fascicula 20, Cernăuţi în 20 Mai nou 1919, p. 3

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[7] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mahala Ostriţa

 

1915: Friedhof in Mahala

 

MAHALA. Satul s-a numit, în vremurile vechi, aşa cum o confirmă şi documentele Comisiei Cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, din 1783, Clişcăuţi, apoi Ostriţa („Ostriţa, numită astăzi Mahala, Clişcăuţii, numiţi astăzi Cotul Ostriţei”), fiind, în 1472, când Ştefan cel Mare cumpăra satul şi moşia pentru a le dărui mănăstirii Putna, „un sat pe Prut, anume Ostriţa, şi cu loc de moară în apa Prutului”. Deci, prima parte a istoriei satului Mahala este comună cu cea a satului Cotul Ostriţei, pentru că partea mărginaşă din Ostriţa, numită „cut”, deci sat mic în limbajul vremii, avea să devină „cotul”, iar Ostriţa în sine avea să se numească, în Bucovina istorică, Mahala, datorită apropierii de Cernăuţi. Numai că moşia Clişcăuţi a urmaşilor lui Tăbuci cel Bătrân[1] din Boian, vândută lui Ştefan şi dăruită Putnei, era mult mai întinsă, ocupând ambele maluri ale Prutului, iar seliştea pustie Clişcăuţi, de pe malul drept,  avea să se numească, după repopulare, înainte de anul 1770, cu colonişti ardeleni, Ostriţa. Şi iată că avem, în Clişcăuţi, o vatră şi o istorie comună veche pentru trei sate de astăzi: Mahala, Cotul Ostriţei şi Ostriţa, distincţia făcându-se cu adevărat abia după anul 1700, când Mahala, Cotul Ostriţei şi Ostriţa se individualizează, ca trei trunchiuri ţâşnite din aceeaşi rădăcină. Prin urmare, după 1770 – practic de la recensământul lui Rumeanţev din  anii 1772-1774, va trebui să povestim trei naraţiuni diferite, dar care au ca primă atestare documentară cea a satului Ostriţa pe Prut, făcută în 10 februarie 1434 (6942), atunci când Ştefan Vodă, fratele lui Ilie Vodă, întărea lui Groza „un sat, anume Clicicăuţi, să-i fie lui uric, cu tot venitul, lui, copiilor lui, fratelui său, Mihail, şi copiilor lor”.

 

1472: În 25 aprilie 1472, Ştefan cel Mare cumpăra, cu 200 zloţi tătăreşti, de la fraţii Tăbuci, Pojar şi Nastasia, dar şi de la nepoţii lor, care aveau drept de cumpărare ca fiind neamurile cele mai apropiate, „un sat care este pe Prut, anume Ostriţa, şi cu loc de moară la Prut, pe care au, pe acest sat, privilegiu vechi de la bunicul nostru, de la Alexandru Voievod (cel care a domnit înainte de Bogdan al II-lea, cu care Bogdan s-a şi luptat) şi de la alţi înaintaşi ai noştri”, sat pe care l-a dăruit, tot atunci, mănăstirii Putna.

 

1490: În 15 martie 1490, Ştefan cel Mare întărea mănăstirii Putna, printre alte biserici, „a VII-a, biserica din Clişcăuţi, cu popă”, Clişcăuţi sau Clicicăuţi fiind numele cel vechi al Ostriţei, după cum rezultă din uricul de întărire din 26 august 1503. Despre soarta străbunii sătenilor din Mahala, Cotul Ostriţei şi Ostriţa există, în arhivele Putnei, următoarele înscrisurile vechi, redate sumar de onestul cărturar şi slujitor al al altarului, care a fost Dimitrie Dan: / 1722: „Răvaş de la Savva, proin mitropolit cătră Ion biv. hat., pentru hotarul Ostriţii, din anii 7230 (l722) Iulie. / 1722: Suret dintru acestaşi răvaş al Savvei proin mitropolit din anii 7230 (1722) Iulie 22. / 1737: Mărturia hotarnică de la Toader Carp biv jit. şi de la Miron Gafenco uricar, cum au hotărât Ostriţa, din anii 7245 (1737) Iunie 29. / 1746: Carte domnească de la Ioan Nicolai voevoda cătră Gavriil Niculce biv med. pentru dijma locului celui de pricină de la Ostriţa, din anii 7254 (1746) Ghenarie 12”. / 1749: Scrisoare de la Ion Neculce spat. la mâna lui Constantin vel logof., puindu-şi zi să mai iasă la divan, pentru hotarul Boianului cu Ostriţa, din anii 7257 (1749) Iulie 8. / 1752: Carte domnească de la Costantin Mihai Cehan Racoviţă voevoda, cătră Vasilii Crupinschii staroste de Cernăuţi, pentru boerescul oamenilor din Ostriţa i Mologhia, din anii 7260 (1752) Fevruarie 29. / 1753: Carte domnească de la Matei Ghica voevoda, cătră Răducanul biv vel med., pentru oamenii din Ostriţa i din Mologhia, care n-au vrut să-şi dea zăciuială din fân, din anii 7261 (1753) Iulie 26. / 1754: Carte domnească de la Matei Ghica voevod, dată lui Gheorghii igum. de Putna, de stăpânit moşiile Ostriţa şi Mologhia, din anii 7262 (1754) Ghenarie 10. / 1755: Carte domnească de la Matei Ghica voevoda, pentru vadul morii de la Hucău, din anii 7263 (1755) Aprilie 25. / 1755: Scrisoare de la Ion Stir, şi de la Holban, cătră staroste de Cernăuţi, pentru vadul morii de la Hucău, din anii 7263 (1755) Iunie 15. / 1755: Carte de judecată de la Ion Iamandi vel jit. şi de la Cos­tantin vel armaş, pentru iazul de la Hucău, din anii 7263 (1755) Iunie 23. / 1756: Carte domnească de la Matei Ghica voevoda cătră Ialne biv vel clucer, pentru moara de la Hucău. din anii 7264 (1756) Ghenarie 11. / 1756: Anafora de la veliţii boiari, cătră Costantin Mihai Racoviţă voevoda, pentru judecata morii de la Hucău, din anii 7264 (1756) Aprilie 18. / 1752: Hotarnică, de la Vasilii Buhăescul biv vel med., cum au hotărât Ostriţa cu Boianul, din anii 7260 (1752) Septembrie 3. / 1753: Ispisoc domnesc, de la Costantin Mihai Cehan Racoviţă voevod, de întăritură şi de stăpânire satul Ostriţa, după cum au hotărît med. Vasile Buhăescul, din anii 7261 (1753) Septembrie 15”[2]. Toate acestea sunt dublate de privilegii şi de cărţi gospod de stăpânit, prin care cuvioşii călugări aveau împuternicirea „de oprit, de stăpânit şi de dijmuit”[3] satele pe care le iluminau îndru dumnezeirea doar prin ispăşiri.

 

1722: De-a lungul timpului, stăpânitorii Boianului, inclusiv Ion Neculce, care se trăgea din Tăbuci cel Bătrân, au avut probleme de hotar cu mănăstirea Putna, proprietarul Ostriţei, deşi semnele de hotar, după cum spunea un boier, într-o scrisoare adresată cronicarului, în 22 iulie 1722, „nu numai bărbaţii… ce şi babile le ştiu”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[4], din 1772-1773, înregistrează la Mahala, moşia mănăstirii Putna,  „65 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Toader, 1 dascăl, Grigoraş, 1 jidov, Iţcul, 7 vădane, Gafiţa DUMITRĂŞCIOASA, Năstasia VASILOAI, Nastasia PĂVĂLOAI, Pâhna IVĂNIASA, Măriuţa vătămăniţa, Catrina CUZOAI şi Gafiţa, 16 case pustii şi 39 birnici, şi anume: Sârghii vornic, Anton brat ego, Ursul brat ego, Ion HUŞCIUK, Ursul HUŞCIUK, Grigoraş HUŞCIUK, Pintelei HUŞCIUK, Pavel HUŞCIUK, Ursul EREMAN, Simion EREMAN, Ion CREDE, Tănasă ŢIGANCIUK, Alecsa sin strugar, Vasile HAMANDEI, Toader, Simion DUROŞ, Simion ISĂCUŞ, Nechita sin ISAC, Ursul CHELBA, Nechifor zet ego, Ştefan HUŞCIUK, Vasile IACOB, Ion MOCORĂUCA, Iacob ŞTEFANKO, Toader VÂNTUL, Minculai CHIPIAC, Ignat HUŞCIUK, Toader CHEBAC, Ion CĂZAC, Costandin MODIRESCU, Sandul ISĂCUŞ, Ignat nepot vătămanului, Dumitraşco, Ignat CUCIUC, Toader CULA, Ignat CHELBE, Neculaiu GAŞPAR, Ursul RĂŢENCU şi Vasile brat vornicului.

 

1774: În 1774, satul Mahala avea 30 familii ţărăneşti; în 1775, când făcea parte din Ocolul Prutului, Mahala avea 1 popă şi 68 ţărani; populaţia satului Mahala sporeşte, până în 1784, la 164 familii ţărăneşti.

 

1782, ianuarie 25: În Copia tabulară de pe protocolul aulic de delimitare a proprietăţilor mănăstirii Putna, din 25 ianuarie 1782, „egumenul mânăstirii Putna, cu numele de Ioasaf ieromonah, pe care l-a chemat comisiunea, cu ecleziarhul aceleiaşi mănăstiri, Anastasie”, confirmă, practic, împărţirea delor două părţi, de pe ambele maluri ale Prutului, dăruite de Ştefan cel Mare, şi pe care delegaţii le numesc „Clişcouş hodie Ostriţa, Ostriţa hodie Mahala”[5].

 

1782, ianuarie 29: La întrebarea numărul 40, „De la cine a căpătat mănăstirea Putna satul Clişcouţi?”, s-a răspuns: „Acest sat Clişcăuţii l-a cumpărat bătrânul Ştefan Vodă de la trei fraţi, anume Matei, Andrieş şi Iori, cu 250 lei tătăreşti, şi l-a dăruit mănăstirii Putna. Acest uric domnesc de danie se află în traducere aice, sub No. 131, însă în el hotarele acestui sat nu sunt însemnate”. Întrebarea numărul 41: „Nefiind hotarele acestui sat descrise în acest uric domnesc de donaţiune, să binevoească egumenul a arăta ori de posedă mănăstirea o anume hotarnică şi de când posedă acest sat în linişte?”. Răspuns: „Mănăstirea Putna nu posedă o anume ho­tarnică pentru acest sat şi ea a posedat acest sat în linişte după hotarele cele vechi, până în timpul lui Calimah Vodă. Acest Calimah Vodă a dăruit mănăstirii Horecea, cam înainte de 20 ani, o parte din locurile oraşului Cernăuţi. După această dona­ţiune, Calimah Vodă a trimis într-acolo hotarnici, ca să măsure aceea ce Calimah Vodă a dăruit mănăstirii Horecea şi să cheme şi pe vecini la această hotărâre. Aceşti hotarnici au făcut ho­tarul fără de a chema pe mănăstirea Putna, proprietara Clişcăuţului, şi au luat o parte mare din Clişcăuţi de la Putna şi o au ataşat la mănăstirea Horecea, care posedă acea parte încă şi astăzi. Mănăstirea a înaintat, în această afacere, un proces la auditoriatul districtual. Acest sat Clişcăuţi s-a stins, cu timpul, şi satul aflător pe acest loc se numeşte astăzi Ostriţa”. Întrebarea 42: „Cum a venit satul Ostriţa, pe care se află Mahala şi Cotul Ostriţei, la mă­năstirea Putna?”.  Răspunsul: „Acest sat l-a cumpărat bătrânul Ştefan Vodă de la doi fraţi, Tabutci şi Pojar, cu 200 lei tătăreşti şi l-a dăruit mănăstirii Putna. Respectivul uric de donaţiune se află, în traducere, aice, sub No. 132, însă hotarele satului nu sunt descrise în el”. Întrebarea 43: „Are mănăstirea o anume hotarnică, deoarece hotarele nu sunt însemnate în acest uric de donaţiune, şi de când posedă ea în linişte acest sat?”. Răspunsul: Mănăstirea a avut, mai înainte, cu un oarecare Mutenco, proprietarul satului Boan, cane se mărgineşte, dintr-o parte, cu Ostriţa, mari certe de hotar, care însă s-au finit prin învoială, după care urmă o hotărâre şi se făcu o hotarnică, pe care o posedă mănăstirea, dimpreună cu confirmaţiunea domnească pentru această hotărâre, din care timp mă­năstirea Putna posedă în linişte din această parte. Din altă parte sunt vecini mănăstirea Slatina, situată dincolo de cordon şi mă­năstirea Barnovschi, prima cu satul Rarance, cea din urmă cu Jucica”[6].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[7].

 

1890: În 1890, satul Mahala avea 4.084 locuitori, trei parohi, pe E. Simighinovici, I. Bucevschi şi S. Cojocariu, cantor fiind Nicolai Prodanciuc, şi trei învăţători, pe Dimitrie Scalat, Vasile Beuca-Costineanu şi Eugenia Beuca Costineanu. Primar al comunei era Ioan Condrea Hostiuc.

 

1895: O şcoală cu 6 clase funcţiona, în Mahala, din 1860, iar un cu 4 clase, din 1895, în Cotul Ostriţei[8].

 

1896: O listă de subscripţie pentru „rădicarea unui monument de peatră şi tipărirea scrierilor profesorului Ştefan Ştefureac”, din martie 1896, întocmită de „Ioan BUCEVSCHI, preot de ajutor în Mahala”, cuprinde următoarele nume de localnici: învăţător superior Dimitrie SCALAT, învăţător Anton HAPENCIUC, învăţătoarea E. SIMINOVICI, învăţător M. CHISANOVICI, „scriitor” (notar) V. CUDLA, primar Ioan HOSTIUC şi paroh Em. SIMIGANOVSCHI[9]. O altă listă de subscripţie, din iunie 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, încredinţată aceluiaşi preot Ioan BUCEVSCHI, cuprinde următoarele nume de localnici: Ştefan BUDNIC, Condrea COVA, Ioan alui George HOSTIUC, Ştefan DROBOT, Ion alui Vasile BUDNIC, Dimitrie CARP, Dimitrie BUJENIŢĂ, Vasile DASCALIUC, Sinclitica BUCEVSCHI, Vasile TREBICI, Ştefan TREBICI, George ŞNAPP, David GROSS, Petru CRAINIŢĂ, Maria lui Dumitru DROBOT, Atanasie BUDNIC, George TODORAŞ, Zamfira BUDNIC, Leib HARNIC, Nicolai PRODANCIUC, Florea MAXEMEŢ, Gheorghe ZAHARCIUC, Onufrei CAZAC, Mihai DOROŞ, Nicolai DOROŞ, Nicolai TANASESCU, Nicolai alui Ioan HOSTIUC, Nicolai MAMOLEA, Ştefan HOSTIUC, Irina lui Vasile ISAC, Ioan MOSORIUCA, George HOSTIUC, Neculai ROŞCA, George A. DROBOT, Petre MARDAR, Maria lui George BUJENIŢĂ, Alexa GRIGORCIUC,  Ioan LAZAR, Condrea DOLHAN, Ioan NANDRIŞ, Ştefan ISAC, Nicolae GRIGORAŞ, Ioan CRAINIŢĂ, Domnica lui Nicolai BUJENIŢĂ, George BUJENIŢĂ, Vasile alui Nicolai DOROŞ, Agafia LUPAN, Ioan GRIGOROVICI, Mihai CATARINCIUC, Ioan LEAHU, Nicolai DUBEŢ, George BUDNIC, Ştefan ILINCIUC, Alexa IARI, George IACOBEŢ, Nicolai MÂNDRESCU, Vasile PĂMPUREAC, Constantin HOSTIUC, George TODERAŞ, Ion ANTONESCU, Ilie CUCOŞ, Ioan BUDNIC, Petru IEREMII şi Onufrie HOSTIUC[10].

 

1901: Aflat la Herghelia Lucina, dialectologul Gustav Weigand povesteşte: „Locotenentul superior Gellinek, directorul hergheliei, m-a invitat la prânz și la o plimbare prin păşunele hergheliei. Nu am putut rezista invitației prietenoase, mai ales că mi-a promis, de asemenea, că pot să-mi fac şi studiile dialectale care mă interesează. Imediat, după masă, ne-am urcat pe cai și, când am ajuns la pe platoul înalt, am intrat într-un galop vântuit, pe un teren foarte neuniform, copleșit de tufe și tufișuri, în lungime de 1.300-1400 m, printre caii care pasc în diferite locuri, în funcție de vârstă. Am fost în șea până seara, apoi am lucrat cu un soldat din Mahala, sat de lângă Cernăuţi, și acum am auzit, pentru prima oară, cum se pronunță în Marea Valahie, și, când am crezut că limbajul lui este o influență școlară, deși locotenentul meu a susținut că soldatul nu a fost la școală, am decis să șterg toate notiţele pe care le-am făcut, dar mai târziu, când am mers la Mahala[11], am realizat că am greșit, pentru că băiatul s-a exprimat într-un „mod” minunat pentru că, într-adevăr, aşa se vorbeşte în satele cele mai nordice românești din Bucovina. Marea pronunție valahă nu schimbă „ce” şi „ge”, ceea ce desigur nu puteam bănui. Am folosit fonograful pentru a înregistra un cântec românesc și unul rutean de la soldați”. Ceva mai târziu, Weigand ajunge la Mahala: „Vineri, dimineață, a venit noul meu vizitiu, datorat bunătăţii domnului Berariu, un rutean din Franzthal, pe care am fost nevoit să-l accept, în locul fostului meu vizitiu român, care nu ştia să vorbească rusa, atât de necesară în preconizata călătorie prin Basarabia. După amiază, am coborât pe drumul abrupt, până la podul de peste Prut, și apoi am urmat drumul care duce spre Rusia. Am petrecut noaptea, împreună cu protopopul Simiginovici din Mahala, în, Rarancea, care se află la 8 km mai la nord şi este aproape în întregime slav, iar Boianul[12], făcut cunoscut prin poezia lui Eminescu, se află mai la sud și are, de asemenea, o populație mixtă. În dimineața următoare am parcurs cei 24 de km, până la Novoseliţa, fără oprire”[13].

 

1902: Însoţirea raiffeisiană din Mahala, Buda şi Cotul Ostriţei s-a înfiinţat în 30 august 1902, sub direcţiunea parohului Simeon Cojocariu, vicedirector fiind Teodor Cudla, iar vistiernic – preotul Nicolai Prodanciuc. Cabinetul de lectură se numea „Tresvia”.

 

1907: Zavistia politică între preoţi („naţionalii bătrâni”) şi învăţători („naţionalii tineri”) izbucneşte şi la Mahala, deşi „până înainte de alegeri, învăţătorii noştri erau drept învăţători ai poporului şi pentru luminarea poporului mergeau mână în mână cu preoţii noştri”. Dar, „cum au venit alegerile, numai ce am văzut că învăţătorii, spre fericirea satului, însă nu toţi, ci numai cei mai tinerei, care încă nu-şi pot da sama de toate faptele lor, au început a se feri de preoţi şi a învăţa oamenii să meargă la alegere numai pentru dl Cuparenco, căci numai acest domn e vrednic să steie în sfatul împărătesc, ziceau ei. La alegeri, noi am ascultat de poveţile altora şi am glăsuit mai toţi pentru dl Isopescu şi acum credeam că şi domnii învăţători or lăsa politica şi s-or apuca de lucrul lor. Dar ţi-ai găsit-o. O samă din ei au început chiar acuma a pizmui pe părinţii acelor copii care au mers cu dl Isopescu. Aşa s-a întâmplat săptămâna trecută, că băietul lui Dumitru Toderaş, care a mers cu Cuparenco, a repezit pe băietul lui Georgi Hostiuc, care a mers cu dl Isopescu, încât s-a sfărâmat un geam din şcoală. Învăţătorul Cudla, căruia i-au spus toţi copiii că la spargerea geamului e numai Toderaş de vină, a hotărât însă ca Hostiuc să plătească geamul, şi anume 1 coroană, şi, până nu va fi coroana plătită, l-a depărtat pe Hostiuc din şcoală; iar băietul lui Ilie Doroş, care tot cu dl Isopescu a mers, a fost depărtat de la şcoală sub cuvânt că cămeşa-i este neagră, cu toate că mai erau şi alţi băieţi cu cămeşile negre. Am ruga pe dl superior Scalat, pe care-l cunoaştem de mulţi ani de om de tot cinstit, şi pe consiliul şcolar din sat să facă rânduială cu lucrurile astea, căci ar fi păcat, din pricina unui băieţandri, să ne stricăm traiul. / Mai mulţi gospodari”[14].

 

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[15], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica ZAPOTIŢCHI (23 ani în 1914), Florica IEREMIE (13 ani în 1912), Ioan CHELBEA (30 ani în 1909), Veronica ZLOTARI (26 ani în 1909), Domnica HOSTIUC (33 ani în 1909), Domnica PAMPUREAC (18 ani în 1909) şi Elena HOSTIUC (18 ani în 1914) din Mahala.

 

1908: „Duminică, în 2 August, au aranjat comunele Mahala, Cotul Ostriţei şi Buda, în localităţile şcoalei poporale din loc, o petrecere poporală festivă, în amintirea jubileului de 60 de ani al Maiestăţii Sale. Atât la respectivul serviciu divin, cât şi la petrecerea aceasta, a ţinut parohul local, exarhul Victor Zaharovschi, discursuri patriotice, în care a dovedit, în mod istoric, că mai ales de la pacea din Carloviţ, din 1699, încoace, când s-a împreunat Transilvania cu Austria, erau mai ales Habsburgienii aceia ce au pus fundamentul culturii româneşti şi i-au dat deci şi avântul cel îmbucurător de azi. Înfiinţând neuitata noastră împărăteasă Maria Teresia şcolile cele renumite de la Blaj şi din alte localităţi ale Transilvaniei, s-au răespândit, apoi, de la anul 1848, încoace, razele culturii naţionale prin Aron Pumnul, nu numai între noi, românii din Bucovina, dară, de la 1821, încoace, prin George Lazăr, George Asachi etc., chiar şi între fraţii noştri din Regatul României. După acest discurs, s-a hotărât, de cătră cei vreo câteva mii adunaţi la petrecerea aceasta, cu unanimitatea voturilor, a trimite Majestăţii Sale o telegramă de loialitate, în numele comunelor numite. Tineretul şcolar din loc, între care domnişoara Scalat, pedagogul absolvat Scalat, gimnaziastul Leahu şi alţii au dat două reprezentări teatrale foarte bine privite. Pentru reuşita bună a acestei festivităţi au grijit mai ales superiorul din loc, D. Scalat, cantorul Nicolai Prodanciuc şi vornicii din comunele numite. Între oaspeţii sosiţi din Cernăuţ şi împrejurime erau, între alţii, consilierul la tribunal E. Isopescu, profesorul Gr. Halip, protopresviterul G. Volcinschi, Dr. Bodnărescu, preoţii S. Cojocar şi Alecu Berariu, superiorii Pitei şi Forgaci, arendaşii Stamler, Rudich şi mulţi alţii. Această festivitate naţională şi patriotică a contribuit foarte mult pentru întărirea simţului naţional între poporenii români din Mahala, ce şi aşa sunt încunjurate de prea multe elemente străine. Interesant a fost, la festivalul acesta, şi discursul gospodarului cărturar din Mahala, Toader Chelbea. Venitul curat al acestei petreceri (aproximativ 300 cor.) se va împărţi între şcolarii sărmani din loc”[16].

 

 

1908: „Secerea morţii lucră neîncetat în comunele Mahala şi Cotul Ostriţei. Începând din luna decembrie, anul trecut, şi până acuma, în continuu epidemiile îşi serbează orgii în aceste comune. Mai întâi, s-a iscat coriul între copii, apoi s-a încuibat scarlatina, iar lungoarea încă îşi ridică hidosu-i cap şi seceră, din timp în timp, la vieţi româneşti. Şi, cu toate că şcolile au fost închise prin luni întregi, iar cea din Cotul Ostriţei e închisă şi azi, de acu jumătate de an, cu toate că se ştie prea bine că epidemia e cum nu se mai poate mai în floare, acu, de Duminica mare, s-a făcut în aceste comune un hram ca acela, cum nici în anii cei mai sănătoşi nu s-a pomenit. Au venit cumătri şi cunoscuţi de prin toată împrejurimea, din Boian, Nouăsuliţa, Gogolina, Slobozia Rarancei, Rarancea, Horecea, Clocucica, Caliceanca, Jucica, Ostriţa, Mologhia, Ceahor etc. etc. Au venit sute şi sute de trăsuri încărcate, s-au petrecut, s-au pupat, au băut mii şi mii de parale româneşti, ovreimea a făcut gheşefturi splendide, iar „goii” s-au „şicăruit”, au turbat de beţie, s-a şi bătut ca de obicei, s-au tăiat cu cuţitele şi, mai pe sus de toate, vor fi transportat scarlatina în toate părţile ţării. Tare am vrea să ştim ce zice, la toate acestea, domnul căpitan al districtului (prefectul – n. n.), iar mai ales domnul medic districtual. Ştie oare medicul districtual că, în satele acestea, pline de epidemie, s-a adunat lume cu miile? Ştie el că aproape la toată casa a sosit câte o trăsură încărcată cu lume străină? Ştie el că s-a jucat împreună şi s-a băut din acelaşi pahar? De bună seamă că toate acestea nu le ştie medicul districtual, căci, de le-ar fi ştiut sau de le-ar fi bănuit numai, ar fi dat ordin vornicilor să interzică orice hrămuiri de felul celor înşirate. Ordinul însă nu s-a dat şi de aceea suntem în drept a-i întreba pe cei vinovaţi: în ce chip au dumnealor de gând să repare nesfârşit de marea greşeală ce s-a făcut? Cine să răspundă pentru vieţile care vor peri, din cauza neglijenţei acesteia? Poate punga cârşmarilor? Aceasta, şi pentru cazurile de moarte, se tot împle, căci nici măcar în privinţa ospeţelor, care sunt obişnuite a se face în ziua înmormântării, în casa unde a stat mortul, nu se face nici o rânduială, nepăsându-i nimărui nimic de toate acestea. Aş vrea să ştiu ce zic preoţii satului. Învăţătorii sunt concediaţi, căci şcoalele au fost, sunt sau trebuiesc închise, căci şi în Mahala, din nou, s-a înfuriat epidemia”[17].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mahala (odinioară Ostriţa), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată nu departe de malul stâng al Prutului şi lipită de comunele vecine Buda şi Cotul Ostriţei. Suprafaţa: 19,25 kmp; popu­laţia: 1.947 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Prin apropierea ei trece dru­mul principal Noua Suliţă – Cernăuţi şi Sadagora, precum şi linia ferată Noua Suliţă – Jucica, la care este haltă. Are o şcoală populară, cu 4 clase (deci, circa 120 şcolari n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Coborârea Sfântului Duh”. Această comună, până la anexarea Bucovinei la Imperiul Austriac, se numea Ostriţa. Cu această ocazie i s-a dat numirea de Mahala, pe care o conservă şi azi. Ştefan cel Mare a cumpărat-o de la fraţii Tăbuci (proprietarul Boianului – n. n.) şi Pojar şi a dăruit-o, prin hrisovul său din 25 Aprilie 1472, mănăstirii Putna, în po­sesia căreia se găsea şi la 1776. Din teritoriul ei se desprinse o parte mărginaşă, care, mărindu-se cu noi colonişti, deveni comună cu administraţie particulară, sub numele de Cotul Ostriţei. La 1780, este menţionată ca fiind în unire cu Cotul Ostriţei şi cu cealaltă comună vecină, Buda. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 1.188 hectare pământ arabil, 260 hectare fânaţuri, 35 hectare grădini, 323 hectare imaşuri, 16 hectare pădure şi 11 hectare 50 ari bălţi şi heleştee. Se găsesc 110 cai, 755 vite mari, 673 oi, 389 porci şi 186 stupi, de albine”[18].

 

1911: Preotul „Victor Zaharovschi, exarg şi paroh” în Mahala, şi-a vândut broşura „tradusă din limba română „die Rache des Nour” (Răzbunarea lui Nour?) de M. Sadoveanu”, pentru a colecta bani pentru „zidirea casei naţionale în Mahala”, cu preţuri stabilite de donatori, Mitropolitul Vladimir de Repta contribuind cu 20 coroane, consilierul aulic Eusebie Popovici (tatăl poetului T. Robeanu), cu 2 coroane şi aşa mai departe, după puteri şi după simpatia/antipatia faţă de colector[19].

 

 

1914: „Trupele Ruşilor, care au intrat fără împotrivirea grănicerilor noştri, retraşi la întărituri, în Noua Suliţă, întâia vitejie ce au isprăvit-o a fost că au dat foc la gară, poştă şi la mai multe case. Locuitorii din Boian începură, pe loc, să pără­sească locuinţele, fugind spre Cernăuţi. De la Cernăuţi, se vedea focul foarte bine. Cei slabi de înger – în Cernăuţi sunt foarte mulţi de aceştia – n-au dormit noaptea întreagă. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreg oraşul era în picioare. Neliniştea era cumplită, ea a devenit groază, când, aşa, cam pe la 9 ceasuri, dimineaţa, începură a sosi cele dintâi cârduri de trăsuri cu femei, copii şi ceva mâncare, care părăsiră Boianul, Mahalaua, Cotul Ostriţei şi Buda. Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi”[20]. „Trupele noastre, între care şi regimente cu flăcăi de ai noştri, şi toţi bărbaţii miliţieni (Landsturm) le-au dat ruşilor, duminică, în 23 august, pe teritoriul de lângă Boian, Rarancea, Mahala, Toporăuţi şi Noua Suliţă o cumplită bătaie. Ruşii erau în număr de 20.000, aproape de două ori mai numeroşi decât ai noştri, dar vrednicia şi vitejia soldaţilor noştri a înfrânt numărul cel mare de ruşi, care au pierdut 800 de prinşi, mai mulţi ofiţeri superiori, 500 de puşti, 100.000 de gloanţe, patru mitraliere, trei care de muniţii şi o mulţime de alte armamente. Dacă între locuitorii din Rarancea nu s-ar fi găsit trădători ticăloşi, desigur că trupele noastre ar fi făcut prizonieri pe toţi cei 20.000 de ruşi. Pe partea ruşilor, sunt o mulţime de morţi şi răniţi; aceştia din urmă au fost aduşi, în mare parte, la Cernăuţi. La câteva zile după această strălucită victorie a românilor noştri, trupele noastre, aflau că s-au zărit nişte ruşi fugari ascunşi, prin păpuşoaie, unde frigeau cartofi şi păpuşoi. Entuziasmul populaţiei din Cernăuţi era de nedescris, la vederea prinşilor, mai ales că cernăuţenii au stat pe dealuri, cu ocheanele la această luptă, dată în ţarina Boianului şi a Mahalalei. De Boian ne leagă şi amintirea altei victorii româneşti, cea a lui Constantin Cantemir asupra regelui polonez Ioan Sobieski, care a fost înfrânt pe acelaşi loc, unde s-a dat, zilele trecute, lupta între ruşi şi trupele noastre”[21]. „Patrulele de cavalerie rusă fac, zilnic, recunoaşteri în jurul Cernăuţului şi, cum se depărtează mulţi de oraş, sunt atacate de patrulele austriece, care, din ascunzători, trag asupra celor ruseşti, omorând mare parte dintre soldaţi. Astfel, chiar zilele trecute, dintr-o patrulă de 42 cerchezi, în recunoaştere, numai unul s-a întors, şi acesta dezarmat şi plin de sânge. La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 11 şi12 septembrie, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki”[22].

 

1915: „Războiul adevărat nu avea să înceapă nici măcar odată cu gerurile cele mari, atunci când trupele ruseşti, aduse, cu trenul, de la Reni, la Noua Suliţă, ocupau poziţii, încă din 4 decembrie 1915, pe aliniamentul Boian-Ţureni, cu intenţia de a năvăli spre Cernăuţi. Trupele austriece, cantonate la Mahala şi la Sadagura, se pregăteau să înfrunte tirurile de artilerie rusească, iar cele cantonate prin partea sudică a Bucovinei au fost retrase[23]. Abia în 4 ianuarie 1916, când ruşii au bombardat vama din Ţureni, începu, cu adevărat, un nou război în ţinuturile bucovinene. Comunicatul oficial rusesc, din 23 decembrie 1915 (5 ianuarie 1916 nou – n.n.), preciza că „luptele din Bucovina devin din ce în ce mai înverşunate, şi armata rusă, respingând contraatacurile, înaintează mereu spre Cernăuţi. Duşmanul a suferit, în această regiune, mari pierderi, care se urcă la 800 de prizonieri şi un mare număr de răniţi şi morţi, lăsaţi pe câmpul de luptă”[24].

 

1916: „În Bucovina, ruşii ocupaseră Toporăuţii şi Rarancea, încă din 10 iunie 1916, iar în ziua următoare, se îndreptau spre Mahala şi Cernăuţi”[25].

 

1914-1918: Gheorghe a lui Vasile Nichiforeţ, născut la Zelenău, la 1 mai 1877, ar fi murit, cam cu 2 săptămâni înainte de Crăciunul oriental, în Mahala, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ecaterinei Nichiforeţ, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Gavril a lui Gheorghe Tarhon, născut la 12 iulie 1890, în Mahala, a fost chemat sub arme, în anul 1915. A luat parte la luptele de pe frontul italian, în apropierea oraşului Goriţa. De la 1 octombrie 1918, lipseşte orice ştire. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Margarintei Tarhon, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[26]; „Dimitrie a lui Nistor Moroz, născut la 3 noiembrie 1877, ţăran, cu domiciliul ultim în Mahala, a intrat, cu ocazia mobilizării generale, în armata austriacă, în august 1914, a fost greu rănit, într-o luptă lângă Noua Suliţă, şi a fost transportat în spitalul din Cernăuţi. La prima invaziune a ruşilor, a fost dus de aici, la Turkestan, ca prizonier. În tabăra de la Aleaka, în Turkestan, ar fi murit el, în aprilie 1916, de oftică, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica Moroz, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[27].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Boian  făceau parte „Locţiitor: Vasile Chelbea, agricultor, Ma­hala; Locţiitor: Victor  Zaharovschi, paroh, Mahala”, în vreme ce din Comisiunea agrară de ocol Sadagura făcea parte, toc ca locţiitor, „Petre Doroş, proprietar, Mahala”[28].

 

1921: Ironie finală a sorţii, pe care o citesc doar ca să aflu şi despre o datorie financiară a statului român faţă de contele Bellegarde, este convocarea din Monitorul Bucovinei pe anul 1921: „Succesorii după următoarele persoane: Francisc conte de Bellegarde, Dr. Nicu Blându, Nicolai cav. de Buchenthal, Ioan Fedorciuc, fost învățător superior în Sucevița, Marcu Vasile, fost consilier la Banca țîrii, George Tofan și Victor Zaharovschi, fost paroh în Mahala, sunt invitați a se prezenta la secția cooperativă a Băncii Regionale, pentru a li se lichida, contra legitimație de părtășie, ce defuncții aveau la Centrala însoțirilor economice române din Bucovina, în Cernăuți a. r. c. g. L., & Pentru Centrala însoșirilor economice române din Bucovina, a. r. c. g. L., în Cernăuți, Banca Regională”[29].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[30], următorii învăţători şi învăţătoare: Stoica D. Elisabeta, comuna Mahala, jud. Cernăuţi, media 8,24”.

 

La Mahala s-au născut publicistul şi teologul Ioan TOMOIOAGĂ (17 septembrie 1874), publicistul şi folcloristul Laurenţiu TOMOIOAGĂ (30 martie 1880), soprana Filomela PITEIU-GEORGESCU (29 iunie 1902), doctorul în medicină Tudor NANDRIŞ (23 aprilie 1906) şi poetul Ştefan HOSTIUC (28 decembrie 1951).

 

 

[1] Boier în Sfatul Domnesc, între anii 1407-1414

[2] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, pp. 195, 196

[3] Ibidem, p. 218

[4] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 398

[5] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 244

[6] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, pp. 253, 254

[7] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[8] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 17, 1876 p. 29, 1907 p. 54

[9] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 27/1896, p. 3

[10] DEŞTEPTAREA, Nr. 22/1896, p. 178

[11] În Mahala, au cântat Dumitru Bodnar (Di când te-ai dus, băieţele) şi Dumitru a lui Ştefan Cosmiuc (18 ani).

[12] În Boian, a cântat Nicolai Toma (Maică, măiculiţa mea).

[13] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[14] Apărarea Naţională, Nr. 41, Anul II, duminică 2 iunie stil nou 1907, p. 2

[15] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[16] Apărarea Naţională, Nr. 48, Anul III, vineri 14 august stil nou 1908, p. 2

[17] Apărarea Naţională, Nr. 42, Anul III, joi 2 iulie stil nou 1908, p. 2

[18] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 135

[19] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 18, Anul I, 5 octombrie 1911, pp. 223, 224

[20] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[21] Românul, IV, nr. 183 din 22 august / 4 septembrie 1914

[22] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914

[23] Adevărul, 28, nr. 10311, 23 noiembrie 1915, p. 2

[24] Adevărul, 28, nr. 10342, 24 decembrie 1915, p. 3

[25] Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 4

[26] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[27] Monitorul Bucovinei, Fascicula 2, Cernăuţi 25 ianuarie nou 1921, pp. 18-21

[28] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[29] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Anul 1921, Cernăuți, în i iunie nou, p. 225

[30] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lujeni

 

 

LUJENI. Cea mai veche menţionare a lujenilor datează, indirect, din 1421, când proprietarul satului, Dragomir Vranici (probabil tatăl lui Costea Vranici, dacă nu cumva însuşi Costea Vranici) este menţionat printre membrii sfatului domnesc al lui Alexandru cel Bun. Menţionarea directă datează, însă, din 1452, drept satul „anume Lujani, care sunt mai jos de Râpujinţi, pe Prut, satul Lujeni (Lujan, în alte documente) aparţinuse cneazului lituanian „Alexandru, astfel numit Vitovt”, fiul primului mare duce al Lituaniei, Kiejstut, cel care avea să moară în bătălia de la Troki, a fost proprietar al satelor Şipeniţ şi Lujeni, cumpărând Lujenii, în 7 septembrie 1452, cu 400 zloţi turceşti, de la Coste Vranici, unde a şi construit o biserică, închinând-o Înălţării Domnului.

 

În 1582, moştenitorii Lujenilor aveau să vândă satul lui Ieremie Movilă, trecând, după moartea acestuia, în 1606, în proprietatea fratelui său de mamă, Simeon, apoi în cea a hatmanului Isac Balica, care o va stăpâni până în anul 1611, când Lujenii trec în stăpânirea cronicarului Miron Costin, ruda cea mai apropiată a lui Isac Balica

 

1662: Moştenitorii ducelui lituanian, Dumitru Epure, pârcălab de Soroca, Melisan Teban şi Miron Costin (prin soţie), pârcălab de Hotin, aveau să se revendice Lujenii, în 12 mai 1662, dar Dabija Vodă considerând că urmaşul legal al lui Vitovt şi stăpân al Lujenilor este Miron Costin, îi întărea moşia cronicarului.

 

1691: După decapitarea lui Miron Costin, în decembrie 1691, pe când preot în Lujeni era un oarecare George, soţul Anastasiei şi tatăl lui Vasile Precop, moşia Lujeni trecu în proprietatea lui Nicolai, fiul lui Miron Costin, care o va dărui drept zestre, în 1757, fetei sale, Maria, măritată, prima dată, cu Macri, apoi, a doua oară, cu spătarul Iordachi Luki (Luca). Conacul boieresc al Costinilor se afla pe locul în care se afla, în 1893, casa gospodarului Mihail alui Nicolai Pilata.

 

1742: „Asupra stărilor de la hotar ne lămureşte foarte bine Gavril Neculce vel Căpitan de Coţmani, în raportul său către Constantin Vodă Mavrocordat, în care găsim ur­mătorul pasaj interesant: „Viind în Moldova 4 care de bejenari, i-au luat gonaşii (polonezi, care îi vânau pe bejenari pentru a-i readuce în Polonia – n. n.) pe urmă şi, ajungându-i pe urmă, noaptea, la câmp, pe şesul Prutului, mai jos de satul Lujeni, au dat năvală să prinză pe bejenari, şi, smulgându-se unul din bejenari, a plecat fuga să facă ştire în sat, să nu-i lase. Iar doi din gonaşi, luându-se după dânsul, s-au împuşcat unul pe altul, anume că împuşcă pe bejenari şi pe loc a murit; iar 6 gonaşi au rămas la carele bejenarilor şi au prins pe doi din bejenari şi pe femeile lor şi i-au bătut; cu topoarele au rănit 3 femei, iar pe bărbaţi, pe unul l-au rănit în trei locuri. Şi sărind după gonaşi oamenii din Lujeni nu i-au putut ajunge, fiind noaptea şi aceia călări. Pentru care măcar că el pentru aceasta au scris la gobernatul de Cosov, să prinde pe tălharii aceia, dară deosebit au înştiinţat şi aceea, să aibă răspuns, pentru că s-au făcut prea mare călcare de hotar: peste hranişte 3 cale până la acel loc”[1].

 

1760: Cei mai vechi locuitori ai Lujenilor sunt, după Dimitrie Dan, Andrei cel Negru, menţionat în 13 iulie 1760, şi Ioan Costenco, menţionat în 15 iulie 1667. În Lujeni existau familii cu nume româneşti, precum LĂCUSTĂ, CURIŞ, PILAT, BAŞAC, CIOBAN(iuc), CALANCEA, COŞAR(iuc), LUCACI, MAIDAN(schi), MOŞUC etc[2].

 

 

1770: Biserica „Arătarea lui Cristos” din Lujeni, întemeiată de cneazul lituanian Vitovt, avea să fie restaurată, în 1770, de Maria, văduva stolnicului Iordachi LUCA, fiul lui George LUCA.

 

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la Lujeni, moşia Mariei MACRIOAI, „94 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Ştefan şi Vasile, 1 dascăl, Toader, 15 scutelnici ai Mariei Macri, adică Sâmen pânzar, Gavril ŞPIRTU, Hrihor MOŞNIAGA, Hrihor morar, Andrieş grădinar, Fedor BENZALĂ, Hrihor CULICIAC, Ivan KOKO, Simion CLIPACIA, Ion CLIPACIA, Georgi pânzar, Vasile CIORNEI, Ivan BOHONUC, Oleksa volintir şi Matei CURICUL, 1 jidov, Froim, 3 văduve, Odochia, Nastasia şi Gafiţa, 12 case pustii, 12 ţigani, adică Vasile jude, Ursachi, Ştefan, Toader, Sandul, Ştefan, Ambrosi, Acsinti, Vârlan, Sandul, Ştefan şi Gavril, şi 48 birnici, şi anume: Vasile ORELEŢKI, Fodor ORELEŢKI, Hrihor BAŞAKA, Alecsa MIHALACHI, Iacob PETRINIAC, Ion COLŢUDAN, Pintelei SIRUNIAC, Luchian SAUCIUK, Vasile vătăman, Neculai SAVCIUK, Ştefan ŞPIRCUL, Grigoraş MANDUC, Macsim SAUCIUK, Mihail SAUCIUK, Nechifor BAŞAC, Vasile FOCA, Mihail LIPCIUK, Toader ACSINTIC, Iurii ACSÂNTIUK, Vasile FELEŞKO, Georgi ODOVIICIUK, Simion CRICINIC, Macsim CURICIUK, Ştefan NECULAICIUK, Tănasă COGIDIUK, Ion ODOVECIUK, Dănilă GIDIU, Vasile RÂZNIK, Petro ZAICIUK, Ion AGAFTONUK, Ivan TUDERUC, Ilaş ISIANCIUK, Ion sin CRUŢ, Andrieş nepot lui CUREŞCIAK, Irimie TCACI, Vasile BEREZKO, Ivan CIUPRIK, Toader ŞPERCIUK, Ivan CUTUCU, Mihail BIDRIC, Ivan LUCUCIAK, Toaderaşco LUCUCIAK, Iacob TCACIUC, Statii SAVCIUK, Iacob SAVCIUK, Hrihor FRESINIC, Grigoraş MOŞNIAGA şi Petro FELUŞCHII.

 

1774: Vatra satului, megieşă cu Sipenitul, Coţmanii, Vitiliuca şi Mămăieşti, iniţial poziţionată pe malul stâng al Prutului, avea, în 1774, 84 familii, numărul familiilor satului ajungând, în 1784, la 155.

 

1782: În 17 aprilie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a moşiilor în Bucovina s-a prezentat spătarul Iordachi Luki, din Moldova, care îl va lăsa moştenire, în noiembrie 1791, fiului lui, George.

 

1810: În 1 septembrie 1810, George Luki renunţa la Lujeni, în favoarea cumnatului său, hatmanul Nicolai Stratulat, care îl va stăpâni până în 7 august 1821, când, datorită restanţelor în plata dărilor, moşia Lujeni avea să fie vândută, prin licitaţie publică, pentru 36.000 lei, armeano-polonului David Capdebou-Antonowicz şi fiului său, Anton, în 11 august 1849 fiind menţionat ca proprietar al satului David Antonowicz, care va vinde Lujenii, în 10 august 1892, nepoatei sale, Gertruda de Torosiewicz, şi nepoţilor săi, David şi Adolf de Abramowicz.

 

1843: În 1843, patron al bisericii din Lujeni, cu 1.124 enoriaşi, era David de ANTONIEVICI, postul de paroh fiind vacant. În 1876, când patron bisericesc era familia armeanului BOTUŞAN, biserica avea 1.759 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie MANASTERSCHI. În 1907, patroni bisericeşti erau Bogdan şi Andrei de BOTUŞAN, paroh fiind Teodosie CAUTIŞ, născut în 1865, preot din 1887, paroh din 1897, iar cantor, din 1900, Ioan PAZIUC, născut în 1841.

 

1860: Din 1860, funcţiona în comună o şcoală cu 5 clase[4].

 

1867: Alegerea ablegatului din ţinutul Coţmanilor. Mă aflasem, din întâmplare, în a 23 ianuarie –  4 fevruarie 1867, aici, în trebi neguţătoreşti şi, auzind cum că astăzi se va ţine alegerea deputatului, mă cuprinsese curiozitatea a întârzia mai multe ore aici, spre a vedea rezultatul. Spre acest scop, mă dusei pe piaţa liberă, înaintea preturei, unde încă se adunau alegătorii, formând mai multe grupe, şi se consultau despre obiectul acesta. Aici preoţi, cam la 12 insi, se sfătuiesc între sine, precum înţelesesem, cum ar putea să aducă pe săteni ca să se învoiască a alege pe un consileri consistorial, însă, văzându-se cum că aceştia nu voiesc a se înţelege, fiind că pretorul de aici – un aprig străin (alien, în text – n. n.) al naţiunii şi bisericii noastre, prin agenţii săi, trimişi prin sate, a întărâtat spiritele lor în contra prooţimei, ba şi în cancelaria a lăţit câte şi mai câte calomnii si defăimări, între altele cum că preoţimea voieşte a-i romaniza pe ei, cetindu-li-se, aice, de către diurnişti, naturalmente de nu din mandatul, de bună seamă cu ştirea pretorului, articole din jurnalele polone, tipărite în limba rusină, contra preoţilor rusini din Galiţia; se deciseră a face o mână cu bieţii săteni şi a vota pentru unul din aceştia. Dincolo, agenţii pretorului, mai cu seamă diurniştii, care aici merg în multe comune ca scriitori, precum şi unii amploiaţi şi servitori ai oficiolatului informează pe alegători, măgulindu-i cu fel de fel de promisiuni extravagante, în favorul patronului lor Procopovici. În fine, venise treaba într-acolo cum că majoritatea, prin influenţa preoţilor, se uni a vota pentru un ţăran din Lujeni. / Între aceste, îmi căutai eu de treaba-mi, cu speranţa cum că, de astă dată, de bună seamă că bieţii săteni se vor scutura de periculoasa ablegaţie a pretorului acestuia, care stăruieşte din răsputeri, cu ajutorul partidei armeano-polone, a anexa Bucovina la Galiţia, de care rău să ne ferească Dumnezeu! Însă, după vreo câteva ore, întorcându-mă la ospătăria unde trăsesem, auzii că cum de cumplit m-am înşelat în aşteptarea mea. Pretorul a ieşit triumfător, cu 42 de voturi din 80 de votanţi. Aceasta s-a întâmplat în următorul chip: Părintele Prodan, exarhul şi predicatorul slaven la catedrala din Cernăuţi, fu denumit, de către pretor, membru la comisiunea alegătoare, şi aceasta îl alese de prezident. Amintitul părinte ţinu o cuvântare, în care arătă alegătorilor momentuozitatea lucrului, provocându-i ca ei să aleagă un bărbat înţelept, plin de încredere, să fie cunoscut cu trebile ţării, adică să fie indigen, încheindu-şi cuvântarea cu cuvintele cum că, după a sa cea mai buna opiniune şi conştiinţă, nu putea fi altul decât acela care până acuma a fost, adică pretorul Procopovici, veneticul de la Berejeni, în Galiţia, şi capul partidei armeano-polone; aşadar, votează dânsul, în contra deciziunii preoţilor colegi, pentru Procopovici. Ce ironie batjocuritoare! De la acest vot a atârnat rezultatul, pentru că mulţi săteni, care încă, până acuma stăteau la îndoială, au trecut, prin acesta, în partea pretorului. Părintelui exarh de bună seamă nu i-au fost cunoscute multe axiome, altminteri nu s-ar fi dat a fi înşelat, prin complimentul de a fi membru la comisiune şi alte curtenii nenumărate, cu care fu peste măsură încărcat – ca corbul lui Esop”[5].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[6].

 

1875: În 16 iunie 1875, moşia Lujeni avea să fie vândută altei familii armeneşti, cea a lui Bogdan şi a Mariei Botuschan (Botuşan).

 

1887: „La Lujeni, aproape de Cernăuți, a fost găsită, în 1887, de către proprietarul Bogdan von Bottuschan, la aproximativ 15 minute de Prut, un topor din piatră vulcanică, care are 132 mm lungime, mai degrabă îndreptată spre vârf; în mod ciudat, muchia de tăiere este plasată oblic, în raport cu linia de simetrie, și prezintă o abatere de aproximativ 10 mm în acest sens. Muchia este procesată destul de grosolan. Marginile ascuțite ale toporului au fost tăiate puțin: marginea este purtată spre spate; proprietar este doamna Bogdan von Bottuschan, soția proprietarului din Lujeni. / O bijuterie din argint (fig. 8), probabil dintr-un set de inele de templu, a fost găsit, în 1885, la Malatineţ, în districtul Coţman. Formată dintr-un inel deschis cu sârmă puternică, un capăt aplatizat, care are o perforație, și un al doilea capăt aplatizat, înfășurat în spirală, de asemeni cu o mică perforație rotundă, care susţine ornamentul, care constă, în principal, din suprapuneri de flori, care, dispuse într-un astfel de mod, formează o formă sferică. Fiecare dintre ele (dintre care au mai rămas patru, dar trei despărțite) are o piramidă, cu globuri mici la mijloc, în timp ce frunzele constau din bucăți de argint aplatizate, realizate din bucle de sârmă. Acestea din urmă, împreună cu firele subțiri, înfășurate în spirală, în mai multe rânduri de margele, deasupra, formează deformațiile ulterioare. În special, o parte a discului inelar este umplută cu respectivele bucăți de fagure asemănătoare tubului, din care o parte este, de asemenea, spartă; proprietarul, ca înainte (doamna Bogdan von Bottuschan, soția proprietarului din Lujeni – n. n.)”[7].

 

În 1890, comuna Lujeni avea 2.800 locuitori, iar parohul Dimitrie DAN tocmai publica o superbă monografie a satului. Învăţători erau Vasile Orza şi I. Ucraineţ, Teodor Cureşi era primar, iar Ioan Paziuc – cantor bisericesc.

 

1907: „Din cauza viscolului, a fost circulaţiunea pe linia LujeniZalescichi întreruptă pentru timp nedeterminat”[8].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lujeni (Luzan), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă com­pactă, pe un teren supus inundaţiunilor, pe ambele părţí ale pârâulul Sovica, la confluenţa sa cu Prutul, între comunele: Şipeniţ şi Mămăeştii Vechi. Suprafaţa: 11,71 kmp; popu­laţia: 2.420 locuitori ruteni, de religie gr. or., cea mai mare parte; foarte puţini rom. cat.; în mic număr se găsesc şi izraeliţi, şi poloni. Este străbătută de drumul principal Sniatin-Cernăuţi şi, printr-un admirabil drum dis­trictual, legată cu drumul prin­cipal Zaleszczki-Cernăuţi. Este staţie de drum de fier a liniei Lemberg-Cernăuţi, care se uneşte aci cu linia ferată locală, ce vine de la Zaleszczyki. Are un oficiu telegrafo-poştal, o şcoală populară, cu 3 clase (deci, cu 90 şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hra­mul „Înălţarea Domnului”, zidită din piatră, de un oarecare Teodor Vitolt, posesorul acestei comune, pe la anul 1452, după cum se poate vedea din zapisul din 7 Septembrie acest an, prin care Coslea Vraniş, o vinde acestui Vi­tolt. Această biserică a fost pră­dată şi jefuită în nenumărate rânduri, de turci, şi căzând în ruină, fost restaurată, în 1770, de Maria, soţia Marelui Stolnic Iordache Luca, în posesia căruia se afla comuna şi la 1776. În apropierea comunei s-au găsit o mulţime de obiecte din epoca de piatră. Are o fabrică de zahăr, o bancă de credit şi o casă de economii. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 1.293 hectare pământ arabil, 190 hectare fânaţuri, 9 hectare grădini, 60 hectare imaşuri, 42 hectare păduri şi 8 hectare heleştee. Se găsesc 106 cai, 442 vite cornute, 606 oi, 389 porci şi 25 stupi de albine. Lujeni, moşie, cu administraţie particulară, distr.ictul Coţman. Suprafaţa: 6,65 kmp; popu­laţia: 85 locuitori, în majori­tate izraeliţi, restul ruteni şi germani”[9].

 

1914-1918: Ioan Klepacz a lui Vasile a lui Nicolai, născut în 1889 în Lujeni, a fost înrolat, în 1915, la oaste (Regimentul 24 Infanterie) şi a şi a mers, în vara anului acestuia, la frontul italian; la 10 Noiembrie 1915, s-a îmbolnăvit în tranşeu şi a fost dus în casa de marozi din Madrica. Aici să fi murit, la 11 Noiembrie 1915, cupă cum confirmă martorii / la cererea lui Vasile Klepacz a lui Nicolai / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 3 Iulie 1919”[10]; „Ioan Klepacz a lui Vasile a lui Nicolai, născut în 1889, în Lujeni, a fost înrolat în 1915 la oaste (Regimentul 24 de Infanterie) şi a mers, în vara anului acestuia, la frontul italian; la 10 noiembrie 1915, s-a îmbolnăvit în tranşeu şi a fost dus în casa de marozi din Madrica. Aici să fi murit la 11 noiembrie 1915, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Vasile Klepacz a lui Nicolai, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”[11]; „Atanasiu Kowaliuk a lui Nicolai, născut în 1888, în Lujeni, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste şi a plecat la război. El a căzut prizonier la ruşi şi se afla, în timpul din urmă, în localitatea Horodweleki Luhi, guvernământul Paskow, unde se aflau şi alţi locuitori din Lujeni ca prizonieri. Acolo ar fi murit, la 25 septembrie 1917 stil vechi, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Elisaveta Kowaliuk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[12]; „Nicolai a lui Alexa Melniciuc, născut în Lujeni, la 25 noiembrie 1884, a plecat la război şi, luptând pe frontul italian, să fi murit în luptă, în anul 1916. Din acel moment şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea Catarinei Melniciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[13]; „Ostafi a lui Vasile Moisiuc, născut în Lujeni, la 18 septembrie 1872, ajungând el, în anul 1915, în captivitate la ruşi, s-a îmbolnăvit de tifos şi să fi murit, după cum susţin martorii, într-un spital din Sirauc, în Rusia. Până în prezent lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Axeniei Moisiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[14].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Coţmani făcea parte şi „Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Andrei Botuşan, proprietar mare, Lujeni”[15].

 

1920: Deciziune de expropriere No. Ra 109/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 120, Lujeni, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 66 ha 90 a 68 mp, proprietatea dlui Andreas Botuşan, în folosul „Fondului de pământ buco­vinean”, a devenit definitivă”[16].

 

1936: „Familii cu nume româneşti există şi astăzi în Lujeni, de-şi nu mai vorbesc limba românească, ci pe cea ruteană. Şi iată lista acestor familii cu nume româneşti, aflătoare şi astăzi în satul Lujeni: Başac, Băţei, Berindă, Bodnar, Buhai, Cioban, Calance, Cerniş, Cinuş, Cleţan, Căzemă, Coşar, Curiş, (Curiş), Dorohan, Grecul, Hătrici, Lăcusta, Luţia, Lucaci, Lupul, Mândrig, Moşuc, Pilat, Pipan şi Vizir; dar aceste nume de familie neaoş româneşti au fost schimbate în Bodnriuc, Ciobaniuc, Coşarciuc, Luţiac etc.), pentru a şterge şi formal dovada originii româneşti a acestor familii. Şi limba acestor oameni are rămăşiţe româneşti, căci, vorbind ruseşte, întrebuinţează şi fraze româneşti. Aşa întâlnim cuvintele: „te miri”, „fel de fel”, „fuga”, iar pentru numirea unui cojoc lung, fără mâneci, întrebuinţează expresia românească „ţurcancă”, apoi o podoabă, pe care o poartă fetele pe cap la horă, o numesc „colan”, apoi catrinţa o numesc „fotă”, iar basmalele de pe cap le numesc „tulpane” şi „basmale”. Bărbaţii poartă „pieptar” şi joacă „arcanul”, cu o comandă răspicată ân limba română, „în dreapta”, „în stânga”, „la culme” etc. Iată, deci, încă suflare românească, care trebuie redeşteptată şi readusă la matcă”[17].

 

1941: „Se împlinesc douăzeci de ani de când am început să studiem biserica din Lujeni. Aşezată în mijlocul şi într-un fel la marginea unui sat mare de ucraineni, desfigurată de prefaceri şi de o tindă urâtă de scânduri, biserica aceasta a atras atenţia părintelui Dan, care a pomenit-o înaintea noastră şi i-a citit inscripţia ctitorească. Pe încetul şi în condiţii grele, am dat jos o parte din tencuiala care i-a acoperit acum vreo jumătate de veac decorul original. Pe acesta astăzi îl înţelegem destul de bine. Bolţile naosului, cea dintâi pagină în această adevărată carte pe care o constituie decorul pictural al unei biserici, nu ne mai arată nimic. În absida principală, se văd episcopii doctori liturghisind. Ca de obicei, în arta bizan­tină şi orientală, doi sfinţi diaconi împodobesc emiciclul, la miază­-zi şi miază-noapte, şi încadrează episcopii. Sfântul diacon de la miază-zi apare aproape întreg. În hlamida albă, cu orarul îngust de mătasă albastră, pe care se citesc cuvintele „Agios” „Agios” „Agios”, întreaga figură este o eleganţă clasică şi aminteşte sfinţii îngeri din liturghia dumnezeiască de la Mistra. Chipul propriu-zis şi părul stilizat antic îi dau însă o distincţie superioară. La miază-­noapte, în zona deasupra episcopilor, se distinge mai greu spă­larea picioarelor apostolilor de către Iisus. În naos, arcul cel mare deschis în veacul al XVIII-lea, în peretele de la apus, a făcut să dispară patimile Domnului şi Adormirea Maicii Domnului. În ungherul de Sud-Vest, în ultimul registru, am luminat binişor trei chipuri de sfinţi militari. Varul care i-a acoperit, până mai ieri, a slăbit albastrul închis al platoşelor, dându-le o nuanţă de albastru spălăcit. În pronaos, la miază-zi, în zona mediană a peretelui, se vede pocăinţa lui David, ilustraţie a psalmului 50. Scena e rară în iconografia ţărilor româneşti. Este interesant de observat însă că o întâlnim în pronaosul bisericii din Stăneşti, în Oltenia, şi anume în acelaşi loc şi aproape în aceeaşi termeni ca şi la Lujeni. Amândouă bisericile sunt de altfel zugrăvite în prima jumătate a veacului al XV-lea. În zona inferioară a peretelui de miază­noapte, apar portrete de sfinţi făcând parte din ilustraţiunea sinaxarului. Se văd busturile sfinţilor Probus, Andronic, Taracos etc., şi câteva chipuri de sfinte. La miază-zi, se distinge greu o scenă din acatistul Sfântului Nicolae şi, foarte bine, portretul ctitorului, seniorul lituan Vitold, rudă a lui Alexandru cel Bun, înfăţişat cu scutul în dreapta pe un cal alb de bătaie, cu frâie roşii. O inscripţie slavonă destul de citeaţă dă numele ctitorului şi data picturii. / Viaţa Sfântului Nicolae, mai exact ilustraţia unuia din acatistele lui, se vede a fi fost pictată pe peretele pronaosului. Acesta se leagă de faptul că biserica a fost închinată Sfântului Nicolae. În veacul al XV-lea, tot Sfântului Nicolae i-au fost închinate bisericele Sf. Nicolae-Domnesc din Iaşi, şi cele din Popăuţi, Dorohoi şi Bălineşti. În veacul al XIV-lea, biserica domnească din Argeş are acelaşi hram. În toate aceste exemple, acatistul sfântului este ilustrat pe pereţii pronaosului. Este vorba deci de o tradiţie moldovenească, care se leagă prin exemple muntene de tradiţia bizantină a Constantinopolului. / Pictura Lujenilor este executată din punct de vedere tehnic în tempera bizantină, căreia mai toţi cercetătorii îi zic astăzi frescă, şi în bune condiţii de soliditate. Figura sfântului diacon din absida principală şi portretele de sfinţi din pronaos sunt de bună seamă cele mai frumoase lucrări de artă din toată pictura Moldovei. / De la Lujeni ar trebui să meargă cineva la Pătrăuţi, tocmai în Sudul Bucovinei. Pe un deluleţ, în mijlocul unei pajişti, stăruie voinică şi bine păstrată una din cele mai vechi ctitorii a lui Ştefan cel Mare”[18].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[19], următorii învăţători şi învăţătoare: Teodoroiu Maria, comuna Lujeni, jud. Cernăuţi, media 7,33”.

 

 

„desfigurată de prefaceri şi de o tindă urâtă de scânduri”

 

[1] Nistor, I., Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti 1915, pp. 47, 48

[2] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 49/1893

[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 414

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 15, 1876 p. 80, 1907 pp. 133, 134

[5] Albina, Nr. 14/121, Anul II, Viena, vineri 3/15 faur 1867, p. 1

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[8] Apărarea Naţională, Nr. 4, Anul II, joi 17 ianuarie stil nou 1907, p. 3

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 8

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 53, Cernăuţi în 9 August nou 1919, pp. 3-5

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 57, Cernăuţi în 20 August nou 1919, pp. 3, 4

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 76, Cernăuţi în 22 Octomvrie nou 1919, pp. 5-9

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 5, Cernăuţi 12 februaie nou 1921, pp. 51-53

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[17] Hostiuc, Erast, Preot, Sate şi biserici din Bucovina de peste Prut. I. Lujeni, în Ţara Şipeniţului, Nr. 2, Anul I, septembrie 1936, p. 77

[18] Ştefănescu, I. D., Mănăstirile Bucovinei, în Revista Fundaţiilor Regale, Nr. 8-9, Anul VIII, 1 august – 1 septembrie 1941, pp. 395, 396

[19] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Pagina 25 din 56« Prima...1020...2324252627...304050...Ultima »