deşi un om încă aşteaptă veşti

un singur om mai aştepta o veste

şi tresărea când clopotul de seară

zvârlea câte-o speranţă nouă peste

oraşul copleşit de primăvară,

eu locuiam, tot pe atunci, departe

în mugurii cireşului ştiut

ca să-nţeleg cum timpul se desparte

în ce trăiesc şi ce-i necunoscut,

iar mugurii cu cosmică migală

dansând pe cer cu soarta lor secretă

m-au desfăcut petală cu petală

de parcă doar cireşul îmi regretă

destinul meu de pasăre-mpuşcată

ce nu mai cată locuri de popas

şi, prăbuşită-n cer încă o dată,

pare acolo-n cer să fi rămas

privind nostalgic spre oraşul care

şi-a tras zăvoare chiar şi pe fereşti

pentru-a trăi un fel de disperare,

deşi un om încă aşteaptă veşti

s-a schimbat în înviere

Doamne, rob îmi spun nebunii,

deşi lanţul nu-l suport,

şi-au zvârlit cu pietre unii

în lumina ce o port

ca o candelă curată

după chip să mi te-arate

când te caut câteodată

şi te aflu libertate,

*

Doamne, risipit-au bezne,

peste pribegii buimace

urcă şarpele pe glezne,

iar veninul lui rapace

în cuvinte îl îndeasă

cei ce mi se vor stăpâni,

deşi văd, dar nu le pasă

că am candela în mâni,

*

Doamne, dă-mi iluminare

ca de lanţuri să mă scape,

rugăciunile amare

încă-mi clocotesc sub pleoape

ca să te întrupi cuvântul

care-aduce mângâiere,

căci în jurul meu pământul

s-a schimbat în înviere

ca să-l târăsc cu umbra mai departe

atâţia monştri îţi tot ies în cale

că-nfricoşat aş vrea să mi te strig,

dar văd târziu cum umbra tălpii tale

zburătăceşte frunzele prin frig,

iar eu ca închinat printr-o ursită

purificării sacre prin copaci

aud în sânge cum un glas palpită

ca să-mi şoptească fără veste: taci!,

*

şi tac, cu câte-o piatră strânsă-n mâini

fără să ştiu spre unde să le-arunc,

mi-aş azvârli şi sufletul la câini

neprihănit precum al unui prunc,

dar umbra ta nepotolit se pierde

de parcă m-ar lăsa fără reper

abandonat pustietăţii verde

mugur în crengi ce scapără în cer:

*

în ce să cred?, dau sufletului veste

din necuprinsa pagină de carte

doar ca să văd că sufletul mai este

ca să-l târăsc cu umbra mai departe

ion drăguşanul: cuvintele ce tot m-au locuit

*

întins în iarbă într-o fără vreme

şi picurat dezlănţuit de stele

am auzit un glas: nu te mai teme

căci dragoste sunt cerurile mele!,

iar stelele de sus înduioşate

şi-ntr-o plutire de un calm tiptil

mi-a zis în taină fericită: frate,

ţi-a fost ursit să fii mereu copil,

*

să treci prin trup ca printr-un val de rouă

care inundă ierburile-n zori

şi-abia târziu să ni te-alături nouă

într-un alai al altei sărbători,

căci nunta ţi-a fost dată drept nuntire

necontenită nuntă şi destin,

hai, bea lumina cerului subţire

din trupul tău ca un pocal cu vin!,

*

şi-am râs simţind cum se crăpa de zi

doar ca să am o cale de păşit

drept raţiune sacră de a fi

cuvintele ce tot m-au locuit

*

*

în care paradisul e femeie

din talpa ta se va desprinde iarba

și va păși încet spre depărtări

ademenită-n nesfârșit de oarba

nevoie sacră de iluminări

și-apoi din palme crengi au să culeagă

ceea ce-n ele e acum idee,

iar universul o să înțeleagă

că tu exiști pentru rodiri, femeie,

*

că tu îmi vindeci verbele cu pleoapa

și îmi arăți pe cale o fântână

să mușc lumina, să-nțeleg că apa

e orizontul care mă amână

căci am aici altarul din poveste

la care cu clipite să mă-nchin

când înțeleg că însăși soarta este

doar o femeie și-un pahar cu vin

*

din care sorb cu sete ancestrală

atunci când simt că sufletu-l descheie

spre veșnicia vieții ideală

în care paradisul e femeie