când mă spulberă clipita

iată, mi-a şoptit şoptirea

într-o margine de cale,

se trezeşte primăvara

şi se-mbracă în mireasă,

nu-i răspund, îmi pun pe masă

şi arcuşul, şi vioara,

şi trei file triumfale,

iar alături nemurirea

primăverii care vine

ca să-şi afle într-un altul

care a-nceput să cânte

doar pe raza cea subţire

poate îndrăgitul mire

care presură cuvinte

ca să vindece înaltul

tot în colile veline

ce-mi aşteaptă ostenita

trecere din zi în noapte

a poemelor finale

îndelung crucificate,

iar prin crengi înviorate

bat din aripi ireale

stoluri, stoluri nişte şoapte

când mă spulberă clipita

ridică-te, prietene, și luptă!

dacă ești om, nu accepta înfrângeri

când viața din durere se înfruptă,

chiar dacă sinți cum în lăuntruri sângeri

ridică-te, prienene, și luptă

și nu-i urma pe cei ce te întină

cu bezna unor noi încolonări,

orbeții nu-s născuți pentru lumină,

iar beznele clădesc îndepărtări,

dacă ești om alege fericirea

și n-o scăpa din suflet niciodată,

căci poți afla în zâmbet nemurirea,

credința într-un cântec e durată,

iar tu, precum înaltul din biserici

al muzicii de nimeni întreruptă,

din vremuiri de vrei să te desferici,

ridică-te, prietene, și luptă!

acelaşi gol universal se-arată

din cât am fost rămân nişte urmaşi

şi, fără voia mea, tot ce am scris

şi-n pulberea de stele nişte paşi

ce caută promisul paradis

căci nu e altceva de căutat

de un damnat etern la rătăcire

ce-a fost complice vieţii şi-a uitat

să o trăiască doar ca fericire,

iar de-oi ajunge undeva pe cale

şi-oi poposi la focuri cu strămoşii

voi povesti de zările natale

de sub amarul zodiilor roşii

ce-au pus pe umbre straşnice cătuşi

ca să rămână umbra-ntemniţată,

dincolo de speranţe şi de uşi

acelaşi gol universal se-arată

deasupra verbelor cărunte

în vad ceasornicul destramă

povestea vieților ce curg

dinspre străbuni, prin tine, mamă,

mereu spre ultimul amug,

iar eu rămân pe mal răchită

ca să mă bucur de lumină

să simt adâncul cum palpită

cuprins întreg de rădăcină,

dar vine iarăși primăvara

și nu-mi mai pasă de plecări,

din ceruri a prelins vioara

lumina cosmicei cântări

ca să mă-nfășur în senin

și-n nostalgia unui munte

cu viața care curge lin

deasupra verbelor cărunte

cântecul mărțișorului

soare roșu, lună albă

și-o logodnă ca un scapăt

când se împletesc în salbă

luăm totul de la capăt

și iubim, iubim iubire

și sperăm speranțe clare

în aceeași împletire

și de lună, și de soare

și de cuib în largul larg

din copacul bun al vieții,

pe când stelele se sparg

dacă le pășesc drumeții

când pe căile ursite

se tot duc, se duc, se duc

și bat caii din copite

doar pe unde eu apuc…