Capitolul IV: Blocarea accesului la Justiţie

Problema Sucevei, dar şi a tuturor capitalelor de judeţ din România, o reprezintă elitele din eşalonul doi, toate stabile şi izolate, care nu socializează decât între ele, fără a putea fi văzute la un concert, la vernisajul unei expoziţii, la o lansare de carte şi nici măcar la biserici, elite care sunt convinse că au la cheremul lor un popor de infractori şi inculţi, de care pot să-şi bată joc după bunul lor plac. Legea nu face nici cât o ceapă degerată în cercul acesta strâmt şi aglomerat, care se întruneşte doar prin vilele unora dintre ei, pentru a petrece prin chiolhanuri abundente şi sfidătoare, apoi, în viaţa de zi cu zi, se protejează din răsputeri unele pe celelalte, dominând autoritar chiar şi elitele din rândul întâi, cele alese prin vot sau numite de partidele care răzbat spre putere, fără să înţeleagă că puterea nu le va aparţine niciodată, fiind deturnată de elitele din linia a doua: directori de consilii judeţene şi prefecturi, judecători de primă instanţă, procurori, lideri ai instituţiilor guvernamentale descentralizate.

Elitismul acesta parşiv, care îşi conştientizează puterea reală şi indestructibilă, limitat în a gândi şi a simţi, dar copleşit de dispreţ faţă de tot ceea ce există în afara turnului lor de fildeş, conduce cu adevărat în România, iar efectele sunt dezastruoase faţă de fiecare în parte, printr-o practică a dezbinării care anihilează orice atitudine obştească în mod firesc necesară. Îmi amintesc ultimele zile ale lui decembrie 1989, când tinerii Sucevei, conduşi de teribilii teribilişti Mazarini şi Baia, au încercat să ia în stăpânire Palatul de Justiţiei şi sediul Inspectoratului judeţean de Miliţie, ambele deja pustii, ca şi domiciliile judecătorilor, procurorilor şi miliţienilor care aveau pete unsuroase pe suflete. Instituţiile nu au fost luate cu asalt, pentru că erau apărate, benevol, de către câte un singur om: judecătorul Dinu Ilieş, care-i condamnase pe cei doi lideri, dar le respectase demnitatea – cum avea să-mi povestească domnul Mazarini, la Palatul de Justiţie, şi ofiţerul Mircea Smoleac, la Inspectoratul de miliţie.

– Domnule Ilieş, noi cu dumneavoastră nu avem treabă, pentru că vă respectăm; dar unde-s ceilalţi? Noi pe ei îi căutăm…

– Domnule Smoleac, noi pe ceilalţi îi căutăm…

Ambii apărători ai instituţiilor statului, cu scutul onoarei şi demnităţii proprii, au râs:

– N-auziţi? Tocmai sar pârleazul judeţului, căutându-şi scăparea cât mai departe de oameni…

Au râs tinerii revoluţionari şi au renunţat să mai ocupe Palatul Justiţiei şi Inspectoratul judeţean de Miliţie. Probabil că şi astăzi mai există, prin cele două sedii, oameni ca regretaţii domni Dinu Ilieş şi Mircea Smoleac, deşi eu nu am avut norocul să-i întâlnesc şi să-i ţin minte. Eu m-am ciocnit mereu doar de cerbicia doamnele din linia a doua a elitismului sucevean, elitismul care deţine discreţionar adevărata putere. Solidaritatea lor se manifesta cu soaţa Beldiman, personaj important al eşalonului puterii, dar care are, totuşi, un stăpân feroce în persoana soţului Beldiman, cel care, în faţa instanţei de apel, în procesul pe care avea să-l piardă, avusese revelaţia identităţii „celui mai mare intelectual al Sucevei: domnul Aurel Buzincu”. Principiul tradiţional al unor astfel de revelaţii este notoriu şi proverbial: doar cine se aseamănă se adună”.

„Cel mai mare intelectual al Sucevei” avea două lefuri grase, ambele primite de la stat, în calitate de ţârcovnic al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, şi de universitar care nu a mai ajuns vreodată şi profesor. Deţinea, desigur, şi un doctorat, care te scuteşte de a şi gândi, în baza unor studii ştiinţifice publicate nu în revistele de specialitate, ci în ziarul judeţean „Crai nou”.

Din 1997, când prefectul PD de Suceava, domnul Vasile Ilie, obligat de refuzul Sofiei Vicoveanca şi, apoi, al lui Adrian Dinu Rachieru, l-a numit director al Direcţiei judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu pe „ciobanul” din Voitinel Aurel Buzincu, pupincurismul a căpătat un nou sinonim, la Suceava, buzincurismul. Cu o probă de buzincurism clasic (vai de fundul preşedintelui Gheorghe Flutur) îşi re-începea Buzincu, 24 august 2016, pledoaria împotriva Festivalului „Bucovina Rock Castle”, cerând capul lui Esop, ca în cunoscuta povestire populară balcanică:

„Nr. 1146 din 24.08.2016 / Către CONSILIUL JUDEŢEAN SUCEAVA / Domnului Preşedinte Gheorghe FLUTUR

Domnule Preşedinte,

Voind să fim de folos şi asociindu-ne acţiunii Dvs. de schimbare a lucrurilor în bine, vă solicităm bunăvoinţa de a lua cunoştinţă de conţinutul paginilor care urmează. În ele nu e vorba despre denunţuri sau reclamaţii, ci despre câteva observaţii – poate chiar aşezate fără suficientă legătură între unele şi altele, ocazionate de desfăşurări culturale din ultima perioadă. Vom fi bucuroşi şi vom reveni ori de câte ori va fi nevoie dacă vom afla că opiniile noastre au credit.

În esenţă, în discuţie este adevărul de readus mereu în atenţie despre existenţa şi forţa activă a unei importante componente pedagogice a tuturor manifestărilor umane publice. Multă lume ştie că orice acţiune, gest, exprimare a noastră, dincolo de rostul de bază, capătă putere de model (pozitiv sau negativ) şi îi influenţează pe ceilalţi în manifestările lor. Adică devin învăţătură, îndrumare, sprijin, argument, lucru de imitat sau de ocolit imperativ pentru ceilalţi. Orice om, pe treapta socială pe care stă şi în comunitatea lui, exercită influenţă pedagogică. Cu atât mai importantă însă este această componentă pedagogică a acţiunii şi a manifestării personale în cazul conducătorului, îndrumătorului, învăţătorului, părintelui (inclusiv a instituţiei pe care ei o reprezintă). Tocmai de aceea, în comunităţile pentru care educaţia şi emanciparea în general devin ţinte conştientizate şi urmărite, cei menţionaţi fac deliberat, prin acţiunea şi felul lor de a se manifesta, operă de pedagogie socială, publică (ceea ce nu e acelaşi lucru cu „baia de mulţime” şi se opune total absenţei conştiinţei faptului de a fi mereu şi obligatoriu pedagog).

Aşa stând lucrurile, tot ceea ce face preşedintele CJ. şi CJ. însuşi se răsfrânge ca model (urmat sau respins) în influenţa exercitată în jur şi se contabilizează spontan în manifestările altora. Sunt importante, de aceea, conştientizarea faptului, exerciţiul în cunoştinţă de cauză şi deliberat, manifestarea coerentă şi pozitivă, într-o pedagogie publică asumată, administrată şi furnizată astfel încât să genereze efecte publice pozitive. Politicianul, administratorul, managerul, învăţătorul se înşeală, de pildă, atunci când crede că punându-se pe sine în valoare prin ceea ce face şi cum face va obţine de la ceilalţi altceva decât un desen colorat publicitar în locul lucrului real consistent Concentrarea publică pe aparenţe atrage după sine răspunsul prin cultivarea aparenţelor şi ocolirea substanţei într-un concurs care poate generaliza superficialitatea, dedublarea, prefăcătoria, comportamentul nesincer. Lumea minte şi este superficială în mare măsură dacă este aşa conducătorul ei şi ţine la educaţie, la cultură, la valori şi trăieşte în orizontul lor dacă la acestea ţine conducătorul ei.

În legătură cu o astfel de problematică s-au selectat şi s-au organizat cele ce urmează.

În cele de mai sus este numai aparent vorba despre excesele unui angajat al Centrului Cultural „Bucovina”. În discuţie se află, de fapt, mai multe excese şi mai multe acte de indisciplină şi de exerciţiu pe bani publici în marginea legii sau în afara acesteia. I. Drăguşanul a ajuns aici pentru că i-au fost tolerate… producţiile cultural de către colegii lui şi de către şefii lui (până la nivel de preşedinte al CJ)!

Or, acţiunea lui publică, precum şi, în aceste condiţii, a instituţiei în care el lucrează şi în care el este un şef informal (gratie complicităţilor de la nivelul CJ de pe urma cărora beneficiază de mulţi ani) este profund nocivă, face deservicii cultural şi nu numai de toate felurile şi în multe privinţe.

E greu de crezut, spre exemplu, că finanţatorul instituţiei lui vrea să acrediteze ideea (pe care el luptă să o impună) că pentru a înţelege, a face, a promova cultura sau ştiinţa umanistă nu este nevoie de şcolire, de studiu, de responsabilitate şi rigoare de specialist! Că amatorii şi amatorismul pot înlocui orice şi pe oricine!

Suceava este un centru universitar respectat căruia prin tolerarea unor astfel de excese i se face rău. Oare, de pildă, să se fi întrebat cineva vreodată de ce planul editorial al Centrului Cultural este mai populat de copy-pasturile lui I. Drăguşanu şi de cărţile prietenilor lui decât de cele ale cercetătorilor umanişti din Universitate adevăraţi, numeroşi şi respectaţi între specialişti?

Punctul de vedere personal al subsemnatului este că prin crearea Centrului Cultural (care pune în aceeaşi oală instituţii foarte diferite în ce priveşte specificul lor şi standardele în orizontul cărora trebuie ca ele să se raportează la cultură, la artă, la ştiinţă, la acţiune etc.) nu a fost o soluţie bună şi nu este o soluţie de bun augur. Instituţia unică a Centrului Cultural a lucrat uniformizator valoric şi cantitativ, a făcu posibilă extinderea şi generalizarea influenţelor de genul celei exercitate de I. Drăguşanul, a adus un plus de birocraţie şi a redus mobilitatea şi creativitatea, adică a depersonalizat instituţiile care s-au unificat.

Criteriul eficienţei economice trebuie invocat cu rezerve în cultură, în artă, în ştiinţă. în plus, pentru economii (pe care nu şi le-au propus alte judeţe – poate chiar mai sărace şi sigur mai puţin pretenţioase şi mândre în teritoriul culturii) se puteau încerca alte formule (cum ar fi servicii comune, chiar în cadrul CJ, prin externalizare, de contabilitate, achiziţii, administrativ etc.).

Nici impresia că oricine se poale pricepe la orice nu este de bun augur. Morarul este morar şi ciobanul este cioban – iată o teoremă veritabilă în zona discuţiei despre eficienţă.

Am considerat util şi necesar să aducem la cunoştinţă – în condiţii de total şi onest ataşament faţă de binele cultural al locului şi convinşi că astfel putem fi de folos unor certe bune intenţii – punctual nostru de vedere, al unei instituţii cu vastă experienţă în cunoaşterea vieţii culturale a zonei şi în acţiunea culturală.

Cu deosebită consideraţie, / Aurel Buzinci, / Director executiv”.

Aţi citit? „Asociindu-ne acţiunii Dvs. de schimbare a lucrurilor în bine, vă solicităm bunăvoinţa de a lua la cunoştinţă de conţinutul paginilor care urmează” –majoritatea cu poze de pe site-ul meu, deci le poate citi chiar şi Buzincu, care e deştept de diplomat, deşi nu pricepe nimic.

După lins cu buze moi, pe la potem în polonă, prin afirmaţii în care Preşedintele Flutur dobândea „forţa activă a unei importante componente pedagogică”, „într-o pedagogie publică asumată”, Buzincu atenţionează asupra culorilor ucrainene ale stemei Consiliului Judeţean Suceava (sunt ani de zile, de când am atenţionat că stema este una neaoş galiţiană, dar n-am avut erudiţia buzincurismului şi mi-am răcit gura în pustiu), apoi trece la asaltul asupra Festivalului „Bucovina Rock Castle”, începând cu Tricolorul supravieţuitorilor de la „Colectiv”, inscripţionat cu „Găseşte-mă!” al lui Claudiu Petre, steag pe care trupa „Gray Matters” l-a adus la Suceava, pentru că o reprezintă şi pentru că regretatul Claudiu Petre este prevestitorul stigmatului comis de „bandiţii sub Tricolor” – precizez pentru analfabetul conf. univ. Buzincu că tocmai am citat din Zaharia Stancu (dacă am de-a face cu „Cefe de taur”!).

Imediat, adică în pagina 8 (a doua în paginile citate), Buzincu formulează un „punct de vedere”, căci, vorba regretatului Aurelian Ciornei, „în democraţie, cultu-i liber; din păcate, şi incultul”, prin care îl ia pe Gheorghe Flutur la răspicat: „Trebuie definitiv lămurite nişte lucruri: ori avem de a face cu acţiuni culturale finanţate din bani publici şi pe care le organizează salariaţi ai unor instituţii publice – caz în care se manifestă peste tot cuvenitul respect faţă de situaţie, ori avem proiecte private şi răspundere (inclusiv libertăţi de comportament), în consecinţă”.

Apoi se ia Buzincu când de blogul meu, când de panourile cu care am încercat să contracarez firea pleşcară a sucevenilor, dar fără succes (le-am îngrădit libertatea la pleaşcă), şi pe care le acoperisem cu imagini din colecţia „Illustriertre Bukowina”, în care sunt şi tipologii arhitecturale şi umane preluate şi din monografia Galiţiei imperiale, şi din cele trei monografii ale Ungariei, tipologii pe care le preluasem în baza informaţiilor călătorilor străini, care mărturiseau că portul slovacilor, al rutenilor şi al românilor este identic, primele două fiind mai frumoase, datorită ornamentaţiilor. Şi cum din Ardeal şi din Galiţia au venit numeroşi emigranţi, care şi-au pus amprenta pe stilul „poporal” bucovinean, am considerat că e bine să ştie şi savanţii buzincurişti, inclusiv Buzincu, cum că altfel arătau costumele ucrainenilor, de pildă, şi nu ca balşoi-teatristele costumaţii cu şalvari ai trupelor pseudo-ucrainene din judeţul Suceava.  În ce priveşte iconografia bucovineană, oricine poate citi, pe acest site, „pictori şi sculptori bucovineni” şi se va convinge că am adus în vremurile noastre lucruri de mult uitate. Dar asta este altă problemă, folosită şi de Buzincu ca umplutură. Problema lui, problema unui individ care nu a lăsat urme ale trecerii lui pe pământ (am distribuit două articole vechi ale lui Sandrinio Neagu, din care suficienţa lui Buzincu radiază exemplar), sunt eu, care apăr, an de an, cu încrâncenare dreptul generaţiilor ce vin la propria lor cultură, şi nu la „pedagogia” de cioban din Voitinel al lui Aurel Buzincu – chestia cu ciobanul, din pagina lui Buzincu am luat-o.

Acesta este, în linii mari, noul denunţ PDL împotriva Festivalului „Bucovina Rock Castle”. Am deranjat popimea legionară, dar am deranjat şi plutocraţia judeţeană, refuzând să accept cenzura asupra deciziilor unui juriu format din muzicieni rock de primă mână.

„Bucovina Rock Castle” a crescut, de la an, la an, iar în 2016 a însemnat un adevărat triumf. Ceea ce probează că noi, organizatorii, ne-am făcut pe deplin datoria. Şi-atunci, care-i problema buzincuristului Buzincu? Festivalul, care ar trebui „încredinţat” unor particulari sau măcar condus de altcineva. Nu aveţi decât, luaţi-l, trepăduşilor!

În vremea asta, pentru că nu vrem distrugerea Festivalului „Bucovina Rock Castle”, ci doar apărarea demnităţii lui, se lucrează la concepţia ediţiei de anul viitor, cu două scene de concerte. Aşa procedăm în fiecare an, pentru că, dacă nu am avea ediţia următoare pregătită până în 1 septembrie curent, costurile festivalului s-ar dubla. De la Cluj-Napoca şi de la Bucureşti deja se tatonează trupele pe care nu eu, ci muzicieni care v-au mulţumit sufletele până acum le-au ales. Nu ne va lua nimic prin surprindere, nici datoria de a face şi ediţia următoare, nici îndepărtarea noastră de la conducerea festivalului pe care noi l-am întemeiat. Cu bani publici, dar şi ai familiilor celor vreo cincisprezece mii de tineri care au nevoie de festival. Din păcate, tot din bani publici se plăteşte lefoiul buzincuristului denunţător, deşi nu a făcut şi nu face nimic. Un trântor al spiritualităţii şi atât.

Credeam că s-a terminat şi că putem lucra, în linişte, la concepţia viitoarei ediţii Bucovina Rock Castle. Care trebuie să fie deosebită şi să întreacă şi aşteptările cele mai optimiste. Dar nu s-a terminat. Buzincuristul Aurel Buzincu şi cu buzincuristul lui propriu şi personal, pensionarul reangajat Blanaru, atacă la baionetă prin Muzeul Bucovinei, sub flamura ortodoxiei, a osemintelor aruncate de călugări ale lui Ştefan cel Sfânt şi sub flamura culturniciei nepieritoare. Tineretul iubitor de rock, spumegă Buzincu şi Blanaru, pune în pericol Cetatea Sucevei mai dihai decât caii Festivalului Medieval, în galopul turnirurilor improvizate.

Există indivizi care, dacă le tragi scaunul de sub funduri, se risipesc aidoma unor balige puhave. Ei nu înseamnă nimic, ei nu lasă urme ale trecerii lor pe pământ, altele decât răutăţile autorităţii scaunelor pe care le ocupă. Vremelnic.

Noua obrăznicie nesimţită a buzincuriştilor Buzincu şi Blanaru, care se cred DNA – altminteri de ce ar cere, printre actele festivalului, chiar şi regulamentul ediţiei? – acte care li s-au dat, pentru că nu este nimic de ascuns, noua obrăznicie, deci, nu urmăreşte decât izgonirea Festivalului Bucovina Rock Castle din Suceava, mai ales că şi primarul Ion Lungu dă semne că ar vrea să se implice în promovarea acestui eveniment cultural, care reprezintă atât de bine Suceava şi în ţară, şi în lume.

Biserica vechii mănăstiri din Ilişeşti se prăbuşeşte, aidoma altor mărturii ale trecutului, dar buzincuriştii n-au treabă, ei cercetează cu sârg dacă nu cumva un pahar gol din plastic, din care a băut bere un tânăr rocker, nu a pricinuit dezechilibre majore în răscoalele de la Bobâlna şi din 1907.

Bucovina Rock Castle nu-i un cherem, înscăunaţilor Buzincu şi Blanaru, ci o datorie împlinită faţă de cultura generaţiilor viitoare. Dar de unde şi cum să pricepeţi voi chestiile astea, când nu aţi făptuit, niciodată, nimic, ci doar aţi căpuşat bugetul culturii cu lefoaiele voastre grase şi nemeritate?

Un alt denunţ, adresat instituţiei Prefectului, în 17 iulie 2017:

„Stimata Doamnei Prefect

Vă sesizăm – fiind la rândul nostru sesizaţi – în legătură cu un fapt pe care îl considerăm grav şi alarmant: un salariat al Centrului Cultural Bucovina, amestecând pe blogul personal (mediu public!) elucubraţii cu pretenţii de ştiinţă şi de cultură, consideraţii de aceeaşi factură pe teme diferite, ţinând aici inclusiv un jurnal al acţiunilor şi proiectelor pe care le desfăşoară instituţia care îl salarizează şi prin urmare, amestecând nepermis şi cu efecte nocive ceea ce este public cu ceea ce este privat (ca finanţare, obiective, organizare, aprecieri etc.), publică în data de 17 iulie a. c. un articol din care cităm:

„Dând, din întâmplare, peste „Hora de la moară”, în varianta de mai sus, mi-am amintii că, în anul care urmează, se va petrece un alt circ cheltuitor al dezbinării politice, în care Unirea va fi doar un pretext pentru cheltuitoare deşănţare patriotardă. Se va minţi cu neruşinare, se va vântura pleava lozincilor banale, iar norocosul an 1918 va fi călcat în picioare, după cum ni-i obiceiul deşi Bucovina ar putea relua reperele spiritualităţii ei de atunci, adică imnul ţintuirea buciumului şi petrecerile populare ale bucuriei de a fi ales, între două rele, răul cel mai mic adică Unirea cu România”.

Semnatarul sesizării în legătură cu acest punct de vedere al dlui Ion Drăguşanul ne reproşează (neştiind că instituţia noastră nu are atribuţii şi competenţe în acest sens) că nu intervenim în combaterea falsului pe care s-ar strădui să-l răspândească, la centenarul Marii Uniri, autorul articolului şi ne aduce drept argument faptul că el, fiind bucovinean din moşi-strămoşi, nu a reţinut de la bunici şi străbunici ideea că Unirea Bucovinei cu România ar fi fost alegerea răului mai mic dintre două rele, cum crede dl Ion Drăguşanul.

Fireşte că, în ce ne priveşte, nu susţinem ideea vreunei intervenţii de natură să cenzureze libertatea de gândire şi de expresie. Totuşi, atunci când face propaganda unor neadevăruri primejdioase ca cel în discuţie, pe lângă că nu are acoperirea culturală şi ştiinţifică necesară şi nici legitimitate să se aventureze în atare susţineri personale, dl Ion Drăguşanul este salariat public cu obligaţii prevăzute într-un cod de conduită. Grav este, de asemeni, că răspândirea publică a părerilor, judecăţilor, punctelor de vedere frecvent discutabile şi amendabile ale dlui Ion Drăguşanul se face pe fondul suportului de angajat cu atribuţii culturale al unei instituţii publice de cultură (ceea ce induce ideea că susţinerile dlui sunt dacă nu oficiale, măcar agreate oficial) şi pe acela al invocării frecvente, în aricolelele (sic!) pe care le publică pe acelaşi blog privat, a prieteniei, susţinerii, sprijinului unor instituţii şi personalităţi notorii sau al unor asigurări de impunitate de care beneficiază când se manifestă aventuros şi pe care dlui contează („ca un băiat de cartier cu gaşcă” – spune textual sesizarea pe care o invocăm).

Cu deosebită consideraţie, / Aurel BUZINCU, / director executiv”.

Plângerea securistului care pretindea drepturi de autor pentru Uniunea Compozitorilor de la „Bucovina Rock Catle” şi pe care l-am refuzat, pentru că în festival cântau şi erau premiaţi autorii pieselor respective, ar fi trebuit orientată împotriva lui Sextil Puşcariu, care, la întâlnirea din casa doctorului Isidor Boda cu liderii bucovineni, formulase ideea „alegerii între două rele”, sau împotriva lui Iancu Flondor, care, înainte de a muri, spunea: „Rău am făcut că am ales unirea cu România”. Cât despre popor, există numeroase mărturii în presa românească a vremii, pe care le-am reprodus în „Bucovina şi suferinţele ei / 1914-1918”, despre românii care, sub presiunea ruşilor, treceau în România, rugând să fie duşi cât mai repede la Dorna Arini, ca să poată lupta în continuare pentru patria lor… Austria. Teodor Balan, dar şi toată colecţia revistei „Făt-Frumos” a ocupantului austriac al Bucureştilor, Leca Morariu, exprimă resentimente împotriva acelei uniri, iar Iorga consacră existenţa ei prin apelul adresat bucovinenilor în 31 decembrie 1919.

Adevăratul patriot român din Bucovina, scriitorul Ion Grămadă, care a făcut sacrificiul suprem pentru Unirea cu Ţara, a fost stigmatizat, în presa bucovineană a anilor 1914-1918, drept „trădător de ţară”, buzincuriştii şi berldimaniştii acelor vremuri, considerând că, dacă au ridicat mâinile într-un deliberativ, au făptuit acte atât de măreţe, încât li se cuvine totul, indiferent de statalitate, în toate timpurile. Când s-a făcut bustul antiunionistului Iancu Flondor şi s-a amplasat în megieşia Palatului Administrativ din Suceava, sângele lui Grămadă, al lui Dimitrie Marmeliuc sau al lui Alexandru Bocăneţu, rămas pecete sacră a patriotismului real, dus până la sacrificiu, n-a contat în faţa lozincariştilor şi parveniţilor vremii noastre.

Cândva, la Rădăuţi, când îi mărturisisem luminosului episcop Gherasim Putneanu că am ajuns să mă tem că am cal rătăcit Calea, pentru că nu prea pun preţ pe dogmele bisericeşti, sfântul nostru iluminător mi-a zis precipitat:

– Dimpotrivă, sunteţi un adevărat creştin!

– Pe ce vă bazaţi?

– Vă preocupă, iar omul nu este preocupat niciodată decât de ceea ce iubeşte deplin.

Aşa şi cu Bucovina, despre care nu doar că nu ştiam mare lucru, dar nici nu exista vreo bază de date şi de mărturii, până să fi intrat eu în sistemul culturii. Şi am început să caut, umplând golurile în privinţa istoricului aşezărilor, a vieţii artistice, literare, religioase. Mă vedeam deseori cu Emil Satco sau cu Paraschiva Batariuc şi purtam discuţii interminabile pe temele cu zgârcite surse de informare, aproape lipsite de „izvoare”, cum numeau vechii istorici români mărturiile străvechi. Înţelegând, încetul cu încetul, am declarat, încă din prima pagină a primei mele cărţi cu tematică istorică, „Identităţi deturnate”, că prefer să mă înşel singur, decât să mă mai las minţit de alţii”. Şi m-am ţinut de cuvânt, fără a mă înşela vreodată şi fără să stigmatizez ceva din trecutul nostru controversat. În fond, fiecare generaţie a trăit aşa cum a putut. A supravieţuit. A păşit pe istorie, chiar şi atunci când îndura povara jugului, cu atât mai grea atunci când fixa resteiele unul din neamul său, un veşnic oportunist, cu boierie din ce în ce mai înnobilată.

Dar Buzincu, în loc să vină cu argumente, a tras mereu în mine cu tunurile incompetenţei sale doctorale: „Drăguşanul n-are studii” şi face „copy-paste” (cartea „Pictori şi sculptori din Bucovina” are 47 de autori, pentru că, în loc să sintetizez nişte opinii critice, am preferat să le reproduc integral, punând astfel în valoare şi numele, şi opera cărturarilor de odinioară), deşi mărturiile reproduse integral exprimă convingător realităţi, dar şi vehiculează convingător nume şi opere de cărturari bucovineni de odinioară. Pe adevăraţii iredentişti bucovineni, nu Buzincu, nu universitarii, ci eu i-am scos la iveală, în contemporaneitate. Sunt o puzderie de cărţi scrise de mine, care au fost folosite în obţinerea de doctorate nu doar în Suceava. Da, nu am făcut studii superioare, dar sunt personalităţi ilustre care mi-au fost modele ale sfinţeniei pe propria-mi cale: Mihai Eminescu, Maxim Gorki, Fănuş Neagu. Dacă am formulat vreo opinie inexactă, aceasta trebuie combătută cu argumente contrare din aceeaşi epocă, nu cu etichetele lui Buzincu, preluate entuziast de soţul Beldiman, care avea să îngroaşe până la absurd etichetele buzincuriste.

Fără îndoială, cărţile mele nu sunt decât nişte ferestre deschise, altminteri n-ar fi fost nevoie de o ediţie a doua întregită, la „Povestea aşezărilor Bucovinene”, care să cuprindă şi datele aflate în anii din urmă. Incomplete, datorită surselor răzleţe şi greu de găsit, sunt şi alte cărţi, pe care le-am lucrat drept temelii pentru construcţii viitoare, pe care nu le va face nimeni, dacă nu voi apuca eu să o fac. Povestea ocupării Bucovinei, scrisă în baza documentelor din arhivele vieneze, de Daniel Werenka, nu a beneficia de o traducere românească; la fel „Documentele” lui Hurmuzache, dar şi colecţiile de legi şi decizii pentru Bucovina, aşa-numitele „Verordnungsblatt” – colecţii la traducerea cărora care lucrez acum, odată ce ştiu că onoratele comodităţi universitare nu vor face niciodată una ca aceasta. Când l-am supărat în diletantismu-i a toate neştiutor pe Buzincu, publicând cărţulia „Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti”, Buzincu sosise la lansarea moderată de Sorin Avram în calitate de reprezentant al Arhiepiscopiei şi, după o încercare de a se da doct, susţinând că ar fi trebuit ca un istoric să fi scris acea carte (parcă i-aş fi oprit eu să o facă), m-a acuzat că folosesc un cuvânt slav, „vlădică” pentru primul mitropolit al Moldovei, de parcă aş fi avut voie să modific uricul lui Alexandru cel Bun după pretenţioasa pretenţie a lui Buzincu. În rest şi până la capăt, tămâie, ignoranţă şi trufie, răsplătite cu lefuri grase, din 1997, până în 2022, de către statul… judeţului Suceava.

Buzincu avea să devină, după principiul celor care se adună, pentru că se aseamănă, „intelectualul” hărţuitorilor mei, care, încă înainte de a porni campania de zi cu zi din ianuarie 2021, menită să mă asasineze civic, pe baza minciunilor lor sfruntate, ameninţau ultimativ: „cine se ia de dl conferenţiar Dr. Aurel Buzincu are de-a face cu noi!”.

De regulă, autoritatea într-un domeniu ţi-o dau faptele, nu diplomele, care nu gândesc, după cum se vede şi din prefaţa lui Buzincu la revoltătoarea „Antologia poeţilor premiaţi”, volumul I, Suceava 1998, o pornografie îngrijită, cred că „pedagogic”, de Buzincu, autorul celei mai plate prefaţări din întreaga istorie a culturii române:

„O lămurire. / Un concurs de poezie, naţional, promovat şi frecventat de mai toată lumea literară românească, şi care împlineşte trei decenii de existenţă, devine, chiar prin aceasta, un fapt important de istorie literară. Cu atât mai mult lucrurile stau astfel, cu cât acest concurs este legat de numele lui Nicolae Labiş. Măcar ceva, credem, din felul în care poetul de la Mălini este ilustrativ, poate chiar mai mult decât am mai fi dispuşi să ne aşteptăm, pentru momentul literar în care îi este dat să-şi consume destinul artistic şi uman, trece şi asupra concursului care-i preia numele, din orgoliu local, fără doar şi poate, dar şi, fără doar şi poate, într-o intenţie ascunsă – şi sigur împlinită – de a-i perpetua şi răspândi modelul printre aspiranţii la gloria versului. Un model al unui anume timp, în principal, dar un model. Acceptat – sau tolerat-oficial, însă şi, în egală măsură, subversiv.

O oportunitate pe care am dorit să n-o scăpăm nefolosită ne-a dat ocazia să scoatem acest prim volum al participanţilor la Concursul „Labiş”. O mulţime de nemulţumiri, ştim că pot să apară în jurul cărţii – şi, suntem convinşi, ele nu vor întârzia să apară.

Ne-am propus, într-o grabă de care nu suntem în întregime răspunzători, să realizăm, într-un număr încă neprecizat de volume, antologia acelor participanţi la concurs care, premiaţi sau nu, şi-au făcut, ulterior, un nume în poezia românească.

La rândul lor, poeţii solicitaţi în realizarea antologiei îşi alcătuiesc grupajul, selectând din creaţia proprie ceea ce ei cred că îi reprezintă. Circumstanţele au decis ca aceştia, şi nu alţii, să constituie primul volum.

Contăm pe existenţa celorlalte volume, contăm pe colaborarea celor care vor fi solicitaţi pentru realizarea lor şi contăm, de asemeni, pe atingerea, mai ales a două ţinte în încercarea la care ne-am angajat: să punem la dispoziţie o antologie de poezie românească a ultimilor treizeci de ani (realizată aşa cum deja s-a spus) şi să oferim, în felul acesta, prin poeţii şi poezia ce se vor tipări, prilejul unei discuţii despre Concursul de poezie „Nicolae Labiş”… cu cărţile pe masă.

Un orgoliu local, din nou şi, fără îndoială, – însă, cu siguranţă, nu doar atât. Ceea ce, desigur, ar urma să se dovedească. / Aurel Buzincu”.

În treacăt fie spus, eu am primit Marele Premiu „Nicolae Labiş”, din mâna lui D. R. Popescu, la ediţia a X-a. Buzincu, Beldiman şi toţi ăştia, contestatarii, când l-au luat? Nevermore, vorba unui poet de care până şi Buzincu ar fi putut auzi.

Nimicitoarea campanie de minciuni agresive, menită să mă compromită public şi să mă „izgonească din Bucovina” a fost asumată de „întreg colectivi Suceava.Live”, nu de uneltitorii Beldiman şi Buzincu, ale căror fraze încâlcite le puteam identifica în maldărele de denunţuri ulterioare, aşa că, pentru că nu venisem cu nici o replică, din convingerea că, dacă aş fi făcut-o, legitima mea apărare le-ar fi servit pentru un nou denunţ în justiţie, pentru denigrare în formă continuată, am tăcut şi am redactat în linişte o nouă acţiune în daune, nouă – pentru că faptele erau noi, acţiune în care, pentru a evita teoria chibriturilor avocăţeşti, am solicitat proba verităţii, deci probarea cu documente, pentru următoarelor afirmaţii, asumate de Tilihoi şi Covaşă, „directorii” lui Beldiman:

„A). „Ion Drăgușanul și-a prelungit accesul fraudulos la bani publici. Gheorghe Flutur a oferit nababului (in)culturii un cadou de lux: salariu nesimțit + pensie, deconturi și proiecte discreționare”, „Deși pensionat de 2 ani de zile, Ion Drăgușanul, la cei 66 de ani, a primit cadou de ziua sa de naștere o numire de circa 2.000 de euro lunar” – 25 ianuarie 2021

SOLICIT: Decizia de pensionare (inexistentă); Dovada unor venituri lunare de circa 2.000 euro.

B). „Urmare a sentințelor judecătorești definitive și a actelor de procedură penală din Dosarele nr. 1174/117/2018, 12413/314/2019 și 12000/314/2019 instrumentate de mai multe unități de parchet, lucrurile sunt clare: vreo 5 infracțiuni reținute (11 acte materiale)”; „Condamnați definitiv și cu cercetări extinse la mai multe organe penale, drăgușanii, acești hoți mărunți de cuvinte și infractori dovediți ai culturii bucovinene” – 26 ianuarie 2021.

SOLICIT: Copii ale sentinţelor judecătoreşti, prin care am fost condamnat definitiv şi irevocabil, căpătând statutul de infractor dovedit.

C). „Minciunile și falsurile marca Drăgușanul”; „vârful de lance și exponentul public al unui grup infracțional organizat”; „vă supunem atenției doar 3 dovezi de fals, uz de fals și minciună”; „dovezi de minciună, de fals, uz de fals, abuz în serviciu, şantaj şi însuşirea de foloase necuvenite”– 28 ianuarie 2021

SOLICIT: Copii ale sentinţelor judecătoreşti, care stabilesc, în sarcina mea, că aş fi:

– liderul „unui grup infracţional organizat”

– că am uzat de infracţiunile de fals, uz de fals şi abuz în serviciu

– că am practicat şantajul pentru însuşirea de foloase necuvenite.

D). „3 infracțiuni grave: fals în acte oficiale, uz de fals și mărturie mincinoasă”, plus „2 infracțiuni și mai grave: abuz în serviciu și folosirea funcției pentru favorizarea persoanelor” – 29 ianuarie 2021; „distrugi oameni, la comanda finanțatorilor tăi, compromițându-i dacă nu-ți cedează șantajelor malefice!” – 28 ianuarie 2021

SOLICIT: Copii ale sentinţelor judecătoreşti pentru cele „3 infracţiuni grave” şi a „2 şi mai grave”. Copia sentinţelor referitoare la acte de şantaj, pe care le-aş fi comis la cererea unor finanţatori.

E). „excrocul Bucovinei”, pe româneşte „escrocul” – 28 ianuarie 2021

SOLICIT: Copia sentinţei pentru săvârşirea infracţiunii de escrocherie.

F). „Iată cum Parchetul, prin cererea sa, îl chemă la boxă!” – 29 ianuarie 2021

SOLICIT: Copia sentinţei judecătoreşti şi cererea de arestare emisă de Parchet.

G). „acţiunilor culturale ASUMATE şi FURATE, pe persoană fizică, de Ion Drăguşanul” – 28 ianuarie 2021; „clanul Drăgușanul și pseudo-asociația „Bucovina Viitoare” (cu sediul acasă la lăcustele culturii) la care au fost năimiţi rataţii rataţi ai Sucevei, în frunte cu căpușa Gâză – Ion Drăgușanul” – 26 ianuarie 2021

SOLICIT: Copii ale unor facturi, prin care AC BUCOVINA VIITOARE, a primit bani de la Consiliul Judeţean Suceava sau de la Centrul Cultural „Bucovina”. Dovezi că nu eu, ci altcineva ar fi întemeiat acţiuni culturale precum „Bucovina Rock Castle” şi „Zicălaşii”

H). „Familia de mafioți, Gâză-Dragușanul”

SOLICIT: Copia unei sentinţe de condamnare a familiei mele pentru activităţi mafiote.

J). „Noi atât am acuzat, deocamdată, şi vom acuza până la capăt: averile, impostura – minciuna, conflictul de interese și furtul de bani publici, prin licitaţii false de atribuiri de servicii de organizare evenimente artistice și servicii tipografice pentru tipărituri, sub însemnele unui impostor care își trage seva culturală din vânjoasa tulpină a internetului” – 26 ianuarie 2021.

SOLICIT: Copia sentinţei de condamnare pentru „furtul de bani publici”. Probe oficiale că aş fi dobândit averi ilicite, în condiţiile în care pământurile de la Plopeni şi de la Breaza (inclusiv jumătate de casă) sunt moşteniri, nu cumpărături. Probe scrise că mă ocup de achiziţii publice şi de licitaţii.

K). „EthernetMAN-ul Centrului Cultural Bucovina. / Acest nume rușinos a fost atribuit lui Dragușanul de cei mai renumiți scriitori bucovineni ori reprezentanți ai instituțiilor de cultură din țară tocmai datorită imposturii și plagiaturii sale”.

SOLICIT: Dovezi ale unor texte furate de la alţi autori, săvârşind infracţiunea de plagiat.

L).„fotografiile sunt și ele corupte-false, nefiind pentru studiul prostimii, fiind doar pentru lauda personală și mincinoasă! / Vă rugăm să studiați fotografiile de mai jos, aflate în original pe site-ul www.dragusanul.ro, apoi raportați aceste falsuri ordinare, aceste trucaje  descoperite cu ajutorul unor softuri specializate, la poveștile inventate, întâmplările și întâlnirile cu marii cărturari și erudiți pe care le narează dibaci Drăgușanul în memoriile sale, falsificându-și propria istorie. RUȘINE impostorule, rușine Ion Drăgușanul! Nu degeaba îți este frică de ceea ce doar tu numești asasinat civic, în loc de purul adevăr!”.

SOLICIT: Constarea afirmaţiilor calomnioase de mai sus, în baza paginii PROBA 2, angajându-mă să arăt instanţei şi originalul fotografiilor.

M). Caricaturizarea care depăşeşte regulile caricaturii, susţinând caracterul penal al familiei mele, care va intra „la Jilava” – 25 ianuarie şi următoarele, PROBA 3

SOLICIT: Copia unei (unor) sentinţe dintr-un proces penal, în care sunt parte.

N). Atribuirea unor afirmaţii, pe care nu le-am făcut, operei mele, prin care aş fi susţinut caracterul neromânesc al Bucovinei – 29 ianuarie, în condiţiile în care prin documentul lui Roman al II-lea, pe care îl însoţesc, în studiul respectiv, cu alte câteva zeci de probe, eu încercam să probez existenţa Bucovinei geografice ca parte a Moldovei, încă de la Descălecat.

O). Dovada că sunt „angajat al unor servicii secrete străine” şi „trădător de ţară”.

Am formulat acţiunea în daune şi am depus-o la Judecătoria Suceava în 1 februarie 2021, dar nu am mai apucat să mă judec, pentru că, în baza soluţiei pe scurt Încheiere – Suspendare din 25.10.2022, pronunţată în cauză, în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 1 Cod de procedură civilă”, deşi „dezlegarea pricinii” NU ATÂRNĂ „în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi”, Dosarul nr. 880/314/2017, dosar în care sunt pârâţi numiţii „BELDIMAN TIBERIU-GEORGE, CNP …, BELDIMAN MIHAELA-ELENA, CNP …, şi S.C. TRANING & CONSULTING GROUP S.R.L, firmă care le aparţine”, pentru FAPTE SĂVÂRŞITE DE ALTE PERSOANE şi ANTERIOARE de data depunerii de către subsemnatul a cererii de acţiune în daune la Judecătoria Suceava, în data de 1 februarie 2021, faptele care formează obiectul acestui dosar fiind săvârşite începând în data de 25 ianuarie 2021 şi continuând, zi de zi, uneori cu mai multe iresponsabile atacuri la persoană pe zi, până spre sfârşitul anului 2021”.

Am depus un recurs, dar ce valorează un recurs de la o victimă oarecare, care „îndrăzneşte” să-şi caute dreptatea, care dreptate nu există, ea fiind privilegiul elitei din linia a doua”. Şi astfel, prin soluţia pronunţată, mi se îngrădeşte dreptul constituţional privind accesul liber la justiţie, prevăzut de Constituţia României, art. (1), (2) şi (3). Iar la recurs nu mi se dă un răspuns. O să văd ce-i de făcut, după ce voi consulta „Justiţie pentru oameni”, site-ul Consiliului Superior al Magistraturii.

Deocamdată, Beldiman şi firmele lui cu adresă în continuă mutare, care şi-au însuşit cele trei miliarde necuvenite ale Consiliului Judeţean Suceava triumfă în ambele dosare, primul blocat de 14 amânări, al doilea de „să vedem ce-i cu primul”, deşi priveşte alte fapte şi făptuitori şi doar responsabilitatea firmei care îi plăteşte. Împlinesc, peste câteva zile, 68 de ani, iar elita suceveană din linia a doua va trage de timp, în speranţa că voi muri între timp. Nu o să le fac pe plac şi nici nu o să mă las înfrânt de „dreptatea cuvenită liniei a doua” şi atât.

*

va urma Capitolul V: Nu Dumnezeu, ci oamenii te judecă!

Capitolul III: „Asasinaţi-l pe Drăguşanul!”

În vreme ce procesul pentru prejudicierea imaginii soaţei şi soţului Beldiman abia se îndrepta spre primul termen, Covaşă lansa discret-tv trei monologuri furibunde de câte un ceas şi ceva împotriva… fotografiei mele funerare, pe care nu le-am comentat, ca să nu le ofer probe, dar am însoţit câte un cadru din fiecare emisiune cu câte un poem, scris la Bucureşti, într-un cămin de nefamilişti, cu opt paturi în cameră, în vara anului 1978. Imediat, avocatul Grozavu a pus la dosar o întâmpinare, în care acuza forma continuată a „infracţiunii” prin „zece articole noi”, cinci dintre acestea fiind poeme scrise în 1978, depuse la Editura „Albatros”, unde primisem premiul de debut în volum, în 1980, cartea mea urmând să poarte titlul „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!”. Nu-mi închipuiam atunci că redactorul editurii, poetul Rusalim Mureşanu, avea să ţină bine ferecat manuscrisul, până în ianuarie 1990, când mi l-a înapoiat, răsuflând uşurat:

– Bine că nu a aflat nimeni şi am scăpat amândoi!

Nu îmi închipuiam, în 1978, că o carte de poezie care trata doar problematica existenţială, putea fi suspectată de anticomunism, iar peste 37 de ani şi de antibeldimanism, şi încă în două rânduri, în două procese diferite.

Odată cu atacurile lui Covaşă, în întâmpinările soţului Beldiman începură să-şi facă loc nu doar insulte grobiene, ci şi calomniile sfidătoare, cele mai multe dintre acestea vizând desfiinţarea Festivalului „Bucovina Rock Castle”, care, conform unei întâmpinări către Înalta Curte de Justiţie, formulată de avocatul Grozavu, îmi conferea „o oarecare notorietate”, în ciuda faptului că, ediţie de ediţie, din bugetul de doar 40.000 de euro, aş fi furat câte 100.000, pe care i-aş fi împărţit frăţeşte cu Gheorghe Flutur. Prin urmare, Curtea de Conturi a prietenei soaţei Beldiman a declanşat imediat un control la sânge asupra tuturor ediţiilor „Bucovina Rock Castle” (hurducăturile folcloro-electorale cu mititei şi bere nu o interesau, deşi erau mult mai costisitoare), festival care izbutea să recupereze, în folosul Consiliului Judeţean Suceava, o bună parte din costuri, în ciuda faptului că biletele costau penibil de puţin.

Controlul încrâncenat al Curţii de Conturi Suceava, chiar dacă a fost năimit de amiciţia elitistă judeţeană dintre adjuncta Curţii şi soaţa Beldiman, a fost benefic, pentru că nu a putut identifica nici o neregulă, nici măcar una mică, mică, minusculă, cu care soţul Beldiman să se umfle precum broscoiul din fabulă. Chiar dacă ar fi fost vreo hibă, aceasta ar fi ţinut de serviciile de specialitate ale Centrului Cultural „Bucovina” şi nicidecum de mine, care nu mă ocupam de partea financiară, ci doar de logistica serilor de festival, datorate, ca valoare artistică în continuă creştere, fiului meu Andi şi colegului său de concepţie, Mihnea de la „Luna Amară”. Era atât de obsedat soţul Beldiman de Drăguşanul, încât, într-un auto-interviu, semnat de Covaşă, dar folosit şi ca întâmpinare în instanţă, se întreba, în faţa buzincuristului său de căpătâi?

– Ce are Drăguşanul şi nu am eu?

Covaşă a strâns din umeri, plescăind arar din buze, ca în faţa unei idei întrezărite, dar încă neconturate, iar tribunul cu bani mediatici şutiţi Consiliului Judeţean Suceava, începu, precum Napoleon Bonaparte pe podul de la Arcole:

– Cărţile publicate, de pârât, din bani publici (pentru care ia şi salar, dar le şi vinde instituţiei angajatoare!) le pun în balanţă cu studiile şi diplomele, pe banii mei, în asigurări, bănci, fraude, evaluarea şi managementul riscurilor, marketing, tehnici de vânzare, limba engleză, limba rusă, etc., dar şi cele în plus faţă de pârât, chiar dacă sunt pe banii statului: studii superioare universitare, postuniversitare, studii la Centrul de Instruire pentru Personalul Consular, Centrul Naţional de Vize, Centrul Naţional de Paşapoarte Diplomatice şi de Serviciu, Relaţii Consulare, Drept Internaţional şi Tratate, Afaceri Politice, Diplomaţie Publică, Protocol, Protecţia Informaţiilor Clasificate, Protecţia Misiunilor Diplomatice şi Curieri Diplomatici, Comunicaţii Speciale, Tehnologia Informaţiilor…

Covaşă, ca şi avocatul Grozavu, înainte de depunerea întâmpinării la dosar, era în extaz de admiraţie, în vreme ce sursa banilor publicistici încă perora:

– Manifestările artistico-culturale – „marile realizări” gestionate de pârât, prin fişa postului de salariat al Centrului Cultural Bucovina: doar 4 realizări pentru posteritatea judeţului Suceava în 18 ani de bugetofag: Bucovina Rock Castle, Sărbătorile memoriei, Festivalul Naţiunea poeţilor, Arderea cărţilor Bucovinei, le pun în balanţă cu activitatea mea de consilier judeţean de 2 ani şi 10 luni, prin care am legiferat şi înfăptuit, conform mandatului din perioada 22.06.2012-28.04.2015, alături de alţi colegi (nu singur, precum lasă pârâtul să se înţeleagă că face el!) următoarele: modernizarea Spitalului Judeţean: înfiinţarea Urgenţelor Neurovasculare, reabilitarea laboratorului de Anatomie patologică, dotarea cu tomograf/sistem de imagistică de ultimă generaţie cu 64 de rânduri de detectori, reabilitarea şi dotarea Secţiei de Terapie intensivă, Diabet, parţial UPU, etc.; modernizarea Aeroportului Ştefan cel Mare: aerogara modernă, turn de control, sistem balizaj pe timp de ceaţă, autospeciale stingerea incendiilor; Protecţia şi asistenţa socială: inaugurarea a 4 case de tip familial şi a unui centru de recuperare la Gura Humorului; ISU: îmbunătăţirea cu autospeciale de intervenţie şi salvare de la înălţime a bazelor operaţionale pentru situaţii de urgenţă în Regiunea Nord-Est; Infrastructură: TransRarăul – drumul Rarău-Chiril; finalizarea lucrărilor la Muzeul de istorie al Bucovinei, la Cetatea de scaun a Sucevei, dezvoltarea relaţiilor internaţionale, promovarea turismului, etc., etc., în doar 2 ani şi 10 luni de mandat politico-administrativ. Vă rog a reţine că am mai făcut şi alte înfăptuiri în cei aproape 20 de ani de activitate ai mei în câmpul muncii, însă aceste înfăptuiri nu sunt publice.

Iar în finalul finalului, la apoteoza declamativă, soţul Beldiman se văzu singur în faţa oglinzii şi oftă la gândul că doar îşi închipuise un auditoriu, dar se revigoră imediat, răstindu-se înspre aburii de o ostilă opacitate, care-i diminuau discret din imagine:

– Care „înfăptuiri” să fie mai importante?

Gata, nu doar că-mi devenise egal întru fapte, ba mă şi depăşea în mod strălucit soţul Beldiman, care, după cum declara într-un interviu anterior, publicat în finanţarea judeţeană necuvenită, dar şutită prin aranjamentul soaţei Beldiman. Eu nu m-am aflat niciodată în competiţie cu altcineva decât cu mine însumi, aşa că l-aş felicita pe soţ pentru curajul politic de a ridica mâna aprobativ în deliberativul judeţean, până a părăsit eroic banca legislativă pentru a se înfrupta, de data asta compatibil, din miliardele executivului judeţean.

La fel de eroic, timp de trei ani de zile, soţul Beldiman a luptat neobosit în folosul binelui social şi pentru interzicerea  Festivalului „Bucovina Rock Castle”, pe care îl numea „festivalul cu satanişti şi drogaţi din templul sacru a lui Ştefan cel Mare”.

Festivalul trebuia desfiinţat pentru că fusese întemeiat de un „parvenit intelectual, ajuns şarlatan de presă”, care „are probleme patologice”, care „nu mai are capul bine înfiletat”; „în unele aspecte derulate în activitatea lui se vor identifica elemente constitutive ale unor infracţiuni”. „Una dintre găselniţele impostorului culturnic”, „inventatorul local al jurnalismului de şantaj, este îmbogăţirea ilicită inclusiv în ultimul an de activitate”. Acesta, va să zică, eram eu, în materialele înaintate drept probe instanţelor, dar şi în activitatea curentă a publicisticii soţului Beldiman.

Apoi, dă-i şi dă-i: „Chiar dacă nu a avut calitatea de jurnalist mai prestează şi în prezent”, „iniţial fiind o persoană incultă, agramată, submediocră”, „este cunoscut şi recunoscut doar ca şantajist de presă” şi „este denumit sociopat şi „agitator de lance” de colegii de breaslă şi colegii de serviciu”. „Gestionar din umbră al fondurilor publice” „împreună cu membrii familiei sale devine posesorul unor fonduri ilicite în echivalentul valorii necesare achiziţionării unui apartament” şi „deturnează banii publici ai CJ Suceava”, apoi se consacră definitiv în publicistica suceveană: „este un defăimător consacrat”,  „ia şpagă grosolană pentru articolele publicate”, deţine „proprietăţile, banii, puterea ocultă şi Suceava lucrului bine făcut”, „nu ţine cont de legi şi coduri deontologice, fiind interesat doar de scopul final al propriilor interese în lumea bugetului de stat”.

Prin urmare, datorită urii faţă de Drăguşanul, soţul Beldiman hotăra desfiinţarea „festivalului cu satanişti şi drogaţi din templul sacru a lui Ştefan cel Mare”, iar Barbă şi Flutur aveau să răspundă disciplinaţi:

– Să trăiţi, am înţeles!

După sentinţa definitivă a dosarului de imagine, declanşat pentru că am susţinut şi probat că soţul Beldiman a înşfăcat necuvenit aproape 3 miliarde de lei din banii publicitari ai Consiliului Judeţean, în doar un an calendaristic, pentru că atacurile media deveniseră şi mai agresive, am depus la Judecătoria Suceava o acţiune în daune, formulată după modelul celei în care tocmai fusesem judecat şi de aceea prevăzută cu ghilimelele de rigoare. De ripostat în altfel, eventual printr-o polemică, nu puteam, pentru că de-abia aştepta avocatul Grozavu o replică din partea mea, ca să-mi deschidă alt dosar de hărţuire. La Centrul Cultural „Bucovina” denunţurile sfruntate, însoţite de ordinul de a fi demis imediat, curgeau puhoi din computerele soţului Beldiman şi a slujitorului său, Covaşă, care s-ar fi mulţumit şi fără demiterea mea imediată, în schimbul unor parale publicitare. Numai că Centrul Cultural „Bucovina” nu a dat niciodată mediei sucevene bani publicitari, chiar dacă, printr-o declaraţie falsă, depusă la dosarul prin care firma soţului câştiga licitaţia fără audienţă organizată de soţie, se susţinea că firmele soţului ar fi încasat 48.387,09 lei de la Centrul Cultural „Bucovina” şi de la Primăria Moldoviţa, existenţa unor contracte publicitare fiind o condiţie de bază pentru admiterea firmelor la licitaţia publicităţii judeţene.

În faţa necontenitelor agresiuni, prin care se urmărea asasinarea mea civică – expresie preluată de la Eminescu, am tăcut, dar am cerut instanţei sucevene să constate, în baza unor probelor concrete, următoarele:

a). Că datorită acuzelor false, „expuse public de apropiatul său, Ion Drăguşanul, Mihaela Beldiman a fost înlăturată din aparatul de specialitate al CJ Suceava”.

b). Că iau „şpagă grosolană pentru articolele publicate” şi că gestionez „fraudulos şi în interes personal evenimentele cultural-artistice ale Bucovinei, etc”.

c). Că „în ultimii 25 de ani” m-am „îmbogăţit” şi că „îmbin politica cu mass-media”, devenind model de îmbogăţire necinstită pentru pârâtul Beldiman Tiberiu-George.

d). Că am „abilităţi scriitoriceşti de mercenar”, că, la fel ca „Lungu sau Flutur… deţin proprietăţile, banii, puterea ocultă şi Suceava lucrului bine făcut”, că eu, un biet slujitor al culturii, mă pot număra printre acei „Ei au de toate, noi nu avem nimic! Vreau şi eu să deţin ce deţin ei, mai ales că 3 din 4 au muncit aproape toată viaţa la stat”.

e). Că am „lansat, de Ziua Naţională a României, atacuri dure la adresa românilor şi a colegilor de breaslă”.

f). Că sunt „Ion Drăguşanul, mercenarul negru al presei şi al culturii sucevene”.

g). Că „Drăguşanul nu ţine cont de legi şi coduri deontologice, fiind interesat doar de scopul final al propriilor interese în lumea bugetului de stat”.

h). Că sunt „gestionar din umbră al fondurilor publice primite pentru evenimente în care ai interese personale”.

i). Că am fost văzut „în public în stare avansată de ebrietate sub zidurile Cetăţii”, în calitate de organizator, care nu se poate „controla”, la ediţiile Festivalului Internaţional „Bucovina Rock Castle”.

j). Că „Nu este posibil ca personaje precum Ion Drăguşanul să mai facă jurnalism în viitor. Este o ruşine pentru breasla noastră”.

k). Că Ion Drăguşanul, „omul chiar dacă are cuvintele la el, are probleme patologice şi face un jurnalism toxic”.

l). Că sunt „parvenit intelectual, ajuns şarlatan de presă”.

m). Că am „lins clanţa la uşi atâţia ani, metaforic vorbind, lui Donţu şi Nechifor”.

n). Că „Ion Gâză Drăguşanul nu a fost niciodată pasionat şi cred că, nici tânăr… Ruşine, Drăguşanul”.

o). Că aş fi „acel angajat al statului care a fost conectat la ţeava banului public”, că „Pe Drăguşanul nu-l interesează legea” şi că aş fi beneficiat de „o finanţare mai consistentă, fără licitaţii, de la Primăria Suceava sau CJ Suceava”.

p). Că aş fi săvârşit „acţiuni ce interacţionează lejer cu legea penală”.

r). Că am „instigat”, vreodată, la „a se lua decizii nelegale de către administraţiile locale”.

s). Că sufăr de „o deraiere personală” şi că nu mai am „capul bine înfiletat”.

Ca să câştige timp, avocatul Grozavu a introdus o cerere reconvenţională, copiind textul primei întâmpinări din dosarul cu sentinţă definitivă şi menţionând aceleaşi cinci poezii din 1978 şi celelalte texte. Introdusesem acţiunea în 8 februarie 2017, iar în 15 septembrie, odată cu primul termen, am ridicat excepţia prevăzută de Articolul 431 Efectele lucrului judecat ((1) Nimeni nu poate fi chemat in judecata de doua ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect) şi Articolul 432 Excepţia autorităţii de lucru judecat (Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată) şi a probei anexate (copia Acţiunii în daune, care stă la baza Dosarului Nr. 241/314/2016), solicitând respingerea cererii de reconversie, formulată de pârâţi. Aveam să revin asupra excepţiei respective în 26 septembrie 2021, când, bazându-mă pe: „a). Puterea de lucru judecat, reglementată de art. 1201 Cod civil ca o prezumţie absolută şi de art. 166 Cod procedură civilă: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecata are acelaşi obiect, este întemeiata pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele si în contra lor în aceeaşi calitate”

b). DECIZIEI Nr. 36 din 14 decembrie 2009 / pronunţată în Dosar nr. 26 / 2009 de ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE / SECŢIILE UNITE / Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 414 din 22/06/2010:

„Ca urmare, în raport cu reglementarea de la art. 166 din Codul de procedură civilă, aplicabil şi în procesul penal, în care se prevede că „excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţei de recurs”, adică oricând, este de la sine înţeles că instanţa de revizuire nu poate trece peste o asemenea excepţie, ea trebuind să o invoce, chiar din oficiu, înainte de a aborda examinarea în fond a cererii de revizuire.

Evident, în lipsa unei reglementări adecvate în legislaţia penală a conţinutului autorităţii de lucru judecat, constatarea existenţei acesteia nu poate fi făcută decât în conformitate cu reglementarea de principiu de la art. 1201 din Codul civil, potrivit căreia „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele sau în contra lor în aceeaşi calitate”.

Reiese deci că, faţă de specificul cererii de revizuire din procesul penal, condiţiile instituite în reglementarea de principiu, dată autorităţii de lucru judecat prin art. 1201 din Codul civil, implică neîndoielnic existenţa identităţii de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate cu ocazia soluţionării noii cereri în raport cu cererea anterioară de revizuire definitiv judecată.

Pentru aceeaşi raţiune, faţă de specificul procedurii ce trebuie parcursă în vederea soluţionării contestaţiei la executare, astfel cum această procedură este reglementată în art. 462 cu referire la art. 460 din Codul de procedură penală, o atare cale de atac devine, de asemenea, inadmisibilă, operând efectele autorităţii de lucru judecat, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în raport cu cererea de contestaţie la executare rezolvată anterior, cu caracter definitiv”, am solicitat respingerea cererii de reconversie, formulată de pârâţi, şi să mi se asigure accesul la Justiţie, garantat de legile ţării.

Trecuseră, deja, patru ani, şi eu încă nu beneficiasem de accesul la Justiţie. Nu se discutase nici conţinutul cererii reconvenţionale, ci se audiaseră, câte unul pe an, martorii pedepsiţi cu citarea de către soţul Beldiman. Toate şedinţele aveau loc cu uşile închise, dar avocatul Grozavu, în văzul instanţei, tolănit pe jilţul destinat procurorului care asistă la procese penale, transmitea în direct, cu telefonul, dezbaterile instanţei.

Primul martor citat a fost managerul Centrului Cultural „Bucovina”, Sorin Filip, care nu ştia nimic şi era sufocat de emoţii. Nu ştia, de pildă, nici măcar faptul că postul de televiziune, la care realiza câte o emisiune de folclor, săptămânal, era al firmei soţului Beldiman, care firmă nu-l plătea cu nici un şfanţ, că doar soaţa Beldiman îi era şefă şi stăpână sclavului din cultură.

La al doilea termen a venit rândul fostului manager, Viorel Varvaroi, care, răspunzând la întrebările instanţei, a spus că instituţia devenise nefuncţională datorită puzderiei de adrese, prin care soţul Beldiman şi Covaşă solicitau copii după dosare întregi, inclusiv asupra unor date cu caracter personal, şi că a fost şantajat, în mai multe rânduri, să dea publicitate firmei şi, pentru că a refuzat să o facă, a fost demis din funcţie prin… pensionare. Informaţi în direct asupra şedinţei secrete de telefonul avocatului Grozavu, soţul Beldiman şi Covaşă au trecut imediat la scris ameninţarea cu dezvăluiri despre inventate buclucuri ale lui Viorel Varvaroi, în perioada următoare, buclucuri care ar fi fost posibile doar cu aprobarea soaţei Beldiman, aşa că n-au mai fost scoase pe tapet, chiar dacă în acuze ar fi existat şi un sâmbure minuscul de adevăr.

Al treilea martor, Călin Brăteanu, a fost nevoit să recunoască în faţa instanţei că chemarea mea în faţa comisiei de disciplină nu s-a datorat unor abateri disciplinare făptuite de mine, pe care conducerea instituţiei le-ar fi constatat, ci miilor de pagini de denunţuri depuse de soţul Beldiman şi Covaşă.

Ceilalţi doi martori, Doru Sârghe şi Gheorghe Flutur, n-au mai fost citaţi, la cererea expresă a soţului Beldiman.

Trecut-au anii şi, fără să se dezbată vreodată, măcar o clipită, cererea mea, iar instanţa decide, în 15 iunie 2022, că „Amână pronunţarea pentru data de 14.07.2022, când soluţia se va pronunţa prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei. Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 30.06.2022”.

Urmează amânări, din acelaşi motiv, în 14 şi în 28 iulie, în 11 şi 25 august, în 9 şi 22 septembrie, în 6 şi 20 octombrie, în 3, în 16 şi 29 noiembrie, în 14 şi 29 decembrie, ultima dată stabilindu-se un nou termen (la ce, dacă în 6 ani nu s-a judecat nimic?) pentru ziua de 12 ianuarie 2013. Deci 15 amânări, pentru un dosar atât de simplu, în care sunt judecat pentru a doua oară în aceeaşi cauză, doar pentru a mi se bloca accesul la Justiţie.

*

va urma Capitolul IV: Blocarea accesului la Justiţie