Bucovina în “Documentele” lui Hurmuzachi: 1762

Mănăstirea Suceviţa în 1807, desenată de Franz Jaschke

„1762, august 16. Raportul lui Thugut către Kaunitz despre negocierile pentru încheierea păcii între Rusia şi Turcia, despre cererea deputaţilor Moldo-Valachi de a fi apăraţi în contra Turcilor şi despre intenţiunile suspicioase ale Ruşilor privitoare la Principate (în original în Arhiva Ces. Reg. Viena):

Luminate Prinț imperial, generosule domn!

Prin prezenta trebuie să informez pe Alteța Voastră, spre mulţumirea mea, că, de la ultimul meu raport, cel mai recent, din data de 7, au mai avut loc două conferințe între ambasadorii celor două puteri beligerante.

Din câte știu din deschiderile ambasadorilor ruși și ai lui Osman Effendi, la prima întâlnire au fost sugerate trei condiţii de partea rusă, care ar fi trebuit să fie acceptate de ambasadorii Porții cu ocazia tuturor negocierilor viitoare.

Prima condiţie a constat în faptul că tot ceea ce anterior a dat naștere la neînțelegeri între cele două imperii și, în consecință, ar putea provoca și mai multe prin agravarea lor, va trebui deocamdată înlăturată, pentru a întări o viitoare pace durabilă.

A doua condiție a fost că, deoarece Rusia fusese forțată să intre în război, împotriva voinței ei, Poarta va trebui să își asume responsabilitatea pentru pagube.

A treia condiţie a susținut că ar trebui făcute astfel de aranjamente, prin care cei mai buni dintre supușii celor două regate să fie mai strâns uniți și, în consecință, fiecare parte, luând în considerare propriul avantaj, ar fi cu atât mai încurajată să mențină cu grijă o bună înțelegere între cele două state.

Întrucât Osman Effendi și șeicul Jassintschizadé ceruseră un răgaz ca să cugete la aceste trei puncte ale primei conferințe, la a doua întâlnire s-au exprimat în așa măsură încât cele trei condiţii înaintate au fost considerate drept atitudini rezonabile şi că, în consecință, deși părţile nu s-au putut pune de acord cu privire la motivul declanșării prezentului război, sensul propriu-zis al afirmației ruseşti, și anume că responsabilitatea în sine ar trebui să fie atribuită doar Porții, turcii ar fi totuși dispuși să intre în negocieri, cu privire la conținutul celor trei condiţii, în măsura în care acestea ar putea fi compatibile cu demnitatea Porţii; dar că, în același timp, întreaga lor sferă și sensul lor real ar trebui explicate mai detaliat, înainte ca o acceptare formală și o recunoaștere a lor să poată avea un loc ca fundament al păcii viitoare.

Ambasadorii ruşi au fost înclinați să considere această bănuitoare și prea precisă precauție a plenipotențiarilor turci drept niște gânduri de prisos.

În cele din urmă, domnul Graf von Orlow a decis să dezvolte mai amănunţit subiectele aparținând primei dintre condițiile propuse, prin a începe prin a se declara că, printre altele, că tătarii, în special, fuseseră, până acum, cea mai importantă piatră de poticnire între cele două state; că, în consecinţă, Rusia dorea, mai presus de toate, ca acest rău să fie remediat prin libertatea viitoare a tuturor hoardelor tătarilor.

Ambasadorii Porții au reprezentat, în mod decent, plenipotențiarilor ruși cât de puțin, după părerea lor, națiunea tătară ar putea fi socotită printre cea mai importantă cauză a neînţelegerilor între cele două state; întrucât, pe durata respectării condiţiilor ultimei păci, cea de la Belgrad, în afară de nesfârşitele, neînsemnatele dispute de frontieră dintre popoarele vecine, nu a existat nici măcar un exemplu de vreo acţiune a neamului tătar contrar prevederilor păcii. Ei au intrat apoi într-o analiză mai detaliată a motivelor care nu ar permite niciodată Porţii să ofere libertate tătarilor, o libertate care, în Turcia, ar fi privită ca o chestiune care nu este deloc compatibilă cu religia națională etc., etc.

Plenipotențiarii Porții au sugerat apoi rușilor alte căi, prin care supușii ruși să poată fi asigurați în viitor împotriva oricărui dezavantaj din partea tătarilor; precum şi o fortificare mai temeinică a graniţelor ruseşti ar fi o asumare a tuturor compensaţiilor necesare din partea Porţii etc., etc. Între timp, ambasadorii ruși nu au considerat nici una dintre aceste propuneri acceptabilă, iar negocierile se întrerupseseră; așa că domnul Graf von Orlow mi-a vorbit despre părerea lui cu privire la această chestiune: Am crezut că e bine, în conformitate cu onestitatea și sinceritatea mea prietenoasă, să nu mă comport față de turci ostil sub nici o formă, subliniind cât de mare ar fi suspiciunea să ne temem că libertatea tătarilor ar fi amenințată oricând de Poartă, care ar dori să găsească obstacole aproape de netrecut în calea păcii. Am menționat şi motivele pentru care libertatea tătarilor, chiar și pe durata viitoarei păci dintre Rusia și Poartă, ar putea fi mai mult dăunătoare, decât benefică: am concluzionat, în cele din urmă, cât de dezirabilă, după părerea mea, ar fi această stare de lucruri şi că aş dori ca în acest caz să se găsească un mijloc auxiliar decent pentru ambele părți.

Toate aceste declarații au fost însoțite de asigurarea din partea mea că, din moment ce curtea mea a declarat că ar fi împotriva Imperiului Rus ca astfel de interese, în raport cu interesele statelor sale, să nu ne opunem libertății tătarilor; contele von Orlov a declarat, apoi, în privat: Nimic nu mă împiedică să doresc sincer asigurarea libertății tătarilor, pentru realizarea mai ușoară a pacificării; în convorbirile mele cu ambasadorii turci nu am dat greș în toate acele referiri și sugestii despre mijloacele care ar putea contribui la acest scop etc., etc.

De asemenea, am ținut cu fidelitate această promisiune a mea şi în cadrul celor două consfătuiri pe care le-am ţinut, dintre care una cu Osman Effendi, iar cealaltă cu șeicul Jassintschi Zadé; dar toate replicile lor mi-au dat suficiente dovezi că Poarta, din dorința sinceră de instaurare a păcii, ar fi dispusă să găsească orice soluţie pentru încheierea păcii, dar că pe acordarea libertăţii tătarilor de către turci, cerută de Rusia, nu este în niciun caz de contat.

O lungă serie de negocieri particulare, așa cum s-a întâmplat şi ieri, cu ocazia unei vizite a Contelui Orlow la Osman Effendi, între cei doi, au avut ca rezultat aceeași asigurare, că pentru partea turcă recunoașterea acestui punct nu depinde decât de competenţa Marelui Sultan; pe când domnul Graf von Orlow a protestat, spunând că, în conformitate cu ordinele curţii sale, el nu poate renunţa în nici un fel la această condiţie.

În această situație, conferințele formale de pace au fost suspendate de câteva zile, iar succesele viitoare sunt cu atât mai puțin de așteptat, cu cât ambele părți par să aibă o hotărâre atât de fermă de a nu ceda în acest punct, care este atât de dezirabil pentru promovarea păcii, nu poate fi prea plăcută.

Între timp, trebuia să remarc cu umilință că, din moment ce Osman Effendi ne-a cerut atât mie, cât și domnului von Zegelin, să aducem la cunoștința ambasadorii ruși despre imposibilitatea Porţii să accepte izolarea tătarilor de Imperiul Otoman; domnul von Zegelin mi-a sugerat că ar trebui să solicităm ambasadorilor ruși să fie ascultate împreună ambele părţi și să intrăm într-o conferință oficială pe acest punct.

Din partea mea, m-am gândit că ar trebui să-i dau răspunsul la această propunere că nimeni nu și-ar dori pacea mai sincer decât mine și, în consecință, ori de câte ori mi s-a dat ocazia să o fac, de către una sau cealaltă parte, am folosit-o cel mai bine, pentru a valorifica la maximum buna mea intenție şi să contribui la acest scop salutar, care este pacea, cât pot de bine; dar că, după cele două excluderi ale noastre de la conferințe și după declarația rusă că introducerea bonorum officiorum ar trebui să aibă loc doar la o convenire prealabilă, nu mi se pare potrivit demnității statelor noastre, până când vom primi noi ordine, să ne insinuăm neinvitaţi în treburile Congresului; că sensul instrucțiunilor primite de la curților noastre, conform mărturisirii domnului von Zegelin, părea să ne fi dat ca indiciu să participăm doar la conferințele Congresului; că, din moment ce ambasadorii ruși respinseră această formă de exercitare a bonorum officiorum, nu am intenţionat să pot aranja un act formal de interpunere a bonorum officiorum din partea noastră, cel puțin fără o convenire prealabilă şi până la instrucțiunile clare de la statele noastre, instrucţiuni care să precizeze în ce fel ar trebui, de fapt, să oferim, în viitor, un bonorum officiorum: că, totuși, nimic din toate acestea nu ar fi trebuit să ne împiedice, oriunde altundeva, când s-ar fi ivit ocazia și am fi fost consultaşi de către o parte sau alta, care ar fi încercat să facă toate acele mijlociri cu adevărat valabile, astfel încât tratativele de încheiere a păcii să fie luate în considerare şi promovate etc., etc.

M-am gândit că ar trebui să rămân la acest răspuns către ministrul prusac, informându-l că, după umila mea părere, un act oficial de folosire a bonorum officiorum deocamdată nici măcar nu pare să fie în puterea mea, până când nu vor fi primite alte ordine înalte sau nu voi fi invitat într-o conferință oficială cu plenipotențiarii ruși, deoarece puterile pe care mi le-au conferit Majestățile lor, în modul cel mai blând, mă îndrumă să acționez în temeiul înțelegerii de pace cum Ministris pari facultate preditis (cu miniştri de egală împueternicire); cuvinte care nu numai că presupun în mod clar o expunere provizorie a puterilor reciproce, dar mai departe par să dea înțelegerea clară că miniștrii omologi trebuie să fie egali în împuterniciri, și anume prevăzuți cu o asemenea putere prin care sunt împuterniciți să discute cu mine despre pace; pentru că autoritatea mea îmi dă dreptul să întrețin discuții oficiale cu ei în acest sens. Până acum, însă, ambasadorii ruși nici nu m-au informat despre împuternicirile lor și nici nu mi-au cerut să le-o arăt pe a mea, deși știu foarte bine că domnul von Zegelin și cu mine suntem cu împuterniciri reale; după care eu, pentru a nu mă expune la un răspuns ușor, pretins fragil, pentru a le oferi în mod oficial înțelegerea procurii mele, nici nu am crezut că este de ajutor până acum. Întrucât copia procurii ruse, care între timp a fost primită de Osman Effendi și a fost ascultată aici cu cea mai mare seriozitate, nu conţine nici un cuvânt despre bonis officiis celor două mari puteri, cu atât o împuternicire de a ţine o conferinţă oficială cu mine sau cu domnul von Zegelin despre acordul de pace; deci convingerea umilei mele persoane este că, până la noile ordine, să nu mă angajez în niciun fel la un act formal de depunere a bonorum officiorum sau la nimic altceva, decât cel mult cu sugestii particulare, care nu au nici o legătură cu împuternicirile mele sau ale acestora, ci decurg justificat doar din cea mai înaltă dorință de instaurare a păcii, fără nici o formalitate.

Așa cum acum, în cazul ambasadorilor ruși, ar trebui să primesc o invitație reală pentru a îndeplini un act formal de bonorum officiorum, nu intenționez să păstrez aceste considerații bine întemeiate; deci trăiesc în cea mai umilă speranță că acest comportament al meu va fi cu atât mai demn de apreciere, căci cu atât mai evidente sunt toate motivele care trebuie să mă ispitească să doresc, având în vedere starea actuală a lucrurilor, să evit orice sprijin pentru o parte sau cealaltă, într-un mod adecvat, şi a mă limita la atitudini cât mai pasive.

Cu cea mai profundă reverență, recomandându-mă Înaltei Grații în supunere.

Înălțimea Voastră

Prea supusul

Thugut, m.p.

În Focşani, pe 16 august 1772.

Postscriptum 2.

De asemenea, stăpânul meu, trebuie să informez pe Înălțimea Voastră, ca răspuns, că, de când Congresul de pace a fost stabilit aici, lângă Focşani, unii dintre acei boieri valahi, care, din cauza simpatiei lor pentru Rusia, se temeau de pedeapsa de la Poartă, s-au văzut și aici, în preajma contelui von Orlow, încercând să dea aparenţa unei deputații, prin care toată țara cere să se prevadă stipularea libertății și independenței sale față de Poartă, începând cu prezentul Congres.

Unii dintre acești presupuși deputați, în special prințul Cantacuzino și contele Dudescul, mi s-au prezentat și mie, cu un lung discurs despre devotamentul lor față de cea mai ilustră familie monarhică și cu prezentarea mai multor scrieri despre cei mai glorioși dintre strămoșii lor, din vremea împăratului Leopold. În cele din urmă, în amintirea slujbelor făcute odinioară, ei s-au exprimat făcând apel la ajutorul cel mai blând al Prea Înaltei Curți pentru eliberarea lor viitoare de îndatorirea faţă de Poartă; cică intenționează să trimită pe cineva dintre ei la Viena, ca deputat, cu încuviințarea mea etc., etc., pentru a-și proteja maiestățile.

Întrucât acești domni nu trebuie să cunoască secretul sentimentelor Înaltei Curți cu privire la starea viitoare a celor două principate, m-am gândit să-i refuz cu răspunsul că aș fi bucuros să mijlocesc, oricând, pentru binele personal al principelui Cantacuzino și al contelui Dudescul, mai ales având în vedere serviciile pe care strămoșii lor le-au făcut înainte celei mai ilustre familii monarhice, că trebuia să le aduc în inimă că, din moment ce ei fuseseră inițial supuși ai Porții, dar în momentul de față dreptul de cucerire îi pusese sub suveranitatea rusă, eu, împreună cu ei, care erau sub toate punctele de vedere supuși ai unei putere străine, în nici un fel nu m-aș putea implica în treburile țării lor în numiri sau în vreo negociere; că, cel mult, tot ceea ce se referea la treburile lor naționale ar trebui să treacă numai pe canalul puterii ruseşti, ca autoritate căreia îi sunt supuse, deocamdată, dreptul la arme etc., etc.

Mă grăbesc cu atât mai mult să aduc efectiv aspecte ale întregului proces de negociere Înaltei Voastre Știință, cu cât mă îndoiesc că totul ar putea să fie o capcană întinsă în mod deliberat pentru mine de partea rusă. Cu cea mai profundă reverență,

Thutgut, m.p.

Postscriptum 3.

De asemenea, stăpâne, am uzat de Înalta Permisiune, pe care Alteța Voastră s-a hotărât să mi-o acorde în data de 7 Iulie, pentru a-l lăsa pe Contele von Orlow, înainte de plecarea sa, să vadă dezvăluirile amuzante care mi-au fost înmânate ale contelui Ivan Czernichev către Domnul Prinț von Lobkowicz.

De vreme ce eu însumi am adăugat acum un compliment respectabil pentru impresia plăcută cu care Alteța Voastră preluase astfel de informaţii din rapoartele prințului von Lobkowitz; acest lucru i-a dat domnului conte von Orlow ocazia de a vă asigura, într-un lung discurs, de cea mai reverentă recunoștință pentru favorurile care i-au fost arătate atât personal, cât și fraților săi, în timpul călătoriei lor prin Viena, de către Majestățile Lor, și apoi m-a asigurat de deplinul său devotament față de Înălțimea Voastră etc., etc., pe care urma să vi-l prezint.

Așa cum, în ceea ce privește cuvintele, el este dornic să folosească expresii politicoase cu fiecare ocazie în care discutăm, și, mai ales, nu ratează să repete mărturisiri ale sincerei sale afecțiuni intime pentru cele mai bune slujbe ale Majestăților Lor; așa că mi-a cerut deja de mai multe ori să transmit mărturia cuvenită a sentimentelor sale Înălțimii Voastre.

De altfel, ar fi trebuit să remarc aici cu ascultare că, deși contele von Orlow, care sub aparența celei mai exagerate sincerități, pare să posede arta simulării, nu vorbește decât cea mai arzătoare dorință pentru instaurarea rapidă a păcii, cu toate acestea, alte rapoarte, aparent bine întemeiate, vor să afirme că dorința lui interioară este mult mai îndreptată spre prelungirea războiului și, într-adevăr, din dorința de a câștiga faimă prin faptele cale mari, ca și fratele său în Arhipelag; din această dorință speră să fie sprijinit cu cea mai mare ardoare de generalul Bauer, care era alături de el și se bucura de încrederea lui strânsă și care, la rândul său, se aștepta, de asemenea, la noi promovări și averi îndepărtate de la continuarea războiului.

Aici domnul Graf von Orlow rostise, odată, asemenea discursuri în faţa mea, încât să trag concluzia că, dacă războiul va continua, să mă gândesc dacă vreau să preiau comanda celei de-a doua armate, aflată în Crimeea, unde, fără îndoială, cea mai mare importanță ar fi avut-o; dar feldmareșalul Romanzow preferase, odată cu încercările contelui von Orlow de a cuceri Oczacow, o debarcare în apropierea Varnei etc., etc., când s-ar fi putut susține unul pe altul, în asediu sau în diversiunea pe Dunăre.

Acum, că feldmareșalul Romanzow nu scapă de acest rol, care nu este foarte potrivit pentru el, acesta poate fi unul dintre motivele pentru care pare să fie nemulțumit de șederea contelui von Orlov în aceste regiuni, deşi există, după toate asigurările, între el și contele sus-menționat, o adevărată insensibilitate și antipatie; la care protecția pe care contele von Orlov o oferă generalului Bauer, ca dușman deschis al feldmareșalului Romanzow, poate contribui și mai mult.

În cele din urmă trebuia să îi spun domnului Graf von Orlow, cum o făcusem deja de mai multe ori, deși doar în glumă, că pentru a înlătura nemulțumirile pe care turcii le pretindeau în legătură cu religia lor împotriva libertății tătarilor, că nimic nu ar fi fost mai bine pentru siguranța necesară supușilor ruși decât dacă supușii moldoveni și munteni ar fi transferați în Crimeea, dacă cele două principate au fost cedate tătarilor sub autoritatea Porții: i-am spus în aceeași glumă cât de puțin s-ar potrivi un astfel de schimb, la granițele noastre. Deși obstacole de netrecut par să stea în calea realizării unui astfel de proiect, m-am umilit să menționez acest lucru, apoi i-am înmânat copiile a două dintre scrisorile prințului von Lobkowitz, primite încă de la sosirea mea la Focşani. Cu cea mai profundă reverență,

Thugut”[1].