Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

1978, cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând poemul în premieră

*

Mi se desface cobza grea în ierburi

decapitând şi-ngenunchind înfrântă,

ţărâna are gura-nsângerată

şi fulgeră cuvintele, şi cântă;

până la tălpi mă-ncenuşez albastru

amanetând în veac singurătate

şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna

cât încă-mi reazăm tâmplele pe coate;

*

femei schiţate pe un zid de cretă

m-ademenesc năprasnic şi m-alungă,

pe bulevardul care nu mă-ncape

câte-o iubire leneşă mă-ndungă

şi-mi neguţez cuminte tinereţea

prin pieţele cu rame cenuşii,

încă mai ard dezlănţui pândarii

prin vulpile de bitum şi prin vii;

*

femei subţiri cu gura ca o crimă

pe un tăiş sau pe un plumb fierbinte

îmi riscă la ruletă tinereţea

furată violent dintre cuvinte,

nu protestez timid în piaţa mare,

ci îmi dărâm genunchii într-un număr,

sunt o fiară parcă hăituită

cu-o unghie de plumb înfiptă-n umăr;

*

nu mai ucid provincial amante,

nu mai vânez ninsori pentru ospeţe,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie din scurta-mi tinereţe

şi-ncenuşat şi parcă fără mine

dau filele absente mai departe,

pot să-mi păstrez nesăbuita-mi vârstă

doar cetluind-o singular pe moarte;

*

n-am idealuri, gândului i-i reazăm

un pat închiriat şi o planetă,

în mersul ei rotund numai cuvântul

mă tânguie-mpuşcat şi mă regretă;

nu m-acuzaţi de pesimism, prieteni,

un luptător s-a prăbuşit înfrânt,

decapitat frumos cu buza ierbii

şi-ascultă poeziile-n pământ

*

şi mă mai dor poemele nescrise

din tălpile desculţe până-n creştet,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie cu fier îngust şi veşted

ca să rămân încă o vreme tânăr,

străfulgerat de linişte şi dor,

ca să vă strig târziu, la miezul nopţii:

Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

*

Dacă v-a plăcut poezia încropită astăzi…

*

… atunci o să mai postez trei, dintre cele care îmi plac şi mie, deşi doar le-am scris.

Vă mulţumesc pentru aprecieri şi pentru redistribuiri!

*

*

elegia ultimului poet

*

 am văzut cum au murit poeţii,

le-am şi bandajat atunci arsura,

erau toţi suiţi frumos pe cruce

xenomani în lupta cu natura;

adevărul lor se şubrezise

numai pentru orbii furioşi,

dar cu cât se înmulţiră orbii

răstigniţii-au fost mai numeroşi;

*

ultimului doar i se lăsase

baterea în cuie zi de zi

astfel încât orbii să se simtă

liniştiţi că au ce răstigni;

ard, deci, nevăzute cruci pe sus,

ultimul poet este Iisus.

*

*

tăietorul de lemne

*

purta securi şi fierăstraie vechi

neîmblânzitul tăietor de lemne

şi n-a lăsat în tăietură semne

şi nici un vers nu-i horcăia-n urechi,

turtea copacii codrilor flămând

muşca din lemnul dureros şi pâine

şi ca să taie felie şi mâine

purta securi şi fierăstraie-n gând;

*

vânări nu-i scurmă sufletul inform,

în lunga-i viaţă n-a văzut pădure,

el, tăietorul, e demult secure,

copaci se-ntind în trupul lui şi dorm;

*

doar când îl prinde vinul şi îl strânge

de-amar şi suflet ca pe-o cârpă udă,

loveşte-n masa crâşmelor cu ciudă,

se-nchină-n el ceva străin şi plânge,

un cântec vechi îi prelungeşte timpul,

nici nu se-ntreabă şi nici nu-şi răspunde,

doar ar fugi şi cum nu ştie unde

salută cu securea anotimpul…

*

*

balada liniştii depline

*

curge-n curgeri vremea vreme

şi încearcă să mă cheme

să mă iarnă, să mă vară,

să mă ziuă, să mă seară,

să mă alte substantive

fără pricini emotive,

*

dar eu curgere nu mi-s,

nici timp viu, nici timp ucis,

ci rostire după fire,

munte-n munte după frunte,

carte-n carte după moarte

*

şi de-aceea nici că-mi pasă

că mai fumegă prin casă

prăvălită într-o rână

lumânarea cea bătrână,

eu nu am de ce mă teme,

nu-s nici curgere, nici vreme,

ci doar verbul ce mă-ntrupă

în cămăşile de după.

Cât mai sunt din ce n-oi fi

*

M-aş opri lângă-un izvor pe sub suflet călător

şi-aş bea apă să-mi încapă întreg sufletul sub pleoapă

mistuit mistuitor doar de clipa-n care mor

ca o frunză care pleacă şi vrea undele să-ntreacă,

*

m-aş opri şi-aş şovăi, cât mai sunt din ce n-oi fi

să se rupă din lăstare ca o veste călătoare

sfărâmată-n zori de zi şi uitată-n zile şi

preschimbată-n sărbătoare să înfigă raze-n soare:

 *

la întoarcerea-n ocean, cerul pulberi de mărgean

peste voi o să alunge, cu ninsorile prelunge

în eresul altui an dus pe suflete în van

fără veste să vă-ndunge înspre ce şi înspre unde

*

înspre depărtarea tristă, care nici nu mai există,

care-i doar închipuire, ca să sper în nemurire

frângând lacrimi în batistă, căci speranţa tot insistă

să mă mintă, să înşire o iluzie subţire

 *

peste frunza-n care-ncape sufletu-mi ce vrea să scape

dus de curgeri infantile dincolo de nopţi şi zile,

dincoace de ce-i aproape. Dincolo de cer şi ape

în contururi inutile veşniciile-s ostile.

Ziua în care mi-am fotografiat cuvintele

*I

*

culegătorul de zâmbete s-a ivit în oraş,

îşi făcuse din cer o desagă subţire,

fulguise o iarnă cam anemic şi laş

doar atât încât urmele lui să le-nşire,

iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţi

de zâmbete, de speranţă şi viaţă,

eram siguri de noi, hibernând fericiţi

sub cătuşa aceea de pustiuri şi gheaţă;

*

*

va veni primăvara – ne doream în ascuns –

vor înmuguri zâmbete noi şi tenace;

era frig prin oraş, ceţuri reci ne-au străpuns

până în suflete cu o ură rapace,

iar dincolo de noi primăvara pândea

ca o boare anume doar de tainice şoapte;

ca un licăr prelins dintr-o umedă stea

culegătorul de zâmbete s-a fost stins. Şi e noapte!

*

* II

*

la porţile oraşului, cea mai frumoasă femeie,

mesteceni în zale şi o fântână curată,

drumul păstrând memoria tălpilor

şi amurgul păşind ca o vulpe roşcată

şi turnul de piatră uriaş furişând

umbre cărunte spre munţi şi popasuri,

prin casă lumina intrând în balans

de parcă s-ar stinge o mie de glasuri,

*

*

aici nu se-ntâmplă aproape nimic,

drumeţii vin rar şi trec spre departe,

cimitirul eroilor ca un zmeu de hârtie

se întoarce furiş într-o filă de carte;

nici o veste prin aer, universu-i un abur

despre care n-avem cea mai mică idee,

numai singurătatea la porţile oraşului

ieşind împrumută chip de femeie.

*

*III

*

învierea se va sărbători într-o noapte,

sălciile plângătoare şi-au aprins luminile,

e timpul să ne înfăşurăm în smerenie

căutând în adânc mai adânc rădăcinile,

dar calea-i pierdută, o genune piezişă

a frânt universul în mărunte nisipuri:

învierea se va sărbători în curând, în curând

semnele ei s-or întoarce pe chipuri

*

*

dezvelind doar peceţi îndelung ignorate

prizoniere în sânge, în visuri, în fapte

aidoma rănilor ferecate pe cruce

cândva, într-o altă repetabilă noapte,

când toate dureau, când strângea universul

prin lăuntruri pustii, nesortite-nvierii,

în curând va veni chiar şi noaptea aceea

închinată sublim primăverii.

*

*IV

*

neliniştea s-a risipit prin oraş,

pietrele ard şi-ndelung o respiră,

mă despovărez de cuvinte chiuind, chiuind,

iar pe urmele lor numai pietre se-nşiră

şi e frig prin oraş şi-s copacii osoşi

şi-ntârzie şi mugurii să ţâşnească-n lumină,

numai pâcla neliniştii ca nisipul se scurge

într-o lespede grea, sufocantă, deplină;

*

*

clipa mea s-a prelins pe obraz, pe obraz,

s-a uscat pe obraz şi-i cad solzii prin iarbă,

mă desprind din nelinişti şi mă lepăd de solzi,

iar amurgul începe dintr-odată să fiarbă

doar în sângele meu de cobzar ostenit

ce-şi pierduse şi cobza şi chiar cântu-l pierduse,

e târziu, lumânarea frânge umbre prin casă,

ce risipă de umbre-i în târziuri, Iisuse!

*

*V

*

ospăţ târziu cu candeli de mătase

şi cu brocarturi roşii peste mese

la care dorm în somnuri princiare

figurile din cartea mea alese,

până în zori desigur o voi scrie

pe tălpile femeii somnoroase

şi-apoi murind voi fluiera cuvinte

prin galerii de carii şi prin oase,

*

*

încă e timp să mai visăm corăbii,

oceanele de jad ce le susţin,

dar mâine-n zori vor bea şi însetaţii

cu palmele fuioare de venin

şi-o să-i îngrop pe toţi într-un ceasornic

uitat în turn de zeii care mor

în filele cu colburi subsuoară

în cărţile cu zimbri pe cotor,

*

*

ce-mi pasă, Doamne, că mă nasc aiurea

cu ierbi de leac presate sub călcâie,

literatura-i damful comestibil

ce-mi urcă-n nări şi-ar vrea să mai rămâie

într-un penet de îngeri, într-o stampă

prin care toţi visează că exişti

în timp ce eu rămân tot personajul

căminului cu calmi nefamilişti.

*