ce-a mai rămas prin noi din acel foc?
ne-am strâns în cerc împrăştiind cărbunii
deasupra beznei stoarse pe pământ
şi stelele aruncă nişte funii
iluminând şi adiind pe vânt,
de undeva viorile adună
cântări şi zvârcoliri necunoscute,
iar tălpile desculţe împreună
iau forma-nşiruirilor de ciute,
*
deşi nu-s ierbi în ceruri clătinate
de răzvrătirea noastră ancestrală
să ia cu ele răni nevindecate
ascunse sub pecete de cerneală
de cei născuţi cândva să înţeleagă
şi să rostească tot ce-i de rostit,
în umbra vremuirii ce încheagă
precum un caş rotundul asfinţit
*
în care toţi am tot râvnit hodină
şi risipiri de suflet în tăcere
căci ni s-a spus că-i veşnică lumină
întoarcerea-n cuprinsul unei sfere
în care se aud cântând străbunii
pe când horesc sacerdotalul joc:
vezi sus, mai sus, ademenind tăciunii
ce-a mai rămas prin noi din acel foc?
