deşi-i târziu şi-ntunecat, şi plouă

*

din ceruri s-a desprins un plâns nervos

ce poposeşte încă peste lume

şi tot aud galopul furios

când caii vremii tropotesc în spume

ca să adaste-n margine de veac,

acolo unde-ncărunţesc păşuni,

iar ploile acestea mă prefac

în oarbă vatră pentru stinşi tăciuni

*

şi-aş vrea să văd înfăşurate-n ploi

păşirile femeilor frumoase

care-şi uitară urmele în noi

când toamna zvârcolise ploi nervoase

peste speranţe, peste aşteptări

şi peste-ntinsul altei irosiri

pe sub lumina curmezişei zări

în care ard mocnit doar amintiri:

*

hai, vino, cosmic plâns, şi mă răpeşte

ca să mă duci într-o speranţă nouă

în care veşnicia se trăieşte,

deşi-i târziu şi-ntunecat, şi plouă

există, totuşi, o matrice

*

ştiu că există o matrice

din care-a fost să mă desprind

drept bob de grâu în nişte spice

şi-l voi hrăni pe cel flămând

ce gustă pâinea-ngândurat

şi-aproape fără să îi pese

de jertfa ce l-a săturat,

nici că jertfirile-s mai dese

*

cu cât flămânzii se-nmulţiră

şi-s parcă mai înfometaţi,

iar urmele care-i înşiră

i-au desluşit nenumăraţi

în marşuri fără vreo adresă

şi fără-ntoarcere în spic

chiar dacă ştirile de presă

nimicnicesc despre nimic,

*

nimicnicesc nimicnicie

cum cartea cărţilor o zice

încredinţând că-n veşnicie

există, totuşi, o matrice

drept rădăcină care îi ursi

*

din trunchiul acesta s-au desprins lăstari,

ia rădăcina plină de vigoare

pulsează liniştit în fiecare

ram conturând stejarii şi mai tari

din vremea care lanţurile-şi sfarmă

cu zăngănit năprasnic de secunde

sub prăbuşirea căror se ascunde

tăcerea ca un ţipăt de alarmă,

*

dar nu îmi pasă, fiindcă în urmaşi

întotdeauna este cald şi bine

încât aud cum sufletul din mine

s-a aşternut acolo pentru a-şi

găsi odihna binecuvântată

de cei ce vin cu mine din trecut

căci i-am trăit mereu şi m-au durut

când îmi lipseau din suflet câteodată,

*

deci mi-am promis că eu nu voi lipsi

din nici o taină care o să vină

pentru-a nutri lăstarii cu lumină

drept rădăcină care îi ursi

s-o las apoi prin suflet să-mi colinde

*

ursit să-i aparţin doar unei ţări,

fără plecări şi fără de întoarceri,

refuz mirajul zărilor din zări

când în lăuntrul uriaşei carceri

există munţi care le-au fost altare

străbunilor din ceruri ignorate,

iar rugăciunea lor în fiecare

fir de nisip durează o cetate

*

din despicări drept piatră să m-adun

şi să cuprind lumina şi s-o apăr

ca să descopăr câte un străbun

pe cerul larg în fiecare scapăr

şi-apoi să plec spre focurile vii

să mă înfrupt din sacra lor veghere

purtând cămaşa unei poezii

ce sufletul mi-l poartă în tăcere,

*

eu ştiu: numai tăcerea spune tot

de parcă universul l-ar cuprinde

ca să-nţeleg şi-nţelegând să pot

s-o las apoi prin suflet să-mi colinde

clipita care mi-i ursit să fiu

*

lui Gheorghe David

*

din nu ştiu care crengi desprinsă

alunecă în calea mea clipita

de vremuirea vremilor învinsă,

de caii ce o poartă cu copita

de-a lungul uriaşului galop

cu care universul mă apasă

ca să îmi pară uneori un strop

dintr-o lumină ce-o aştern pe masă

*

doar ca să dea cuvintelor contur

şi să le facă păsări şi cenuşă

când mă pândesc cu ochii unui fur

doar stelele uitate lângă uşă,

deşi-i atâta loc în încăpere

şi-atât pustiu ce l-a durat ursita

doar ca să-mi facă sufletul să spere

că-i aparţine numai lui clipita,

*

dar e târziu, târziul se repetă

de când adun târziu peste târziu

şi drept acoperiş mă mai regretă

clipita care mi-i ursit să fiu