poeme de călătorie
*
cât așteptăm semnalul de plecare
se-aud pândarii nopților cum strigă
în cea ma depărtată depărtare
și-o altă-ndepărtare mă intrigă
și mă revoltă până-n pumnul strâns
cu care-mi șterg o lacrimă dospită
căci nu e vreme de alean și plâns
ci de întoari cosmice-n ispită
*
și-a pregătit să mă înfrunt pe mine,
să mă apus de guler, să mă-njur
cât timp pândarii nopților străbune
mă-nstrăinează într-un alt contur
ca să încep supus călătoria
spre tinerețea mea deja uitată:
un tren de noapte-nfruntă veșnicia,
sunt pasagerul lui și, dintr-odată,
*
aștept flămând cu dangătul de șine
să mă desprind din vârstă și să plec
spre undeva unde e cald și bine,
trăgându-mi tinerețea la edec
*
a doua zi, de va veni să vină
cu vegetații lungi, luxuriante
și cu eresul umbrei în lumină
pășind cu gesturi largi, extravagante,
va fi nevoie iar de umilințe
și de-nchinări atâta de lumești
încât nu-ncape-n ele vreo căință
și nu deschide înspre larg ferești,
*
ci-mi oblonește trupul cu migală
ca să-mi ascundă sufletu-n prinsoare
sub talpa vieții în pășiri de gală,
iar trenul meu pornește într-o doară
ca un cuțit înfipt în noaptea blândă
ce mă-nfășoară cald și părintește
în prevestiri de nu știu ce izbândă,
de care din părinți se povestește,
*
dar nu ascult, căci am pornit la drum
și dangătele șinelor răsună
de parcă pe o cruce grea de fum
s-ar osteni ca sufletu-mi să-l pună
*
voi întâlni aceleași case vechi
sub jegul unor veacuri inutile
prin care trec drept veșnice perechi
aceleași vieți la fel de infantile
în aroganța lor primejnioasă
de cămătari ai vremii în derivă
și-o să visez întoarcerea acasă
cu-o ardere atât de impulsivă
*
încât cenușa verbelor s-o duce
cu colbul nopții într-un alt târziu
în care-mi urc poemele pe cruce
cu o cruzime ce doar eu n-o știu,
căci ostenit mi-am pregătit culcușul
în trecerea prin nopți a unui tren,
convins că până-aici a fost urcușul
prin ceea ce nu-i veșnic, ci peren
*
și va urma un coborâș în fugă
întâmpinat de-acele case vechi
dintr-un oraș ce-mi sună ca o rugă
a neputinței lumii prin urechi
*
Lunecând, alunecând, iar mi-i sufletul plăpând
și se duce ca izvorul pe făgașul lui din veci
încât iarăși nu-mi mai pasă până unde, până când
va dura această tihnă și tăcere calmă; deci
mă aștern în trup cuminte precum slovele în carte
și mă las cuprins de liniști ca de-o naștere mai nouă:
sună buciumul în mine, dar, ca să-l auzi, departe
trebuie să-aprinzi în candeli diminețile-amândouă,
*
cea ursită pentru prunci să încapă în pruncie
ca-ntr-o veșnicie vie, care nu se va sfârși,
și-apoi cea durată-n mine ca într-un târziu să-mi fie
vântul care m-o cuprinde și m-o duce-n zare și
mă va cununa sălbatec cu galopurile dese
care scapără în pietre câte-o dâră de scântei,
hai, dejghioacă-mă, femeie, din cuvintele alese
ca să te aleagă cântec din noianul de femei
*
care trec – iar cântă trenul lunecând, alunecând
și mă duce pe sub liniști care prind să mă cuprindă
încât iarăși nu-mi mai pasă până unde, până când
timpul nărăvaș și sprinten sufletul mi-l tot colindă
*
memoriei poetului bucovinean Ghedeon Coca
pe-aici am fost, îmi recunosc trecutul,
spunea un bard din vechea Bucovină
când timpul șfichiuia în el cu cnutul
dur împletit din beznă și lumină,
iar eu abia acum simțind arsura
din sufletul acelui bard uitat
am desfăcut din univers cu gura
și pentru el iertarea de păcat,
*
căci stă-n puterea lui să-mi dea putere
în deslușirea runelor cerești
și mai ales puterea de a cere
să fii și-n veșnicie cine ești
și să n-accepți pedepse, purgatorii
și alte spaime, toate născocite
de cnutul ce-l rotesc asupritorii
când ne gonesc prin viață ca pe vite,
*
deci răzvrătit, așa cum sunt poeții
pe când trăiesc cuvinte și se-nchină,
zăresc în hăul cerului ereții
zădărnicind întoarceri în lumină
*
pe drum văd colcăiala de sutăn
din zorii vieții, până în apus
ca viermii-n supurarea unei răni,
dar rana nu-i cea sfântă-a lui Iisus,
de-aceea ce există vindecare,
iar vinul vechi s-a oțetit în căni
căci omenirea-i dusă în oroare
de colcăiala asta de sutăni
*
prin care unii cetluiesc cu funii
și osândesc la grave irosiri,
lminile s-au stins și doar tăiunii
mai conturează niște năluciri
prin care orbii, dându-le crezare,
pe când își cată calea ca nebunii,
desăvârșesc căderea în oroare
prin care unii cetluiesc cu funii
*
și-i prea târziu și poate-i prea devreme
să auzim cum glasul lui Iisus
pe Calea Lui continuă să cheme,
din zorii vieții, până în apus
*
prin ceruri numai nourii se duc
ca niște năluciri de vechi corăbii,
apoi încearcă viața încă-un truc
și îi transformă într-un stol de vrăbii
și nu mai e miraj, nici fantezei,
nici năzuirea de-a pleca în zbor
căci va veni o toamnă cenușie
cu picături de plaie în ciopor,
*
iar cineva va plânge la fereastră
cu plânsul desuet al nimănui,
dar va fi cald în încăperea noastră
și-o asuda gutuia amărui
și senzual ca fumul de țigară
din care-mi împletesc niște visări
doar ca să uit că toamna pe afară
pășește de un timp fără-ncălțări
*
și seamănă superb cu o femeie
pe umbra depărtării rătăcită,
din ceruri se desprinde o scânteie
ca o cădere nouă în ispită
