Cât mai sunt din ce n-oi fi

*

M-aş opri lângă-un izvor pe sub suflet călător

şi-aş bea apă să-mi încapă întreg sufletul sub pleoapă

mistuit mistuitor doar de clipa-n care mor

ca o frunză care pleacă şi vrea undele să-ntreacă,

*

m-aş opri şi-aş şovăi, cât mai sunt din ce n-oi fi

să se rupă din lăstare ca o veste călătoare

sfărâmată-n zori de zi şi uitată-n zile şi

preschimbată-n sărbătoare să înfigă raze-n soare:

 *

la întoarcerea-n ocean, cerul pulberi de mărgean

peste voi o să alunge, cu ninsorile prelunge

în eresul altui an dus pe suflete în van

fără veste să vă-ndunge înspre ce şi înspre unde

*

înspre depărtarea tristă, care nici nu mai există,

care-i doar închipuire, ca să sper în nemurire

frângând lacrimi în batistă, căci speranţa tot insistă

să mă mintă, să înşire o iluzie subţire

 *

peste frunza-n care-ncape sufletu-mi ce vrea să scape

dus de curgeri infantile dincolo de nopţi şi zile,

dincoace de ce-i aproape. Dincolo de cer şi ape

în contururi inutile veşniciile-s ostile.