Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Luisenthal

LUISENTHAL. „Atelierul de la Iacobeni este punctul central pentru toată activitatea de spălare a aurului din acest râu, căci se spală aur şi în josul, şi în susul său… Numai la două ore de Iacobeni, s-a şi pornit o exploatare, la care s-au pierdut banii, căci minereurile conţineau prea puţin aur. Exploatarea a fost pornită în valea Fundu Moldovei, unde s-au săpat câteva galerii, spre nord-est”[1]. Primii colonişti germani ai satului cu o singură stradă, dintre Pojorâta şi Fundu Moldovei, au fost aduşi, în 1805, pentru a lucra la minele de cupru de pe teritoriul celor două comune româneşti. În 1807,  autorităţile au pus soldaţii să doboare copacii, de-a lungul părţii de nord a Pârâului Broaştei, şi că construiască 140 locuinţe, care aveau să fie ocupate, în vara anului 1808, de mineri aduşi din Ungaria. Numele ales pentru noua colonie minieră bucovineană a fost cel al principesei Maria Luise, care, mai târziu, se va căsători cu Napoleon Bonaparte, deci înşiruirea aceea de case identice, aflate la distanţe egale unele de altele, pe ambele laturi ale drumului ce duce, de la Pojorâta, la Fundu Moldovei, avea să se numească Luisenthal. „Ţipterii din Eisenau nu sunt singurii care întrerup temelia românească a populației locale, întâlnim şi în alte locuri câteva așezări cu locuitori ţipteri, în Balta Poienii, în Schwarzthal, în Luisenthal, Freudenthal, Pojorâta, Iacobeni și Cârlibaba. Majoritatea acestor coloniști germani au fost aduși de un anume Manz, pe moşiile Fondului religiei greco-orientale, care a luat moşii întinse în arendă și a hrănit mii de meseriaşi,dar care, datorită investiţiilor uriaşe, avea să dea faliment şi, complet sărăcit, s-a împușcat. Se spune că situația materială a coloniștilor este destul de bună, deși depinde, în mod ciudat, de Fondul religios greco-oriental. Cu toate acestea, casa de locuit este proprietatea oamenilor, dar terenul le este acordat numai cu plata impozitelor. În vremurile anterioare, au funcționat cuptoare de cupru la Pojorâta, Iacobeni și Eisenau şi s-a extras fierul pe scară largă. Astăzi mai funcţionează doar cel din Pojorâta, iar populaţia din Schwarzthal îşi asigură traiul din exploatarea forestieră, făcând plute și lucrând la construcții de drumuri; ţipterii din Iacobeni își continuă activitatea tradițională, dar într-o manieră modestă”[2].

1805: Şcoala nemţească din Luisenthal, Handal – cum îi spuneau românii noului sat, a fost înfiinţată în 1805[3].

1821: În 1821, Anton Manz a abandonat minele de la Luisenthal şi Pojorâta, mutând instalaţiile de exploatare la Mariensee (Cârlibaba) şi la Iakobeni. Rămaşi fără un loc de muncă, minerii din Luisenthal s-au orientat spre alte profesii, mai ales că viaţa comunitară se închegase bine, prima şcoală germană, cu două clase, fiind înfiinţată încă din 1805.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Câmpulung – Câmpulung (Târg cu judecătorie) cu Breaza, Gropana, Frumoasa, Fundu Moldovei şi Luisenthal, Pojorâta, Rus pe Boul cu Freudenthal şi Vatra Moldoviţei, Rus Moldoviţa cu Ciumârna şi Argel, Sadova (Ulma), Valea Putnei, Vama cu Eisenau”[4].

1876: „Al doilea râu principal, Moldova, curge prin zona de șisturi, parcurgând doar lungimea de aproximativ două mile, spre sud, intrând la Botuş (între Breaza și Fundul Moldovei), apoi întorcând spre sud-vest, spre Fundul Moldovei, printr-o vale longitudinală, iar la Pojorâta, în viraj ascuțit spre nord-est, se îndoaie spre marginea mezozoicului… Să luăm în considerare, mai întâi, valea Moldovei, în măsura în care aparține zonei ardezie cristaline. Dacă urmați această vale, din Pojorâta (fostul sediu al Centralei de minereu din Buovina) în sus, spre vest, puteți vedea malurile văii de pe ambele părți ale structurilor cristaline de ardezie, care sunt compuse din mică și cuarț. Această din urmă componentă apare predominant aici, astfel încât roca poate fi menționată ca schistul mic de tip cuarţ, ardezie de cuarțit sau cuarțit, în funcție de gradul diferit al acestei predominanțe. Deoarece valea urmează parcursul acestui complex de straturi destul de uniform ca lungimi, valea trebuie să se întoarcă lateral pentru a întâlni alte formațiuni. Părăsind valea Moldovei, cam pe la mijlocul dintre ultimele case (vestice) din Pojorâta și colonia minieră Louisenthal, urcați, pe versantul nordic al văii, pe creasta stâncoasă a Dealului Cailor, care se întinde, într-un unghi ascuţit, spre vale, precum se vede în imaginea de mai jos… Deasupra se află o rezervă de ardezie şi mică, cu grosimea de aproximativ 12-15 metri, care este destul de bogată în roci și conține și urme de hornblende, în sus. Este acoperit de un strat gros, de 40-45 de picioare de gnei roșcat, cu straturi groase, peste care, din nou şi aproximativ în aceeași grosime, urmează o ardezie de granat, de culoare închisă, exact ca cea care apare sub malul gneisului. Deasupra acestuia se află un strat de conglomerat de cuarț și de gresie de cuarțit, nu mai mare de 12 metri, deasupra căruia, în stânci abrupte, se ridică varul care compune Dealu Cailor; acestea din urmă sunt roșiatice și bulboase, imediat deasupra conglomeratului de cuarț, dar masa lor principală este dolomitică și se contopește în dolomita breccia. Exact aceeași secvență: ardezie, mică de cuarț dedesubt, ardezie, mică cu granat și gneie deasupra, despărțite de un strat subțire de conglomerat de cuarț, var dolomitic, este prezentat și de valea Pârâului Cailor, care se varsă în Moldova, la primele case din Louisenthal, și, de asemenea, mai spre nord-vest de de Neagra sau Parotimithal. În acestea din urmă, se deschid straturi oarecum culcate ale schistului mic de cuarț, mai mult decât în ​​mediile atinse anterior; contin ardezie cu pietricele negre. De la Louisenthal, în sus, valea Moldovei se extinde, într-o direcție de aproximativ o jumătate de milă, şi spre vest, şi spre est, și taie straturile schistului mic, bogate în cuarț, la un unghi de aproximativ 40°; prin urmare, cunoaștem și mai multe straturi aici, decât în ​​Pareutimithale. Mai întâi, vedem în satul propriu-zis, pe versantul drept (sudic), imediat deasupra podului de peste Moldova, o rocă deosebită, alb-gălbuie, moale, foarte ușoară, de structură celular-poroasă, care, la o privire superficială, ar putea aminti de unele structuri asemănătoare cu piceul. Cu toate acestea, la o inspecție mai atentă, se dovedește că avem de-a face cu trenul de șist clorit, bogat în sulf. Se pare că, datorită influenței sulfului atmosferic, pietrișul s-a descompus și s-a scurs un oxid de fier cu acid sulfuric, în timp ce liantul siliceu a rămas ca un schelet celular, reprezentând astfel structura asemănătoare cu pomița. Numeroasele tranziții ce pot fi observate la această structură, care este atât de izbitoare, la prima vedere, cu ardezia neclasată bogată în pietriș, dovedind conexiunea menționată“[5].

1904: Prin 1904, director al şcolii era Ludwig Assman, fiind urmat la conducerea şcolii, de Rudolf Stoss şi de Georg Pfeifer, apoi, după Unire, de profesorii Emil Roland Schweitzer, printre profesorii acestei perioade fiind menţionaţi Georg Pfeifer, Marie Pechmann, Genedral Gottlieb, Johann Damm şi Katharina Gebert. Începând cu anul şcolar Privy Councilor Jekal notes in his memoirs that he also attended the Luisental German elementary school before the beginning of the First World War at which time Director Rudolf Stoss as well as the teacher Georg Pfeifer were on the staff. 1922-1923, învăţământul la Luisenthal s-a făcut numai în limba română.

1906: „Calea ferată locală Pojorâta-Luisenthal a fost dată, ieri, circulaţiunii cu trenul Nr. 4671”[6].

În 1907, comuna bisericească Fundul-Moldovei de sus şi de jos, cu Handal (Luisenthal)  şi Tatarca, îl avea paroh pe Ioan POPOVICI, născut în 1861, preot din 1891, paroh din 1906, preot cooperator fiind Ioan MACOVEI, născut în 1876, preot din 1905, iar cantor, din 1900, Grigorie TONIGARIU, născut în 1864.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Luisental (Luisenthal), moşie, cu administraţie specială, districtul Câmpulung, lipită, în partea sa de Nord, de comuna rurală Fundul Moldovei. Suprafaţa: 3,57 kmp; popu­laţia: 650 locuitori germani, de religie romano-catolică şi evanghelică. Este situată lângă drumul districtual Pojorâta-Breaza; are o şcoală particulară şi o biserică romano-catolică. Colonie germană, întemeiată la 1805, pe teritoriul comunei rurale Fundul Moldovei, cu ocazia exploalării minei de aramă din acest loc. Se găsesc 31 cai, 163 vite cor­nute, 55 oi, 119 porci şi 21 stupi de albine”[7].

[1] Călători, X, II, pp. 832-834

[2] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 57, 1876 p. 57, 1907 p. 64

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Paul, K. M., Grundzüge der Geologie der Bukowina, în Jahrbuch der k. k. Geologischen Reichsanstalt, volumul XXVI, Viena 1876, pp. 263-270

[6] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 133

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lucaviţa

LUCAVIŢA. Lucaviţa a fost atestată documentar în 30 martie 1643, când Isac Mironescul cumpăra de la Ion Ciolpan părţi din Lucoviţa, următoarea menţionare fiind făcută în 7 mai 1565, când Alexandru Lăpuşneanu întărea lui Iordache Ţura, portar de Suceava, şi întregului neam ţurănesc satele Mamorniţa, Lucoviţa şi Molniţa.

1739: În 7 decembrie 1739, când se împart moşiile strămoşeşti între neamurile Gafenco, Ursuleţ şi Volcinschi, Nastasia Rugină, „partea lui Cârstian armaşul este a patra parte din Lucoviţa”.

1757: Biserica Sfântului Dimitrie din Lucaviţa de Sus a fost construită în 1757 şi restaurată în 1845. Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Lucaviţa de Jos a fost construită în 1759 şi restaurată în 1865. A treia biserică, cea din Cotul Bainschi, cu hramul Naşterii Sfintei Marii, avea să fie construită în 1894.

1760: În 20 iunie 1760, Şerban Flondor mare medelnicer s-a jeluit lui Ioan Teodor Callimah Vodă că are o parte de moşie în Lucoviţa, partea de sus, pe care o împresoară răzeşii. Stâlpirea se va face, ca urmare a jalbei lui Flondor, în 11 mai 1672, în Lucaviţa de Sus primind 6 jirebii Miron Săvăscul, lângă jumătatea de sat a lui Cârsteiian Duraşco, pe care deja o stăpânea Ioniţă Stârce; Mănăilă Mălai avea 6 jirebii, din care vânduse 4 jirebii lui Ioniţă Stârce, iar 2 jirebii, fiilor lui Ştefan Volcinschi; 6 jirebii ale lui Strătulat Volcinschi, au fost vândute de nepoţii lui, Toader şi Ioan, fiii lui Ion Volcinschi, lui Şerban Flondor şi lui Dumitraş Bainschi, cumnatul lui Flondor; 8 jirebii şi jumătate, ale lui Arseni Volcinschi, erau stăpânite de Constantin Volcinschi şi de Constantin Holban şi de jupâneasa Măriuţa, fata lui Ion Volcinschi; 3 jirebii, ale lui Vasile şi Tănasi Mitric, erau stăpânite de Şerban Flondor, „fiind neam de baştină”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Lucaviţa de Sus „48 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, Constantin LEPĂDATU şi Ion DRĂGHINICI, 1 popă, ILAŞCU, 1 dascăl, ANDRIEŞ, 3 scutelnici, doi ai lui Drăghinici, Mihail rus şi Nechita rus, al treilea, Alecsa rus, fiind al mazilului Constantin Lepădatu, şi 3 jidovi, Şloma sin Froim, Haim sin Isac şi Leiba sin Moisă. Satul mai avea şi 38 birnici, şi anume pe: Toader a puşcaşului (PUŞCAŞ), Ştefan BAGU, Sandul puşcaş (PUŞCAŞ), Tofan zet puşcaş, Ştefan sin puşcaş, Neculai sin TOADER, Toader PALAGHIAN, Toader MĂRIUŢAN, Gavril brat lui, Tudosă sin TIMOFTII, Vasile IUTIŞ, Fedor rus, Mihail rotar, Vasile nepot lui TIMOFTII, Irimie SKALCO, Dumitraşco ROŞCA, Ştefan BORDIAN, Toader sin puşcaş, Tănase rus, Pricop sin MĂRUŢAN, Grigoraş sin GAFII, Georgii zet PALAGHII, Toader sin ego, Toader CIMPOEŞ, Ştefan cojocar, Neculaiu BĂTRÂN, Andrieş sin ego, Costandin brat ego, Grigoraş sin LOGHIN, Ion a MARII, Vasile BARBĂRASĂ, Georgii săcrier, Simion cumnat lui, Tanasii BURLĂ, Ostafi rus, Georgii morar şi Vasile sin MĂRII. În Lucaviţa de Jos existau 38 case, cu 2 popi, Vasile şi Vasile BĂRAN, diacon, LUPAŞCUL, 4 scutelnici, Maftei rus, Vasile zet velnicer şi Andrieş morar ai vahmistrului BANOVSKI şi Ştefan ungurian, scutelnic al popii Vasile, 1 vahmistru, BANOVSKI, 1 jidov, Oron sin Strule, 3 văduve, Dochiţa, Aniţa şi Irina, precum şi 36 birnici, şi anume: Ştefan OBADĂ, Ştefan CIUPE, Ion sin ANIŢII, Tănasă nepot lui COSTANDIN, Ion BORDIAN, Vasile HAUCĂ, Dumitraşcu sin OBADĂ, Tănasă sin COSTANDIN, Petre IFTIMII, Costandin ciobotar, Iftemi CIUPE, Irimie CIUPE, Pavel sin TUDISCĂI, Toader CIUPCAN, Vasile sin ANIŢII, Apostol sin SOFRONIEI, Grigorii sin prisăcar, Ion BARBĂRASĂ, Neculaiu prisăcar, Iurii brat ego, Grigori, Vasile prisăcar, Ion OBADĂ, Pătraş zet OBADĂ, Chiriac OBADĂ şi Ion sin NECULAIU.

1774: Aflat între Mamorniţa şi Mologhia, rupt în două de graniţa dintre Moldova şi Bucovina, satul Lucaviţa avea, în 1774, 40 de familii, iar în 1775, când încă nu se stabiliseră graniţele, Lucaviţa de Sus avea 2 mazili, 1 popă, 37 ţărani şi 1 arnăut, iar Lucaviţa de Jos  avea 2 popi, 32 ţărani. În 1784, Lucaviţa Bucovinei avea 167 familii. În satul Cotul lui Baenschi, moşie a lui Şerban Flondor şi a răzeşilor, existau 17 case, în care locuiau 1 jidov, Moşkul sin Kelman, 10 scutelnici ai pisarului Ion FRUNZĂ, Ion baciul, Gavril sin CATRINII, Ion zet HRIBU, Neculai rus, Dumitraşcu, Prodan sin DORIANIUC, Costin, Ilii zet BOBOC, Mihai zet BOBOC şi Sandul baciul, şi 5 scutelnici ai lui Costandache ŞAHĂN, căpitan de volintiri, adică Tihon rus, Ştefan, Fedor, Ion SLAVNIC şi Petrea nepot ego.

1782: În perioada 18 august – 28 septembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Cârstian Chiriac declara că stăpânea „jumătate de Lucoviţa, parte care aparţinuse familiei Mironescul, care îl cumpărase. Tatăl său, Gheorghe Cârstian, dădu fiicei sale o jumătate de Lucoviţa, dar murind ea fără urmaşi, această jumătate fu dată lui, anume Cârstian Chiriac; Ioan Drăghici stăpânea 5 jirebii şi un sfert, patru jirebii şi un sfert fiind reprezentate de zestrea soţiei sale, văduva lui Ioniţă Stârce; Constantin Şuhan (Şahin) stăpânea 7 jirebii, pe care le-a primit zestre de la socrul său, Ioniţă Stârce zis Cracalia, plus alte 6 jirebii, primite la schimb de la Ioniţă Flondor, care le moştenea de la tatăl lui, Şerban Flondor, şi din zestrea mamei sale, nepoată a lui Vasile Bainschi zis şi Volcinschi; Toader Cojan stăpânea 2 jirebii, moştenite de la părinţi, iar Ştefan Paluşca, 4 jirebii, zestrea jupânesei lui, fata lui Ştefan Eremia, Cojan şi Paluşca fiind, conform declaraţiei lor, urmaşi ai lui Miron Săvăscul; Constantin Volcinschi avea 2 jirebii, una primită de la tatăl său, Ştefan Volcinschi, fiul lui Strătulat, care o cumpărase de la Mănăilă Mălai, iar cealaltă jirebie fiind cumpărătură.

1815: În 14 iunie 1815, feciorii lui Constantin şi ai Ruxandrei Lepădatul, Vasile şi Iordache, vindeau partea lor din Lucaviţa lui Constantin Grecul, soţul surorii lor, Maria, care va da moşia fetei sale, Safta, jupâneasa lui Gheorghi Manowarda, jumătate de moşie, în 20 septembrie 1819.

1835: Costachi şi Iordachi Chiriac, feciorii serdarului Cristian Chiriac, aveau să vândă jumătatea lor de sat, „din hotarul Mamorniţei, până la Cosmin”, pentru 3.100 galbeni, armeanului Ştefan Miculi, în 25 mai 1835, care deja cumpărase, în 25 mai 1823, partea lui Costachi Chiriac şi a jupânesei lui, Zamfira, fata lui Şerban Stârce, cu 200 galbeni olandezi.

1836: În 10 iulie 1836, Ştefan von Mikuli cumpăra, cu 50 galbeni, şi partea de sat a lui Iuon Tăutul şi a jupânesei Casandra, fata lui Ilie şi a Zoiţei Cazacenco.

1843: În 1843, biserica din Lucaviţa de Sus, cu 607 enoriaşi, patronată de familia MIKULI, îl avea paroh pe Vasilie SCRABA, iar cea din Lucaviţa de Jos, cu 646 enoriaşi, inclusiv cei din Mamorniţa, patronată de aceiaşi familie MIKULI, îl avea preot administrator pe Nicolai ŞANDRU. În 1876, cele două biserici, cu 1.641 enoriaşi, patronate de Jakob von MIKULI, aveau acelaşi paroh, pe Teodor Calinciuc. În 1907, patroni ai celor două biserici erau Penelope von MIKULI, născută PETRINO, Lucia FULLEK, născută MIKULI, Alice von MIKULI, Ioan şi Sidonia DIHON, Ilie GIURUMIA şi evreul Lazar ROTH, iar paroh era Adrian ANDRONIC, născut în 1871, preot din 1899, paroh din 1906, cantor fiind, din 1890, Ilie GIURUMIA, născut în 1858.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[2].

1890: În 1890, Lucaviţa avea 1.605 locuitori, primar fiind Constantin Badiuc. George Şerbanovschi era învăţător, Ioan Dihon – paroh, iar Ilie Giurumia – cantor bisericesc.

1893: O şcoală cu 5 clase avea să fie inaugurată, în Lucaviţa, în anul 1893, cea din Cotul Bainschi, cu 2 clase, urmând a fi deschisă în anul 1897[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lucaviţa, comună rurală, districtul Cer­năuţi, aşezată pe partea stângă a pârâului Mamorniţa, între comunele Cotul Bainschi şi Mamorniţa, la hotarul dinspre România. Suprafaţa: 8,43 kmp; popu­laţia: 1.513 locuitori ruteni, de religie gr. or. Se împarte în: în Lucaviţa de Sus şi Lucaviţa de Jos. Printr-un drum districtual comunică cu comuna Mamorniţa şi cu drumul principal Cer­năuţi-Vama. Cu comunele înve­cinate, Cotul Bainschi şi Molodia, este legată prin drumuri de ţară. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi 2 biserici, una paro­hială, cu hramul „Sfântul Dumitru”, în Lucaviţa de Sus, de care depinde şi filiala din Cotul-Bainschi; şi alta filială, cu hra­mul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, în Lucaviţa de Jos, atenenţă a parohiei din Lucaviţa de Sus. Comuna este menţionată, pentru prima dată, într-un hrisov din 4 Iulie 1741. De la 1776, când se afla în pose­sia lui Constantin Lepădatu şi a lui Ioan Dracinici, datează şi împărţirea ei în Lucaviţa de Sus şi de Jos. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 724 hectare pământuri arabile, 41 hectare fânaţuri, 14 hectare grădini, 24 hectare imaşuri, 0,37 ari bălţi. Se găsesc 97 cai, 330 vite mari, 210 oi, 269 porci şi 17 stupi de albine. Lucaviţa, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 5,27 kmp; popu­laţia: 92 locuitori ruteni şi izraeliţi”[4].

1914: În octombrie 1914, „preotul Adrian Andronic din Lucaviţa, o localitate cu populaţiune în majoritate ruteană, a fost arestat, în urma unei denunţiaţiuni infame. Dovedindu-se nevinovăţia, a fost eliberat”[5]. Ca şi în alte cazuri similare, acuzaţia se referea la posibila colaborare cu trupele ţariste, acuzaţie pe care austriecii o priveau cu foarte multă atenţie.

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută de „Infanteristul Mihai Guşciuleac, Lucaviţa, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[6].

1916: „Astăzi, ultimele știri din diferitele fronturi, pe care se operează, de la Nistru, la Focşani, sunt următoarele, mergând de la stânga germană, la dreapta. Pentru frontul Nistrului (la stânga), nimic nou. Pentru frontul următor, cel al Prutului, nici o schimbare. Stabilizat la aproximativ 14 kilometri, în aval de Cernăuţi, frontul este oprit de un râu, pe care ruşii au încercat în zadar să-l străbată, la Lucaviţa, unde au fost bătuţi, în 9 august. A treia coloană, care încearcă să ajungând la Siret, este blocată în preajma Rădăuţilor; germanii au încercat să trimită trupe din Cernăuţi, care să se infiltreze între coloana rusească de pe Prut și cea de pe Siret, pentru a încerca să recucerească pozițiile de pe acest ultim râu. Acest front a fost capturat, pe 10 august, la Tărăşeni”[7].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Giurumia, Ilie, Lucaviţa; Miculi, Alice de, Lucaviţa”[8].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 381

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 15, 1876 p. 24, 1907 p. 54

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 132

[5] VIAŢA NOUĂ, Anul III, nr. 146, 1 noiembrie 1914, pp. 131, 132

[6] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[7] Journal des débats politiques et littéraires, No. 225, Lundi 13 Août 1917, p. 1

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lucavăţ

LUCAVĂŢ. Istoria satului Lucavăţ începe înainte de Descălecat, când un oarecare Pancu, tatăl lui Luca, defrişează pădurea pe malul stâng al Siretului Mare şi întemeiază vatră de sat pentru sine şi pentru ultimul său copil, aşa cum era datina vremii, apoi urcă prin lunca Siretului şi, dincolo de confluenţa acestuia cu pârâul Mihodra, ctitoreşte vatră de sat şi pentru feciorul său, Luca. Dintre feciorii lui Luca, se afirmă doi, Stan şi Şerbco, prin slujbă credincioasă la Curtea lui Alexandru cel Bun. Prin urmare, voievodul întăreşte copiilor lui Stan (Iurie, Cozma şi Motruna) şi copiilor lui Şerbco (Simeon, Costea, Dieniş şi Şandru), în 16 februarie 1428, „ocina lor… două sate, anume Lucaveţ şi Pancăuţi şi cu toate poienile şi pădurile şi cu pâraiele, şi pe Siret în Sus, şi cu Mihodrea, al căror hotar se alătură de ele, de demult”.

1490: În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, „1-a biserică este în Lucavăţ, cu popă”.

1641: Înainte de ascensiunea incredibilă a neamului lui Luca, mai trebuie menţionate două tranzacţii, cea din 8 martie 1641, prin care „Petre, fiul lui Isac, fratele său Toader şi surorile sale Ana, Gaftona şi Toader, copiii lui Grama de Călineşti”, cumpără, cu 150 galbeni, părţile Onacăi, fiica Vasilinei, ale Mariuţei şi ale lui Gheorghie, copiii Saftei, şi ale lui Ionică, fiul lui Constantin, toţi nepoţi ai Vasilinii, din satele Lucavăţ, Bănila, Igeşti şi Hliboca; cea din 30 martie 1643, prin care Ion Ciolpan, nepotul lui Ghenghe logofăt, vindea părţile sale de moşie din Lucavăţ, pentru 150 taleri, lui Isac Mironescul, căpitan de Sinehău, fiul lui Miron Onciul şi nepotul lui Onciul cel Bătrân, numit şi Onciul Herţea. Din acel Luca, feciorul lui Pancu, se trage neamul Lucavăţ, care, ca neam încă ţărănesc, obţine uric, de la Alexandru Lăpuşneanu, în 7 mai 1565, pentru satul străbunilor lor, iar ulterior pentru părţi dintr-o mulţime de sate din nordul Moldovei, neamul lui Luca, Lucavieţchi, punându-se adesea în slujba Poloniei şi dobândind ranguri nobiliare şi în ţara megieşă. Primii dintre aceştia sunt feciorii lui Dumitraşco de Lucavăţ, Gavril şi Vasile, care, în 4 februarie 1676 sunt înnobilaţi de Ioan Sobiecki şi transformaţi în panii Gabriel şi Basilius Lukawiecki. Ba chiar şi Divanul Moldovei certifică, sub semnătura mitropolitului Dosoftei şi a marelui logofăt Miron Costin, în 24 ianuarie 1681, cum că panii Gabriel şi Basil Lukaviecki sunt şi mari boieri moldoveni.

1690: Dubla înnobilare prinde bine, de-a lungul timpului, moşiile celor doi nobili polono-moldoveni, Lucavăţ şi Bănila, fiind scutite de contribuţii, în 14 septembrie 1690, din ordinul hatmanului Coroanei Stanislaus Iohann Iablonowski, şi puse „sub scutul Regelui”, în 4 noiembrie 1691, de acelaşi mare hatman polonez. Neamul lui Luca, feciorul lui Pancu, devenise unul puternic, dinamic şi întreprinzător, cu mărturii dese ale schimbărilor de regimuri de proprietate.

1696: În 17 aprilie 1696, Vasile Căzăcescul, Gavril Lucaveţchi, Gheorghiţă Onciulescul, Darie Onciulescul şi Toader Bercea dăruiau mănăstirii Vijniţa „den hotarul Lucavăţului, o poiană, ci este în obârşie Mihoderca despre Vijniţă”. În 20 aprilie 1696, Mihalaşco, nepotul lui Coste de Lucavăţ vindea părţile sale de moşii din Lucavăţ, Berhomet şi „Pancoveţ”, pentru 12 lei turceşti, „lui Vasilco, ficiorul Căzăcescului Grigori”.

1697: Micuţa Brănzanul, fata lui Grigorie Căzacul şi sora lui Vasilco de Lucavăţ şi a lui Constantin Chieşco, vindea fraţilor ei, în 2 iunie 1697, părţile ei de moşie, împreună cu cei doi vecini, Cosma şi Ilie Paliceştii.

1698: În 23 februarie 1698, Ian şi Mihailo, feciorii lui Vasilco Lucaveţchi din Sniatin, vindeau lui Vasilco, feciorul lui Gligorie Căzăcescul, părţile lor de moşie din Lucavăţ, Berhomete şi „Panceşti… cu vecini, cu tot, şi cu lazuri, şi cu tot vănetul, şi poete căte sănt în partea noastră”, pentru 50 lei bătuţi, iobagii vânduţi fiind Ion Măglei, Toader Pauluc, Simion Danco, Ghiorghi Danco, Ghiorghi Răus, Macsim Răus, Simion Suş şi Samson Holoşne şi Gligore Androne.

1699: În 26 iulie 1699, Chieşco de Lucavăţ şi marele şătrar Pavel Rugină, din Putila, îşi disputau, în faţa Divanului lui Antioh Cantemir Vodă, posesia poienilor Conarca, Tovarniţul, Lubovcul, Troianul, Prislopul, Ciocălte şi Ianciulova, iar la cercetarea cauzei, făcută de marele paharnic Pavel Ciocărtan şi de marele stolnic Ienachi, sunt adunaţi, la Jadova, moşnenii Gheorghiţă de Zamostie, Onciul de Vilauce, popa Matei din Carapciu, călăraşii de Carapciu Ion Negru, Ştefan călăraş  şi Tănase Chihai, diaconul Ion Popovici, Ştefan Vlad de Jadova, curteanul Andronic Vlad, Isac Vlad, Radca şi Racoce, feciorii lui Matei de Voloca, dar şi feciorii lui Ciornohuz de Bănila, toţi aceşti martori susţinând că „Lucavăţul este un sat vechi, din descălecatul ţării, de la Dragoş Vodă”. În 26 august 1699, o parte din Lucavăţ aparţinea lui Lupaşcu Murguleţ, care o cedează ginerelui lui, Gheorghe Isar şi jupânesei lui, Merla, care se învoiesc cu rohmistrul Lupaşcu Murguleţ, în 16 august 1699 să primească partea lui din Lucavăţ, pentru o parte din Vasileu.

1701: În 20 iulie 1701, Vasile şi Velicico, fiii lui Constantin Chieşco, vând jumătate din moşia unchiului lor, Neculai Chieşco, lui Ion Avram şi lui Ion Căzăcescul, în contul unei datorii băneşti mai vechi. Cealaltă jumătate de moşie a lui Neculai Chieşco, zălogită de neplata dăjdiilor, revine nepotului său, Gligorie ot Lucavăţ, în 23 iulie 1708, după ce acesta plăteşte şi dăjdiile restante.

1706: În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.

1709: În 23 iunie 1709, Velicico, fiul lui Constantin Chieşco se plânge divanului domnesc că are parte de „multă strâmbătate şi făţărnicie” din partea fratelui său, Vasile, care vânduse, fără ştirea lui, partea lor din Lucavăţ şi din Berhomet lui Constantin Turcul, pentru 120 taleri. Cum avea, conform dreptului valah, întâietate (jure vicinitas) în cumpărarea moşiei, Velicico Chieşco împrumută bani de la cămătarul acelor vremuri, episcopul Rădăuţilor, Calistru, căruia îi zălogeşte moşia, răscumpărând-o de la Constantin Turcul.

1712: În 10 ianuarie 1712, Magda Grabovschi, fata nobilului polon Gabriel Lukawiecki, vindea vărului ei, Dumitraşco Calmuţchi, pentru 250 lei turceşti, partea ei din moşiile Lucavăţ, Berhomet şi Panca.

1720: În 15 noiembrie 1720, Ursachi Isar căpitan şi Sandu Pelin fost căpitan certificau că Sandul Săul, nepot de fată Onciului, a cumpărat de la Samuil Onciul, de la vărul său, Ion, şi de la alţi fraţi ai lor, cu 50 lei, „a opta parte de sat de Lucavăţ şi din Berhomet”.

1725: În 30 august 1725, Mihai Racoviţă Vodă întăreşte lui Gligoraş Păunel moşiile pe care le avea în acest nord de ţară, inclusiv „a treia parte de sat Lucavăţ”.

1730: În 18 iunie 1730, se prezintă la Divanul Domnesc Ursachi Isar şi Gligoraş Păunel, în dispută cu Gheorghie Calmuţchi şi cu jupâneasa lui Dumitraşco Calmuţchi, Agafia, pentru părţi din Lucavăţ şi din Panceşti. Dumitraşco Calmuţchi cumpărase de la Magda, fata lui Havrilo Lucaveţchi, nepoata lui Dumitraşco Lucaveţchi, dar Magda n-ar fi avut dreptul să vândă, partea aceea de moşie fiind dată de unchiul lor, Dumitraşco Lucaveţchi, lui Ursachi Isar şi lui Gligoraş Păunel. Cum Gheorghie Calmuţchi şi Agafa cereau o nouă judecată, prin care, de altfel, s-a dovedit că diata lui Coste (celălalt fecior al lui Havrilo Lucaveţchi), care îi desemna pe Isar şi pe Păunel proprietari, era rea, Agafia păstrează moşiile lui Havrilo din Lucavăţ şi din Panca.

1736: Velicico Chieşco mai are de tras ponoase cu rubedeniile sale, în 15 iulie 1736 permiţându-i-se să-şi ţină vecinii din Lucavăţ şi din Berhomet, pe care îi revendicase şi Gheorghe, fiul surorii sale, Ana, iar în 20 februarie 1742, se înfăţişează în faţa Divanului Domnesc, în controversă cu Sandul Pelin, socrul lui Ion Vasilco (fiul lui Vasile Chieşco), convenind, în cele din urmă, să împartă totul, în mod paşnic, pe din-două din „Bătrânul Ioniceştilor”. Sandul Pelin va vinde lui Mihalachi Chieşco, în 26 ianuarie 1745, un vecin cumpărat de la Ştefan Vlad, „anume Ştefan Hatmanul, din Lucavăţ, cu toţi feciorii lui şi cu toate lazurile”, pentru 25 lei turceşti.

1739: În 7 decembrie 1739, când Miron Gafenco uricar, Gheorghe Ursuleţ postelnic şi Gheorghe Volcinschi împart între ei moşiile rămase „de la moşi şi fraţi sterpi, anume de la Duraşco comis şi sora acestuia, Grozava Cocoraniţa, cari au fost fraţi cu moşii lor, anume cu Nastasia Rugină, care l-a făcut pe Pavel Rugină, cu Maria, mama lui Miron Gafenco, şi cu Cârstian armaşul, care i-a făcut pe Gheorghiţă vameşul şi pe Sofronia, iar Sofronia l-a născut pe Gheorghiţă Ursuleţ postelnic şi pe sora acestuia, şi cu Nacul, care i-a făcut pe Gheorghiţă Volcinschi şi pe sora acestuia”, Cârstian armaşul primeşte a patra parte de Lucoviţa.

1741: În 2 august 1741, Gheorghe Perjul, fraţii săi şi vara lui, Paraschiva, obţin uric de la Grigori Ghica Vodă pentru „moşiile ce zisă că au di pe părinţii lor” în Lucavăţ.

1760: Părţile de moşie din Lucavăţ au fost hotărnicite, ca urmare a plângerii lui Şerban Flondor, în 20 iunie 1760, astfel: Miron Văvescu, 6 jirebii, din care 4 sunt vândute lui Stărce şi 2 fiilor lui Ştefan Volcinschi; Stratulat Volcinschi, 6 jirebii, vândute de fiii lui Ion Volcinschi, Toader şi Ion, lui Şerban Flondor şi lui Dumitraş Bainschi;  Arseni Volcinschi, 8 jirebii şi jumătate, stăpânite de Constantin Volcinschi şi de Constantin Holban, cu jupâneasa lui, Măriuţa, fata lui Ion Volcinschi; Vasile şi Tănase Mitric, 3 jirebii, stăpânite de Şerban Flondor, „fiind neam de baştină”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Lucavăţ din Ocolul Berhometelor „42 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 2 popă şi 39 birnici.

1774: În 1774, Lucavăţul avea 52 de familii, iar în 1775, 1 mazil, 1 popă şi 65 ţărani, populaţia celor două viitoare sate, Lucavăţul de Jos şi Lucavăţul de Sus, ajungând, în 1784, la 116 familii.

1768: În 8 septembrie 1768, s-a făcut o delimitare a moşiilor din Lucavăţ ale lui Ilie Vlaico, Ion Săul şi Vasile Ţopa.

1782: În 18 august 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Cărstia Chiriac înregistra jumătate de sat, cea care aparţinuse Mironeştilor, Constantin Lepădatu înregistra 3 jirebii şi un sfert, Ion Drăghinici, 5 jirebii şi un sfert, Constantin Şehan, 7 jirebii, Toader Cojan şi Ştefan Paluşca, 4 jirebii, iar Constantin Volcinschi, 2 jirebii. Jumătatea de sat a Cărstei Chiriac avea să treacă, în 17 iunie 1805, în proprietatea lui Constantin Chiriac şi a feciorilor lui, Costachi şi Iordachi, care vor vinde partea lor din Lucavăţ, în 25 mai 1835, pentru 200 galbeni olandezi, armeanului Ştefan Miculi. Peste un an, în 10 iulie 1836, armeanul înnobilat, Ştefan von Mikuli, cumpără, cu 50 galbeni, şi partea din Lucavăţ a soţilor Iuon şi Casandra Tăutul.

1802: În 18 februarie 1802, Maria, văduva lui Isac Cucoran, înzestra pe fiica ei, Nastasia, jupâneasa lui Condurachi Pătraşcu, cu părţii de moşii în Bănila, Lucavăţ, Jadova, Vilauca şi Panca.

1843: În 1843, biserica Sfintei Parascheva din Lucavăţul de Sus, patronată de Vasilie de VASILCO (Wassilkoische!), cu 712 enoriaşi, era slujită de parohul Parteni HACMAN. Biserica Sfântului Nicolai, patronată de Nicolai de VASILCO, cu 1.140 enoriaşi, avea vacant postul de paroh. În 1876, biserica din Lucavăţul de Sus, patronată, ca şi cea din Lucavăţul de Jos, de Constantin de VASILCO, avea 899 enoriaşi, paroh fiind Ilarion GRAMATOVICI. În Lucavăţul de Jos, cei 1.510 enoriaşi beneficiau de serviciile religioase ale parohului Vasilie TARNAVSCHI. În 1907, patronatul bisericesc în cele două parohii era asigurat de baronina Elisaveta VASILCO, de Kaietan cav. de BOHOSIEWICZ şi de evreul Jossel FISCHER. La Lucavăţul de Sus paroh era Ştefan MALANCIUC, născut în 1872, preot din 1896, paroh din 1900, cantor fiind, din 1900, Eugen LUPAŞCO, născut în 1869, iar la Lucavăţul de Jos oficia parohul din Jadova, Theodor SCRABA, cantor fiind, din 1901, Alexie ŞENCARIUC, născut în 1877.

1861: Din 1861, funcţionau în cele două parohii câte o şcoală cu 3 clase şi câte o şcoală secundară cu o clasă, cea din Maidan, cu o clasă, fiind deschisă abia în anul 1902[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Vijniţa (târg, cu tribunal) cu Bahna, Ciornohuz, Revna și Wiszenka, Berhomet pe Siret cu Lăpuşna, Mihodra, Cireşenca, Mazuri, Şipot cu Bursekeu, Ispas, Lucavăţ pe Siret cu Maidan, Meschibrod cu Podzaharie, Mihova cu Mega, Milie”[3].

1890: În 1890, vatra veche a satului, Lucavăţ de Jos, avea 1.800 locuitori, primar fiind Nicolai cavaler de Vasilco. Învăţători erau Constantin Şerbanovschi, Alexandru Verenca şi Sara Buchholz, paroh era Vasile Tarnavschi, iar cantor bisericesc – Emilian Perci. Lucavăţ de Sus, vatra nouă a satului, avea 1.048 locuitori, în biserica satului slujind preotul Victor Zaharovschi şi cantorul bisericesc Vasile Rohatinovici.

1898: „În anul 1898, Societatea pe acțiuni pentru exploatarea lemnului și tăierea cu fierăstraie abur (fostă Th. & Ch. Götz) a achiziționat și producția de material de tăiat cu fierăstraiele cu abur din Lucavăţ și Pătrăuţii de Jos; necesarul de lemn brut al acestor două gatere este de aproximativ 60.000 de metri cubi pe an. Căile ferate locale, care erau atașate la linia principală, furnizează materiile prime din zonele înalte ale Bucovinei”[4].

1898: Biserica nouă din Lucavăţul de Sus avea să fie construită în 1898, iar cea din Lucavăţul de Jos, între anii 1902-1905, o bisericuţă fiind construită, în 1900, şi la Maidan.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lucavăţul de Jos, sat, pendinte de comuna rurală Lucavăţ pe Siret, districtul Vijniţa. Are 1.222 locuitori ruteni, gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra satului, cu 13 case şi 66 locuitori, şi cătunele Burdivschi, Dibrova, Issari, Cosovana, Sălişle şi Seratineţ. Are o şcoală populară, cu 3 clase (deci, 90 de şcolari n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Aci se află o fabrică de spirt. Lucavăţul de Sus, sat, pendinte de comuna rurală Lucavăţ, districtul Vijniţa. Are 913 locuitori ruteni, gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, cu 7 case şi 34 locuitori, şi cătunele Mânăstirişte şi Volcineţ. Are o staţie de drum de fier şi o biserică parohială, cu hramul „Sfânta Paraschiva”; ţine de şcoala populară din Lucavăţ de Jos. Se află aci o fabrică de scânduri, cu 5 gatere. Lucavăţ Maidan, sat, pendinte de comuna rurală Lucavăţ pe Siret, Vijniţa. Are 277 locuitori ruteni, gr. or. Aci se află o fabrică de scânduri cu un singur gater. Lucavăţ Maidan, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 4,14 kmp; popu­laţia: 26 locuitori izraeliţi şi ruteni; religii mozaică, gr. or. şi rom. cat. Lucavăţ pe Siret, comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe o mare întindere, pe malul stâng al Siretului Mare, între Berhomet şi hotarul dinspre districtul Storojineţ. Suprafaţa: 24,84 kmp; popu­laţia: 2.710 locuitori ruteni şi ceva izraeliţi şi lipoveni, religia gr. or. pentru marea majori­tate. Se compune din satele: Lu­cavăţ de Sus, Lucavăţ de Jos şi Lucavăţ Maidan, precum şi din colonia Lipoveni. Este lipită dc drumul dis­trictual Jadova-Berhomet, care se bifurcă aci, o ramură apucând spre Vijniţa; staţie de drum de fier a liniei Hliboca-Berhomet. Are o şcoală populară, cu 3 clase, şi 2 biserici parohiale, una în Lucavăţ de Sus şi alta în Lucavăţ de Jos. La 1776, forma un singur sat, cu numele Lucavăţ, şi era în stăpânirea mazililor Ilie Cîrstea Şetvari şi Vasile Pancu. Sub această numire e pomenit într-un hrisov din 1741. Abia de la 1780, încoace, începe a se accentua o împărţire a lui în: Lucavăţ de Sus şi Lucavăţ de Jos. Populaţia ruteană se ocupă cu agricultura, prăsila de vite, precum şi cu exploatarea de păduri şi fânaţuri, iar cea lipo­veană cu lucrul cu ziua şi este foarte mult căutată, mai ales la săpatul iazurilor şi şanţurilor, pentru care posedă o mare iscusinţă. Comuna posedă 1.099 hectare pământ arabil, 2.357 hectare fânaţuri, 582 hectare imaşuri, 2.392 hectare pădure. Se găsesc 215 cai, 1.062 vite cornute, 5.301 oi, 313 porci şi 205 stupi de albine. Lucavăţ, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 42,20 kmp; popu­laţia: 88 locuitori izraeliţi, în majoritate, apoi ruteni, români şi alţii, fiecare cu confesiunea naţionalităţii sale. Cuprinde, pe lângă moşia Lucavăţ propriu-zisă, şi târlele Dombrowa, Issari, Maidan, Nad Kossowankow, Sălişlc, Serafina şi Teplicia”[5].

1914-1918; „Georgi a lui Macovei Olexiuc, născut în Lucavăţul pe Siret, la 18 mai 1884, a intrat, în anul 1914, cu ocazia mobilizării generale, în serviciul militar şi ajunse în captivitatea rusească. De la iarna 1915 lipseşte orice veste despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria Olexiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Wassilko-Serecki Elisaveta contesa, Cer­năuţi strada Flondor 38, Lucavăţul de Jos pe Siret”[8].

1941: Învăţătorul „Buleandră D. Mircea, seria 1936, media 7,30, a fost numit în comuna Lucavăţul de Sus, jud. Storojineţ”[9].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[10], următorii învăţători şi învăţătoare: Buleandră Mircea, comuna Lucavăţul de Jos, Centru, jud. Storojineţ, media 7,91”.

La Lucavăţ s-a născut botanistul Mihai GUŞULEAC (1887-1960), membru corespondent al Academiei Române.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 336

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 34, 1876 p. 93, 1907 p. 76

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 8

[6] VIAŢA NOUĂ, Anul III, nr. 146, 1 noiembrie 1914, pp. 131, 132

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[9] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[10] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lucăceşti

LUCĂCEŞTI. Satul Lucăceşti este atestat documentar în 3 decembrie 1462, când, pentru că se pierduseră uricele lui Drăgoi Viteazul pentru satele Drăgoieşti, Lucăceşti, Boteşti şi Căcăceani, Ştefan cel Mare întăreşte aceste moşii lui Laţco, ginerele lui Romaşco şi, deci, nepotul lui Drăgoi Viteazul. De la Laţco, moşia trece la Vasutca, sora lui, jupâneasa lui Stanciul aurarul, care obţine uric în 24 septembrie 1498.

1558: În 5 aprilie 1558, nepoţii Vasutcăi şi ai lui Stanciu aurarul, monahul Teodosie şi sora lui, Odochiţa (copiii lui Drăgoi, feciorul Vasutcăi), dăruiesc mănăstirii Voroneţ „un sat, anume Drăgoeşti, după uricele de întărire pe care le-a avut moaşa (N.N.: în sensul de bunică) lor, Vasutca, precum şi satele Lucăceşti, Boteşti şi Căcăceani.

1785: Destinul Lucăceştilor este, apoi, acelaşi cu al satului Măzănăieşti, din care face parte şi după organizarea comunelor (1785) în Bucovina.

1791: „În cele din urmă, menționăm așezarea moldovenilor din Lucăceşti (Lukaczestie), care, în 1791, a fost scoasă complet de sub stăpânirea mănăstirii Voroneţ. Nouă familii au emigrat din Moldova, în total 28 de suflete, şi au fost stabilite aici, fiecare fiind înzestrată cu câte 24 de prăjini de pământ arabil, cu aprobarea unei scutiri de impozit timp de cinci ani”[1].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[2].

1890: Biserica Sfântului Dimitrie din Lucăceşti a fost construită în 1890 şi sfinţită 1891. „În 1890, satul Lucăceşti avea 61 de case, cu 290 de suflete, inclusiv 260 de români”[3].

1895: O şcoală cu o clasă a fost deschisă, la Lucăceşti, în anul 1895[4].

1903: În 1903, s-a înfiinţat la Lucăceşti o bancă populară proprie, condusă de învăţătorul Leon Turturean şi de primarul Andrei Paico.

1908: „Ne pare rău că trebuie să scoatem la lumină, de astă dată, păcatele unui om care face parte din starea învăţătorească. Departe de noi să facem responsabilă întreaga învăţătorime pentru faptele rele comise de un învăţător. Voim să arătăm însă cât este de rău, dacă îşi permite cineva lucruri care stau direct în contrazicere cu codul penal, crezând că aduce un serviciu politicii la care adresează starea din care face parte. Frumos serviciu! Nu credem că ar merge patima până într-acolo ca să poată fi aprobate cele ce le-a făcut învăţătorul Leon Turturean din Lucăceşti, de toată învăţătorimea. Domnia sa a pus adică la cale, în timpul alegerilor, pe trei oameni să spargă fereştile la mai mulţi alegători, care nu aflară de bine să fie aderenţii candidatului la care credea că trebuie să ţină toată lumea. Ce să-şi închipuie oamenii, dacă dl învăţător, care are chemarea a creşte generaţii întregi şi a le îndruma pe calea binelui şi adevărului, în loc să servească drept model, se apucă de lucruri criminale. Ce ar fi încă, dacă s-ar fi apucat singur să le facă, dar aşa, să seducă el pe bieţii oameni şi să-i împingă la fapte, pentru care vor trebui să respundă înaintea dreptăţii. Cei cu fereştile sparte i-au dat deja pe cei vinovaţi pe mâna judecătoriei. Acolo se va adeveri cine a fost vinovatul adevărat, care nu este altul nime decât dl Leon Turturean. Văzând comuna ce lucruri învaţă dl învăţător Leon Turturean, l-a dat deja pe mâna judecătoriei şi a adus şi la cunoştinţa înaltului consiliu şcolar de ţară. Consiliul şcolar îl cunoaşte deja din cercetările disciplinare ce le-a avut dl Turturean până acuma destul de bine, ca să poată aprecia după merit faptele dumisale eroice. Ne mirăm cum de mai are obraz omul acela să se mai arete în lume şi el încă se mai amestecă şi în politica comunală din Lucăceşti. Ar trebui să aibă măcar un pic de ruşine, că-i doar moşneag bătrîn ! Noi atragem atenţiunea dlui inspector Simionovici asupra celor expuse aici şi-l rugăm să ia în considerare şi bătrâneţile dlui Turturean şi să facă rânduială cu dânsul. Să nu creadă domnii învăţători că am voit să lovim în toţi prin lucrul acesta. Nu ! Noi v-am arătat numai cât de urât este aşa-ceva şi dorim din inimă ca să vă feriţi cu toţii de astfel de trebuşoare, care numai cinste n-ar putea să vă facă”[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lucăceşti, sat, districtul Gurahumora, aşezat între pâraiele Hra­niţa şi Şomuz, la izvoarele lor şi lângă comunele Drăgoeşti şi Măzănăeşti. Suprafaţa: 7,97 kmp; popu­laţia: 296 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Este lipit de drumul districtual Suceava-Gurahumora; are o şcoală populară, cu o clasă (deci, 30 şcolari – n. n.) şi o biserici filială, cu hramul „Sfântul Dumitru”. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Posedă 652 hectare pământ arabil, 58 hectare fânaţuri, 4 hectare 50 ari grădini, 58 hectare imaşuri, 3 hectare pădure. Se găsesc 29 cai, 142 vite cornute, 88 oi, 106 porci, 27 stupi. Lucăceşti, moşie, ce ţine de corpul moşiei cu administraţie specială Drăgoeşti, districtul Gurahumora. Are 3 case şi 14 locuitori, împreună cu ferma atenenţă Samuş, în Băeşeşti”[6].

1914: Rezervistul Ignatie Sauciuc, Lucăceşti, Regimentul 22, a căzut prizonier. Toţi prizonierii bucovineni fuseseră duşi în lagărul de la Moscova[7].

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[8]: Ravnic Orest, soldat, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu în comuna Lucăceşti, judeţul Suceava, mort la 2 iulie 1941”.

1947: „Constituiri de societăţi cooperative[9]: Banca populară „Munca”, comuna Lucăceşti, jud. Suceava”. Este menţionată Artemiza Râvnic, născută la 2 august 1930 în Lucăceşti[10].

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 124

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 124

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 99

[5] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul III, joi 19 martie stil nou 1908, p. 4

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 132, 133

[7] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[8] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[9] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10261

[10] Monitorul Oficial, Nr. 147, 1 iulie 1947, p. 4848

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Litenii lui Bogdan

Simbolul eroic şi spiritual al Litenilor lui Bogdan: Dimitrie Marmeliuc

LITENII LUI BOGDAN. Cu un destin semănător Vornicenilor, în ciuda faptului că sunt menţionaţi, încă din 3 iunie 1429[1], drept „Litanouţii” („visluşenie” a copiilor lui Oană vornic, Lazăr, Stanciul şi Costea),  cătunul Liteni sau „Litanii lui Bogdan”, atestat încă din 5 mai 1726, într-o hotarnică a mănăstirii Sf. Ilie, selişte pustie, în 24 ianuarie 1748, conform altei hotarnice, avea, în 1775, 1 mazil, 2 popi şi 12 familii de ţărani.  Dar starea generală a localităţilor bucovinene era asemănătoare. „At the time of its incorporation into Austria Bukovina numbered scarcely six people per square mile.Populată, în mare majoritate cu ciobani şi ţărani, populaţia indigenă trăia fără a beneficia de serviciile vreunui medic sau farmacist, fără un sistem de securitate internă, pentru apărare din bandiţi, şi fără un sistem judiciar ca o măsură de protecţie împotriva capriciilor arbitrare ale claselor superioare. Paths rather than roads traversed the countryside, the province counted few bridges, and its largest towns of Suczawa, Sereth and Czernowitz had fallen into a state of urban decay after centuries of Ottoman neglect. Drumuri proaste, mai degrabă şleauri imposibil de traversat, poduri puţine şi oraşe mărunte, cele mai însemnate fiind Suceava, Siret şi Cernăuţi, dar deja căzute într-o stare de degradare urbană, după secole de neglijare. Czernowitz, later to become the provincial capital, was a town of some 200 mud huts, lacking even an adequate water supply.Cernăuţi era un orăşel cu aproximativ 200 de bordeie, lipsit chiar şi o aprovizionare corespunzătoare cu apă. Bukovina’s few elementary schools hardly touched the broad basis of illiteracy which extended to the nobility and the clergy.Câteva şcoli elementare, greu de atins în baza largă de analfabetism”[2]. „Româneşte, Liteanul are o accepţiune foarte apropiată (de poreclă – n. n.), însemnând păgân. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat cretinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost Litvanii. În secolii XIII şi XIV ei toţi erau idolatri. De aici, la români, „liftă spurcată”, „liftă rea”, „litean” au rămas ca sinonime cu păgân”[3].

1763: Cele 12 familii de ţărani din „Litanii lui Bogdan” veniseră din Transilvania, între anii 1763-1774, din Hărouşeni sosind George şi Ion MERTIC (viitoarea familie Merticariu), Constantin SAHANIE, Ioniţă a  lui TOADER şi Ion ZAHARIE, din Ramunca, Tudosie a lui ISTATI, din Cristeşti,Toader TIMOFTEI. Lor li se alătură, între anii 1776-1778 alţi emigranţi, Paraschiv LUPU din Ramunca, Simeon ISTRATI din Have, Dumitru ION din Zvorişte, Precop ZAHARIE şi Apostol ISTRATI din Hărouşeni, Toader RUSU din Soronşimie, Ioniţă MÂNDRILĂ din Rotopăneşti, Vasile CĂRBUNE din Buzeni şi Nicolae FILIP din Dănileni.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[4], din 1772-1773, înregistrează la Liteni, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „29 – toată suma caselor”, însemnând 23 panţiri isprăvniceşti, 1 mazil, 2 argaţi ai lui, 2 popi şi 1 femeie săracă.

1782: În 16 noiembrie 1782, Gavril, mitropolitul Moldovei, certifica faptul că moşia Liteni a fost a lui Lupul Bogdan hatman, care o cumpărase de la Şeptilici, fiind împărţită, apoi, feciorilor săi, Iuon şi Lupul. Ion Bogdan a lăsat partea sa de sat fetei lui, Safta, jupâneasa lui Iuoniţă Başotă stolnic.

1782: În 17 decembrie 1782, Comisia cezaro-crăiască de delimitare a proprietăţilor în Bucovina i-a recunoscut drept stăpâni ai Litenilor pe Ienacachi Cantacuzino şi pe Ioniţă Başotă, Ienacachi fiind ginerele lui Lupul Bogdan.

1783: În 22 septembrie 1783, Litenii sunt iar numiţi în hotarul moşiilor Mitropoliei Moldovei.

1787: Safta Başotă va vinde partea ei de sat, partea de sus, în 23 mai 1787, pentru 3.750 florini împărăteşti, lui Nicolai von Kapri.

1842: Biserica Sfântului Nicolae din Liteni, care servea şi pentru ortodocşii din Buneşti, a fost construită în 1842, iconostasul actual datând din 1883. În 1843, patroni bisericeşti erau Toma de BOTUŞAN şi Nastasi CIURE, cei 674 enoriaşi neavând un păstor, postul de preot fiind vacant. În 1876, când patroni bisericeşti erau Nicolai de GORZYNSKI, familia BOTUŞAN şi Andrei MOISA, cei 1.522 enoriaşi, din Liteni, Zahareşti şi Buneşti beneficiau de slujbele parohului Constantin BERARU. În 1907, paroh era Teofil VASILOVSCHI, născut în 1859, preot din 1894, paroh din 1906, postul de cantor nefiind ocupat.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[5].

1887: Din 1887, funcţiona în Liteni o şcoală cu 2 clase[6].

1890: În 1890, satul Liteni avea 772 locuitori şi ţinea de comuna Zahareşti.

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[7], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Catrina MAXIMIUC (19 ani în 1907 – cântecele: Vâlcu, Dine naiba-a mai văzut?, Frunză verde perişor, De la Horă, Fost-am una la părinţi, Frunză verde de marari, Măritatul), Veronica MARŢINEAC (18 ani în 1907 – cântecele: De-ai şti cât îmi eşti de dragă, Puiul tatei pui!, De-ar fi mândra, Sărutatul, Dragă băieţele!) şi Gheorghi MARŢINEAC (26 ani în 1907 – cântecele: Cât am pătimit şi-am trasu,  ) din Litenii Bucovinei.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Liteni, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe partea stângă a pârâului Hraniţa, la hotar cu România. Suprafaţa: 9,05 kmp; popu­laţia: 701 locuitori români, de religigie greco-ortodoxă. Este străbătută de drumul districtual Suceava-Gurahumora şi legată de Buneşti printr-un drum de ţară. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică filială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, atenenţă a parohiei din Zahareşti. La 1776, era proprietatea boierului Ioniţă Başota, mare paharnic. La 1778, a fost mă­rită cu colonişti transilvăneni. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 965 hectare pământ arabil, 140 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 16 hectare imaşuri, 1 hectar 50 ari păduri, 2 hectare heleştee. Se găsesc 46 cai, 214 vite cornute, 415 oi, 203 porci, 70 stupi. Liteni, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 6,97 kmp; popu­laţia: 71 locuitori, dintre care 25 vorbesc limba polonă, 16 limba română, 12 1imba ruteană şi 12 1imba germană; în privinţa religiei, 37 sunt greco-catolici, 13 romano-catolici, 9 mozaici, 6 greco-ortodocşi şi 6 sunt de alte relig. Forma, odinioară, un singur sat şi moşie cu comuna de azi Litenî”[8].

1917, septembrie 5/18: „Vrednic de însemnat este numele tânărului profesor şi publi­cist bucovinean Dimitrie Marmeliuc, sublocotenent în Armata Română. Abia ieşit din şcoala de ofiţeri de la Botoşani, pe care a terminat-o acum câteva luni, acest brav fiu al Bucovinei, care se află rănit într-un spital de lângă front, a fost decorat de M. S. Regele, cu mâna sa, cu ordinul Mihai Viteazul, pentru eroismul cu care a luptat în cumplita şi glorioasa zi de 6/19 august. Dimitrie Marmeliuc este fiu de ţăran român, din comuna Zahareşti, judeţul Suceava (din Liteni-Moara – n.n.). Păcat numai că poartă, la sfârşitul numelui, o coadă ruteană, după cum o fac, de altfel, o mulţime de români intelectuali din frumoasa noastră Bucovină, fără să-şi dea seama cât de su­părător este acest lucru pentru oricare român adevărat, mai ales acum, în România Mare!”[9].

1919: Din Comisiunea  agrară de ocol Suceava făcea parte, ca locţiitot, şi „Nistor Marmeliuc, agricultor, Liteni”[10], părintele Eroului, filologului, cărturarului unionist Dimitrie Marmeliuc.

1921: „Deciziune de expropriere No. 1164/21. Deriziunea plenului comisiei agrare centrale, cu care s-a decis exproprierea moşiilor Liteni, Brăieşti, Stejeroaia şi Corlata, în suprafaţa de 1642 ha 76 a 06 mp, proprietatea moştenitorilor după Varteres cav. de Pruncul, în folosul „Fon­dului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[11].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Ilarion Stremciuc la Liteni”[12].

1923: „În satul Liteni din Bucovina, toţi locuitorii vorbesc româneşte; în o familie doar de se vorbeşte numai ruteneşte, şi asta în casă. Totuşi sunt români care nu ştiu a lega un subiect cu predicatul ruseşte, dar fiindcă au nume terminat cu codiţa străină, pe temeiul ăsta, nemţii au trecut că în Liteni sunt 17 ruteni; ceea ce înseamnă ca cei ce erau întrebaţi de ce naţie sunt şi aveau un nume pocit, deşi răspundeau româneşte, erau trecuţi de stăpânitori după terminaţia numelui la naţionalitatea corespunzătoare”[13].

1924: „Duminică, 5 Octombrie 1924, după amiazăzi, a avut loc o frumoasă serbare de împroprietărire în comuna Liteni din judeţul Suceava. Au luat parte la această serbare şi câteva mii de ţărani din satele Liteni, Măzănăieşti, Corlata, Berchişeşti, Brăieşti şi Capu-Câmpului. Dl ministru I. Nistor şi oaspeţii din Cernăuţi au fost întâmpinaţi, şi aici, de un impozant banderiu de călăreţi cu steaguri naţionale şi condus în mare alai la locul serbării. După oficierea serviciului divin de către PSS Episcopul Ipolit Vorobchievici al Rădăuţilor, au rostit înălţătoare discursuri PSS Episcopul Ipolit, d-l ministru I. Nistor şi d-l senator Teofil Lupu, care, în cuvinte bine simţite, arată în ce împrejurări opera cea mare şi frumoasă a împroprietăririi ţăranilor cu pământul strămoşesc s-a înfăptuit şi în colţul nostru de ţară”[14].

1925: Satul Liteni a intrat în doliu, „joi, 26 Februarie 1925, când moare, la Liteni, vrednicul gospodar Nistor Marmeliuc, în etate de 74 ani”, tatăl Eroului Bucovinei Dimitrie Marmeliuc, universitar de marcă şi, pe atunci, primar al Cernăuţilor[15].

1947: Sunt stabilizaţi pe posturi învăţătorii „Roşu Gheorghe, de la Liteni, la Mihoveni; Vatriceanu Neonila, de la Pârteşti-Deleni, la Liteni”[16].

[1] „Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că aceste adevărate slugi şi boieri ai noştri credincioşi, pan Lazăr, şi pan Stanciul şi pan Costea, fiii lui Ion vornic, ne-au slujit cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lor slujbă către noi, i-am miluit cu deosebita noastră milă şi le-am întărit dreptcredincioasa vislujenie a tatălui lor şi le-am dat lor, în ţara noastră, satele lor, anume: la Tulova, unde este curtea lor, şi Stroinţi, la obârşia Şumuzului, şi Zahariinţi, la obârşia Şumuzului, şi Litanăuţi, şi la obârşia Soloneţului, unde au fost Tatomir şi Părtea, şi Gândinţi, la Cobâla, şi seliştea lui Dobrin, la Homor, unde este mănăstirea lor, şi, pe Orbic, Seliştea, unde este curtea lor, şi Zagoreni, mai sus de Cociman, şi unde a fost Başea, şi Costinţi, la obârşia Orbicului, şi Moişinţi, la Iucaş, unde a fost vie, şi Plopeşti, la Slatină, şi Dumitreşti, mai în jos de Iaz, şi Cărbuneşti, la Văratec, şi amândouă [două] seliştile lui Drăghici, pe Bistriţa, şi moara; toate acestea să fie cu hotarele vechi şi drepte, din toate părţile; iar la Dumbrava înaltă, satele: unde este vătăman Minco şi, pe Iubăneasa, la Iaz, şi unde este Stan; iar hotarul lor să fie cât vor putea să folosească destul trei sate; şi, peste Prut, la Derenice, zece locuri; unde a aşezat sat Stanco, la Cornul Lâcinului, şi Fântâna Rece, şi unde este Andriaş, şi Bahmatauţi şi, pe Ciuhru, sub Horodişte, şi Suhoverhul, unde este Ion al lui Filea; în tot acest hotar să-şi întemeieze zece sate; şi satul Spărietului, la obârşia Dobromirei, cu vechile şi dreptele hotare; şi, pe Prut, zece locuri, să-şi întemeieze zece sate de această parte a Prutului; iar hotarul acestor sate care sunt pe Prut să fie anume de la Unghiul Strâmt, care este mai sus de satul lui Ivan Şurinschi, apoi, în jos pe Prut, până la balta care se cheamă Ochiul, apoi drept la Pârâul Sărat, apoi, în sus pe Pârâul Sărat, până la pârâul care se cheamă Dobromira, apoi, pe Dobromira în sus, până la Unghiul Strâmt, pe Prut; acesta le este tot hotarul. Toate acestea să le fie uric, cu tot venitul, şi copiilor lor, şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor lor, şi răstrănepoţilor lor şi întregului lor neam, cine se va alege mai apropiat, neclintit niciodată, în veci. / Iar la aceasta este credinţa domniei noastre, a mai sus-scrisului Alexan­dru voievod, şi credinţa iubitului fiu al domnii mele, Iliaş voievod, şi cre­dinţa iubiţilor fii ai domniei mele, Steţco, şi Petru şi Alexandru, şi credinţa tuturor copiilor noştri şi credinţa boierilor noştri: credinţa panului Mihail şi a copiilor lui, credinţa panului Vâlcea şi a copiilor lui, credinţa panului Cupcici vornic şi a copiilor lui, credinţa panului Negrea, credinţa panului Giurgiu şi a copiilor lui, credinţa panului Iliaş şi a copiilor lui, credinţa panului Dan şi a copiilor lui, credinţa panului Isaia şi a copiilor lui, credinţa panului Giurgiu al lui Jomotate şi a copiilor lui, credinţa panului Opriş şi a copiilor lui, credinţa panului Ivan Detco, credinţa panului Domoncuş stolnic şi a copiilor lui, credinţa panului Negrilă ceaşnic, credinţa panului Hodco postelnic şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni, şi mari, şi mici. / Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, sau din copiii noştri sau din neamul nostru sau pe cine îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu le clintească dania noastră, ci să le-o întărească şi să le-o împuterni­cească pentru că le-am dat şi le-am întărit pentru dreapta şi credincioasa lor slujbă. / Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor mai sus-scrise, am porun­cit slugii noastre credincioase, Neagoe logofăt, să scrie şi să atârne pecetea noastră la această carte a noastră.

La Suceava, în anul 6937 <1429> iunie 3 (AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, I, Bucureşti 1975, pp. 135, 136; document prescurtat în Bălan, Teodor, Documente bucovinene, II, 1519-1662, Cernăuţi 1934, p. 81: „1429, iunie 3, Suceava: Alexandru cel Bun întăreşte î. a. lui Lazăr, Standul şi Cosiea, fiii lui Ivan vornicul, satele lor: la Tulova, unde este curtea lor, Stroinţi la obârşia Şumuzului şi Zaharinţii la obârşia Şumuzului şi Litanouţi, şi la obârşia Soloneţului unde a fost Tatomir şi Pârtea şi seliştea lui Dobrin la Homor, unde este mănăstirea lor (Costăchescu, O. c. I, pag. 269-272, nrl. 86)”).

[2] Ibidem, pag. 257

[3] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum Magnum Romaniae, IV, Bucureşti 1898, p. CXIII

[4] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 346

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 40, 1907 p. 156

[7] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 130

[9] Bianu, I, pp. 213, 214

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[13] Dragoslav, Ion, Icoane vechi şi noi, Editura Casei Şcoalelor 1923,  p. 7

[14] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1925, p. 107

[15] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1926, p. 150

[16] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911