Mamei
*
vine vreme, mamă, iar o stea căruntă
linişte presoară, amăgind prin sat
toţi copacii care orele înfruntă
adunaţi la sfat;
*
nu rostesc copacii nici o stea deasupra,
ci presoară numai umbre călătoare
peste urma noastră-n vestejirea vremii
neîndurătoare;
*
dincolo de toate a rămas fereastra
şi mai vin copacii pe sub ea să-ţi cânte
şi să ţi se-nchine ţie, mamă sfântă,
sfântă între sfinte!
*
*
vine vremea când un copil nu mai este copil
şi rămâi o cămară pustie
prin care rătăcesc umbrele
spre veşnicie
*
abia atunci depărtările furişate pe zare
altcuiva ostenite se-nchină
şi rămâi o cămară cu umbre
deplină.
*
*
e prea departe, zice cântăreţul,
numai cu mâinile ai putea răzbate
(şi-adorm cu coatele pe cer
şi te visez în tihnă libertate)
jur-împrejur gângănii de metal
şi scrâşnet de pădure somnoroasă
(şi din ascuns mi-aud copilăria
cum se închide să viseze-n casă)
*
e prea departe, zice cântăreţul,
şi-i prea târziu, ne-a mai scăpat o clipă
(unde-ai fugit şi tu, copilărie,
să retrăieşti nemărginirea-n pripă?)
goneşte veacul sângerând din glezne
şi alergăm şi noi deopotrivă
uitând să mai strigăm copilăria
din vârsta noastră tot mai impulsivă,
*
e prea departe, zice cântăreţul
cel ce adoarme sub castani în floare
şi îşi roteşte inima pe cer
cu gest cuprinzător de închinare:
ce-ţi pasă ţie, cântăreţ nebun,
că prin odaia mea cu flori furate
eu îmi aud mereu copilăria
sorbind o clipă din eternitate?
*
*
o, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s
să ţi le-aştern în palmă ca pe o veche carte,
am junghiat cu geana zăpezile-n apus,
dar nici o slavă, mamă, nu ţi-am lăsat deoparte,
*
ţi-aş spune poate basmul, dar nu-i mai ştiu izvorul
şi mieii pe la tâmple păşesc încetişor
şi gura mea uscată e una cu ulciorul,
ţi-aş spune poate basmul, dar vorbele mă dor,
*
o, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s
să ţi le-aştern în palmă ca pe o veche carte,
am junghiat cu geana zăpezile-n apus,
dar nici o slovă, mamă, nu ţi-am lăsat deoparte…