căci suntem pururi împreună!

Fără titlu, de Radu Bercea

sunt doar ţăranul care trece

ducându-şi cântecul pe umăr

pe când frunzişul se petrece

şi nici nu mai apuc să-l număr,

ci-l potrivesc în nişte file

în care spun doar ce-am trăit

tot întrebând: tu vezi, copile,

că totuşi toamna-i asfinţit?

*

şi-atunci din frunza lui cea sfântă

copilul care-am fost odată

îmi face semn s-aştept şi-mi cântă

cântarea lui desferecată

de primăvara vârstei sale

de parcă ar dori să-mi spună:

păşeşte liniştit pe cale

căci suntem pururi împreună!

*

cântec pentru roman istrati şi tiberiu cosovan

când nu au mai venit la cină

nici n-a fost nimeni să-i aştepte

şi frunzele cădeau pe trepte

în lungi aleanuri de lumină,

şi cerul clătinat în dungă

de clopotul ca o părere

pieziş mai scăpăta durere

pe calea încă mult prea lungă

*

şi parcă fără paşi grăbind

spre înălţimile profunde

în care cineva se-ascunde

sub tânguirea din colind

căci doar atunci când nu se ştie

ne stăpâneşte şi-nfioară

să-l aşteptăm şi-a doua oară

blând răstigniţi în poezie

*

ți-i viața încă fără preț

hai, pune-ți mantia de gală

pe care s-au bătut zarafii

sub emisfera boreală

ce-și scutură mereu canafii

peste-nsetări de veșnicie

și evadări în tinerețe

căci vinul fierbe-n poezie

de parcă-ar vrea să te învețe

*

să crezi în tine și să fii

mai mult decât ți-a dat ursita

pășind prin toamnele târzii

în care-a-ncărunțit ispita

și-aruncă brumele departe

năvod de jale și îngheț

căci doar în pagina de carte

ți-i viața încă fără preț

nu mai există Bucovina

nu mai există Bucovina,

șoptesc ceasornicele nopții,

în timp ce unii dau medalii

și alte nulități le speră,

în lumânare semidocții

au stins inconștienți lumina,

iar bezna, lunecând stingheră,

desface-ntunecate falii;

*

nu mai există spirit viu

și nici vreo altă vietate

nu-și poartă calma ei vibrare

pe sub pădurile de fagi,

sub umbrele nemăsurate

se-ntinde ultimul pustiu,

iar semidocții tot mai vagi

se spulberă-n îndepărtare;

*

în Bucovina, iată proștii,

fudui doar de prostia lor,

în calendarele festive

ca-ntr-o bulboană se aruncă,

nu-i bai, e voia tuturor

crispată în aleșii voștri

și e și cosmică poruncă

a morții ei definitive

copilul năzuind la înviere

de când frunzișul brazdelor se-nchină

se plânge-n ceruri, lacrime tiptil

prelinse cu aleanuri în lumină

îmi dezvelesc în suflet un copil

cu încălțări de frunze ostenite

și-nfășurat în frunzele târzii

jucându-se pe drumuri cu clipite

vremelnice și toate arămii

*

ca un parcurs de pelerini prin viață

care alungă spaime cu cântări,

cu închinări în care își răsfață

predestinate treceri înspre zări:

hei, hei, îmi duc povara de frunziș

până m-oi face frunză în cădere,

iar buciumul străbate curmeziș

copilul năzuind la înviere