deşi un om încă aşteaptă veşti

un singur om mai aştepta o veste

şi tresărea când clopotul de seară

zvârlea câte-o speranţă nouă peste

oraşul copleşit de primăvară,

eu locuiam, tot pe atunci, departe

în mugurii cireşului ştiut

ca să-nţeleg cum timpul se desparte

în ce trăiesc şi ce-i necunoscut,

iar mugurii cu cosmică migală

dansând pe cer cu soarta lor secretă

m-au desfăcut petală cu petală

de parcă doar cireşul îmi regretă

destinul meu de pasăre-mpuşcată

ce nu mai cată locuri de popas

şi, prăbuşită-n cer încă o dată,

pare acolo-n cer să fi rămas

privind nostalgic spre oraşul care

şi-a tras zăvoare chiar şi pe fereşti

pentru-a trăi un fel de disperare,

deşi un om încă aşteaptă veşti