*I
*
culegătorul de zâmbete s-a ivit în oraş,
îşi făcuse din cer o desagă subţire,
fulguise o iarnă cam anemic şi laş
doar atât încât urmele lui să le-nşire,
iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţi
de zâmbete, de speranţă şi viaţă,
eram siguri de noi, hibernând fericiţi
sub cătuşa aceea de pustiuri şi gheaţă;
*
*
va veni primăvara – ne doream în ascuns –
vor înmuguri zâmbete noi şi tenace;
era frig prin oraş, ceţuri reci ne-au străpuns
până în suflete cu o ură rapace,
iar dincolo de noi primăvara pândea
ca o boare anume doar de tainice şoapte;
ca un licăr prelins dintr-o umedă stea
culegătorul de zâmbete s-a fost stins. Şi e noapte!
*
* II
*
la porţile oraşului, cea mai frumoasă femeie,
mesteceni în zale şi o fântână curată,
drumul păstrând memoria tălpilor
şi amurgul păşind ca o vulpe roşcată
şi turnul de piatră uriaş furişând
umbre cărunte spre munţi şi popasuri,
prin casă lumina intrând în balans
de parcă s-ar stinge o mie de glasuri,
*
*
aici nu se-ntâmplă aproape nimic,
drumeţii vin rar şi trec spre departe,
cimitirul eroilor ca un zmeu de hârtie
se întoarce furiş într-o filă de carte;
nici o veste prin aer, universu-i un abur
despre care n-avem cea mai mică idee,
numai singurătatea la porţile oraşului
ieşind împrumută chip de femeie.
*
*III
*
învierea se va sărbători într-o noapte,
sălciile plângătoare şi-au aprins luminile,
e timpul să ne înfăşurăm în smerenie
căutând în adânc mai adânc rădăcinile,
dar calea-i pierdută, o genune piezişă
a frânt universul în mărunte nisipuri:
învierea se va sărbători în curând, în curând
semnele ei s-or întoarce pe chipuri
*
*
dezvelind doar peceţi îndelung ignorate
prizoniere în sânge, în visuri, în fapte
aidoma rănilor ferecate pe cruce
cândva, într-o altă repetabilă noapte,
când toate dureau, când strângea universul
prin lăuntruri pustii, nesortite-nvierii,
în curând va veni chiar şi noaptea aceea
închinată sublim primăverii.
*
*IV
*
neliniştea s-a risipit prin oraş,
pietrele ard şi-ndelung o respiră,
mă despovărez de cuvinte chiuind, chiuind,
iar pe urmele lor numai pietre se-nşiră
şi e frig prin oraş şi-s copacii osoşi
şi-ntârzie şi mugurii să ţâşnească-n lumină,
numai pâcla neliniştii ca nisipul se scurge
într-o lespede grea, sufocantă, deplină;
*
*
clipa mea s-a prelins pe obraz, pe obraz,
s-a uscat pe obraz şi-i cad solzii prin iarbă,
mă desprind din nelinişti şi mă lepăd de solzi,
iar amurgul începe dintr-odată să fiarbă
doar în sângele meu de cobzar ostenit
ce-şi pierduse şi cobza şi chiar cântu-l pierduse,
e târziu, lumânarea frânge umbre prin casă,
ce risipă de umbre-i în târziuri, Iisuse!
*
*V
*
ospăţ târziu cu candeli de mătase
şi cu brocarturi roşii peste mese
la care dorm în somnuri princiare
figurile din cartea mea alese,
până în zori desigur o voi scrie
pe tălpile femeii somnoroase
şi-apoi murind voi fluiera cuvinte
prin galerii de carii şi prin oase,
*
*
încă e timp să mai visăm corăbii,
oceanele de jad ce le susţin,
dar mâine-n zori vor bea şi însetaţii
cu palmele fuioare de venin
şi-o să-i îngrop pe toţi într-un ceasornic
uitat în turn de zeii care mor
în filele cu colburi subsuoară
în cărţile cu zimbri pe cotor,
*
*
ce-mi pasă, Doamne, că mă nasc aiurea
cu ierbi de leac presate sub călcâie,
literatura-i damful comestibil
ce-mi urcă-n nări şi-ar vrea să mai rămâie
într-un penet de îngeri, într-o stampă
prin care toţi visează că exişti
în timp ce eu rămân tot personajul
căminului cu calmi nefamilişti.
*
