Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 113

Cât mai sunt din ce n-oi fi

Floare de soc

*

M-aş opri lângă-un izvor pe sub suflet călător

şi-aş bea apă să-mi încapă întreg sufletul sub pleoapă

mistuit mistuitor doar de clipa-n care mor

ca o frunză care pleacă şi vrea undele să-ntreacă,

*

m-aş opri şi-aş şovăi, cât mai sunt din ce n-oi fi

să se rupă din lăstare ca o veste călătoare

sfărâmată-n zori de zi şi uitată-n zile şi

preschimbată-n sărbătoare să înfigă raze-n soare:

 *

la întoarcerea-n ocean, cerul pulberi de mărgean

peste voi o să alunge, cu ninsorile prelunge

în eresul altui an dus pe suflete în van

fără veste să vă-ndunge înspre ce şi înspre unde

*

înspre depărtarea tristă, care nici nu mai există,

care-i doar închipuire, ca să sper în nemurire

frângând lacrimi în batistă, căci speranţa tot insistă

să mă mintă, să înşire o iluzie subţire

 *

peste frunza-n care-ncape sufletu-mi ce vrea să scape

dus de curgeri infantile dincolo de nopţi şi zile,

dincoace de ce-i aproape. Dincolo de cer şi ape

în contururi inutile veşniciile-s ostile.


Cântec pentru drumul cu maci: lui Iulian Moldovan

*

Iuțisem pasul, căci aveam de mers,

un drum frumos își răzlețise macii

lăsând să urce stele-n univers,

iar lângă mine au cântat copacii

a nu știu câta oară despre vise

născându-mă copac încă o dată

*

Mie să-mi fiu, prin cântece nescrise,

o creangă doar de roduri înstelată;

lumea râdea și-am râs și eu cu ea,

doar macii de la drum migrau spre zare

odihnitori și-am apucat o stea

vrând să-mi cioplesc această închinare

acolo unde universul e ursire

necontenită întru fericire.

*


Ziua în care mi-am fotografiat cuvintele

Desteptarea pimaverii 1

*I

*

culegătorul de zâmbete s-a ivit în oraş,

îşi făcuse din cer o desagă subţire,

fulguise o iarnă cam anemic şi laş

doar atât încât urmele lui să le-nşire,

iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţi

de zâmbete, de speranţă şi viaţă,

eram siguri de noi, hibernând fericiţi

sub cătuşa aceea de pustiuri şi gheaţă;

*

Desteptarea primaverii 2

*

va veni primăvara – ne doream în ascuns –

vor înmuguri zâmbete noi şi tenace;

era frig prin oraş, ceţuri reci ne-au străpuns

până în suflete cu o ură rapace,

iar dincolo de noi primăvara pândea

ca o boare anume doar de tainice şoapte;

ca un licăr prelins dintr-o umedă stea

culegătorul de zâmbete s-a fost stins. Şi e noapte!

*

Desteptarea primaverii 3

* II

*

la porţile oraşului, cea mai frumoasă femeie,

mesteceni în zale şi o fântână curată,

drumul păstrând memoria tălpilor

şi amurgul păşind ca o vulpe roşcată

şi turnul de piatră uriaş furişând

umbre cărunte spre munţi şi popasuri,

prin casă lumina intrând în balans

de parcă s-ar stinge o mie de glasuri,

*

Desteptarea primaverii 4

*

aici nu se-ntâmplă aproape nimic,

drumeţii vin rar şi trec spre departe,

cimitirul eroilor ca un zmeu de hârtie

se întoarce furiş într-o filă de carte;

nici o veste prin aer, universu-i un abur

despre care n-avem cea mai mică idee,

numai singurătatea la porţile oraşului

ieşind împrumută chip de femeie.

*

Desteptarea primaverii 5

*III

*

învierea se va sărbători într-o noapte,

sălciile plângătoare şi-au aprins luminile,

e timpul să ne înfăşurăm în smerenie

căutând în adânc mai adânc rădăcinile,

dar calea-i pierdută, o genune piezişă

a frânt universul în mărunte nisipuri:

învierea se va sărbători în curând, în curând

semnele ei s-or întoarce pe chipuri

*

Desteptarea primaverii 6

*

dezvelind doar peceţi îndelung ignorate

prizoniere în sânge, în visuri, în fapte

aidoma rănilor ferecate pe cruce

cândva, într-o altă repetabilă noapte,

când toate dureau, când strângea universul

prin lăuntruri pustii, nesortite-nvierii,

în curând va veni chiar şi noaptea aceea

închinată sublim primăverii.

*

Desteptarea primaverii 7

*IV

*

neliniştea s-a risipit prin oraş,

pietrele ard şi-ndelung o respiră,

mă despovărez de cuvinte chiuind, chiuind,

iar pe urmele lor numai pietre se-nşiră

şi e frig prin oraş şi-s copacii osoşi

şi-ntârzie şi mugurii să ţâşnească-n lumină,

numai pâcla neliniştii ca nisipul se scurge

într-o lespede grea, sufocantă, deplină;

*

Desteptarea primaverii 8

*

clipa mea s-a prelins pe obraz, pe obraz,

s-a uscat pe obraz şi-i cad solzii prin iarbă,

mă desprind din nelinişti şi mă lepăd de solzi,

iar amurgul începe dintr-odată să fiarbă

doar în sângele meu de cobzar ostenit

ce-şi pierduse şi cobza şi chiar cântu-l pierduse,

e târziu, lumânarea frânge umbre prin casă,

ce risipă de umbre-i în târziuri, Iisuse!

*

Desteptarea primaverii 9

*V

*

ospăţ târziu cu candeli de mătase

şi cu brocarturi roşii peste mese

la care dorm în somnuri princiare

figurile din cartea mea alese,

până în zori desigur o voi scrie

pe tălpile femeii somnoroase

şi-apoi murind voi fluiera cuvinte

prin galerii de carii şi prin oase,

*

Desteptarea primaverii 10

*

încă e timp să mai visăm corăbii,

oceanele de jad ce le susţin,

dar mâine-n zori vor bea şi însetaţii

cu palmele fuioare de venin

şi-o să-i îngrop pe toţi într-un ceasornic

uitat în turn de zeii care mor

în filele cu colburi subsuoară

în cărţile cu zimbri pe cotor,

*

Desteptarea primaverii 11

*

ce-mi pasă, Doamne, că mă nasc aiurea

cu ierbi de leac presate sub călcâie,

literatura-i damful comestibil

ce-mi urcă-n nări şi-ar vrea să mai rămâie

într-un penet de îngeri, într-o stampă

prin care toţi visează că exişti

în timp ce eu rămân tot personajul

căminului cu calmi nefamilişti.

*

Desteptarea primaverii 12


Cântec pentru Olga Finiş

Desen din "Sinteze"

Desen din “Sinteze

*

Există, în lumea asta mare, oameni de o frumuseţe deosebită, cărora, vorba persanului Hafez, mă simt dator cu o sută de vieţi, de-odată. Oameni pe care, întotdeauna, i-am întâlnit drept bucurie şi care, parcă fără de veste, s-au transformat în membri de drept ai familiei mele. Dovadă că ursita a ştiut să-mi fie, cel mai adesea, mai mult decât favorabilă.

*

Un astfel de om este Doamna Dr. Olga Finiş. Doamna Doamnă Olga Finiş. Din nefericire, o altă Doamnă Doamnă, Doina Ilieş, s-a grăbit la reîntâlnirea cu Dinu şi dureros ne lipseşte de aproape cinci ediţii de Bucovina Rock Castle. Din nefericire, nu-mi mai aduc bine aminte dacă am apucat să-i spunem cât de mult o iubim.

*

Tocmai de asta, încetul cu încetul, nu o să mai ratez nici o mărturisire afectivă, aşa că lor, membrilor hăruiţi ai familiei mele, o să le închin, încetul cu încetul, câte un poem omagial.

*

Nu se scrie greu un astfel de poem: când simţi că sufletul nu-ţi mai încape în trup, laşi cuvintele să şiroiască în pagină şi recapeţi puteri.

*

Cântecele acestea le voi scrie, în primul rând, pentru mine. Cum e şi normal, o să încep cu cel care o omagiază pe Doamna Doamnă Doctor Olga Finiş:

*

*

În lumea noastră scapără pe cer

şi împleteşte zările-n lumină

ca ramura cireşului ce-nchină

deasupra zilei muguri şi mister

*

căci ne e soră prin sortire sfântă

şi ne e suflet geamăn şi duios

cu care viaţa seamănă prinos

ca şi cireşul de la geam ce cântă

 *

şi ne e Doamnă – pururi Doamna noastră

de veghe luminoasă prin destin,

căci ne e Olga Finiş un senin

la fel ca şi cireşul din fereastră

*

şi mai presus de el şi mai adânc,

ea vindecă prin suflet cu migală

când caii prin serbările de gală

trec zornăind cu clipe la oblânc,

*

 dar nouă nu ne pasă nici de oră,

de ani ce trec, de trecerea în sine,

cât ne-a fost dată rază în destine

ea, Olga Finiş, steaua noastră soră!


Mamei

MAMA

MAMA

*

vine vreme, mamă, iar o stea căruntă

linişte presoară, amăgind prin sat

toţi copacii care orele înfruntă

adunaţi la sfat;

 *

nu rostesc copacii nici o stea deasupra,

ci presoară numai umbre călătoare

peste urma noastră-n vestejirea vremii

neîndurătoare;

 *

dincolo de toate a rămas fereastra

şi mai vin copacii pe sub ea să-ţi cânte

şi să ţi se-nchine ţie, mamă sfântă,

sfântă între sfinte!

*

*

vine vremea când un copil nu mai este copil
şi rămâi o cămară pustie
prin care rătăcesc umbrele
spre veşnicie

 *

abia atunci depărtările furişate pe zare

altcuiva ostenite se-nchină

şi rămâi o cămară cu umbre

deplină.

*

*

e prea departe, zice cântăreţul,

numai cu mâinile ai putea răzbate

(şi-adorm cu coatele pe cer

şi te visez în tihnă libertate)

jur-împrejur gângănii de metal

şi scrâşnet de pădure somnoroasă

(şi din ascuns mi-aud copilăria

cum se închide să viseze-n casă)

 *

e prea departe, zice cântăreţul,

şi-i prea târziu, ne-a mai scăpat o clipă

(unde-ai fugit şi tu, copilărie,

să retrăieşti nemărginirea-n pripă?)

goneşte veacul sângerând din glezne

şi alergăm şi noi deopotrivă

uitând să mai strigăm copilăria

din vârsta noastră tot mai impulsivă,

 *

e prea departe, zice cântăreţul

cel ce adoarme sub castani în floare

şi îşi roteşte inima pe cer

cu gest cuprinzător de închinare:

ce-ţi pasă ţie, cântăreţ nebun,

că prin odaia mea cu flori furate

eu îmi aud mereu copilăria

sorbind o clipă din eternitate?

*

*

o, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s

să ţi le-aştern în palmă ca pe o veche carte,

am junghiat cu geana zăpezile-n apus,

dar nici o slavă, mamă, nu ţi-am lăsat deoparte,

*

ţi-aş spune poate basmul, dar nu-i mai ştiu izvorul

şi mieii pe la tâmple păşesc încetişor

şi gura mea uscată e una cu ulciorul,

ţi-aş spune poate basmul, dar vorbele mă dor,

*

o, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s

să ţi le-aştern în palmă ca pe o veche carte,

am junghiat cu geana zăpezile-n apus,

dar nici o slovă, mamă, nu ţi-am lăsat deoparte…


Pagina 113 din 153« Prima...102030...111112113114115...120130140...Ultima »