dar razele clipesc îndepărtări

*

să nu mai crezi în ce nu vrei să crezi,

să nu te pleci în faţa nimănui,

să nu aştepţi renaşteri sub zăpezi

şi sufletul nu ţi-l rosti nicicui,

ci doar păşeşte, intră în coloană

şi pune-ţi talpa peste căi pecete

căci urma ţi-i ursită drept icoană

şi verbele-s deprinse să-ţi regrete

*

cu fâlfâiri de păsări irosirea

şi-ntoarcerea de unde ai plecat

dacă auzi cum se-nspăimântă firea

de clopotul vestind în lung şi-n lat

numai amar şi ispăşiri finale

pentru eroarea unei judecăţi

ce a durat în vremuri ancestrale

încercuirea cu prejudecăţi,

*

ignoră tot şi-ncântă-te cu viaţa

frunzişului ce lunecă spre zări,

deja îţi face semne dimineaţa,

dar razele clipesc îndepărtări

dacă-o fi să mă mai nasc

*

dacă-o fi să mă mai nasc

lunii cerbii nu-i mai pasc

căci aud cum gem sub teasc

de clipite răzvrătite

şi prin unii risipite

vieţi strivite de copite,

*

brazde pururi fără rod

şi lungi şiruri de norod

şi chiar fructele în pod

asudate-n aşteptare,

pe când cerbii, fiecare

apucând pe o cărare,

*

mi-au făcut din suflet vreasc

numai cerbii să nu-i pasc

dacă-o fi să mă mai nasc

întâi şi-ntâi tot eu m-am desfrunzit

*

o linişte de început de lume

s-a furişat în frunze despletită

ca o femeie în oglinzi anume

visând căderi finale în ispită,

iar seva rătăcită prin copac

a ignorat lumina şi absoarbe

doar liniştea în care mă desfac

proptit pe cer cu degetele oarbe

*

ca nişte crengi pe care le adie

o slobozire calmă de culori

sub frigul care încă întârzie

s-adune promoroacă pe viori

şi să găsească doar neprihănire

aproape sfântă-n ultimul păcat,

şi-aud în depărtare o iubire

sub paşii toamnei cum s-a scufundat,

*

iar liniştea asupră-mi dă năvală

şi face răni adânci în asfinţit

încât nu mai încape îndoială:

întâi şi-ntâi tot eu m-am desfrunzit

din preajma lui aleanuri şi cuvinte

*

dar filosoful nu ştiu nimic,

trăia pentru cuvinte rătăcite

din sensul zămislirilor în spic

spre eşuări în pâinile dospite

ce odihnesc de-atâta timp pe mese

sub umbra zveltă-a cupelor cu vin

şi asculta din ce în ce mai dese

înstrăinări în propriul lui destin:

*

acesta-i trupul meu, şopti atunci

şi îşi întinse palmele spre zări

ca să primească noile porunci

ale speranţei prin îndepărtări,

dar nici o slovă nu i s-a prelins

pe liniile palmelor întinse

şi s-a întors în trupul său învins

şi o tristeţe cosmică-l cuprinse

*

acolo, lângă masa cu belşug

de pâini curate şi de vinuri sfinte

şi parcă văd cum se tot rup şi fug

din preajma lui aleanuri şi cuvinte

din umbra lor în umbrele din mine

*

aici au fost numai femei frumoase,

dar umbrele se-adună în ruine

şi mor cobzarii-n treceri peste case

şi se aud cântările divine

cum rostuiesc amurguri prin femei

tămăduind prin visele deşarte

în clopote din ce în ce mai sparte

cu respirarea lor fără temei,

*

dar ochii mei aidoma le sorb

şi desluşesc doar calme frumuseţi,

deşi oraşul e la fel de orb

pe calea cenuşiei noastre vieţi,

deşi oraşul mantia de gală

a zdrenţelor bolnavului trecut

şi-o pune uneori sub cerul mut

minţind cu o poveste ancestrală

*

şi văd pe străzi femeile cum trec

sperând ca cineva să le închine

poemele cu care mă petrec

din umbra lor în umbrele din mine